Vasile
Goldiş despre Naţiune
•
Omul se înalţă prin vredniciile sale, dar - oricât de vrednic ar fi – nu
are rost decât în societatea semenilor săi, iar fineţea fiecărui
pământean este un mic atom din întregimea soţilor săi de aceeaşi soartă,
de neamuri făuritoare.
Nu este om fără să aparţină
vreunui popor, iar soarta individuală a fiecăruia e strâns legată de
soarta poporului său. Nu este axiomă teoretică, ci este adevăr
materialist aserţiunea că, fiecare individ vrea binele său propriu îl
făureşte în măsura în care contribuie cu puterile sale la întemeierea
binelui obştesc al neamului său şi vredniciile fiecărui individ se
răsplătesc în raport cu situaţiunea generală a poporului său.
Mult poate să isprăvească hărnicia
omului, dar sânt consideraţiuni ale propăşirii individuale şi ale
fericirii pământeşti, pe care numai mulţi împreună le pot asigura. Cu
cât un popor este mai luminat asupra condiţiunilor sale de viaţă, cu
atât este mai dispus a jertfi o parte din munca sa pentru asigurarea
condiţiunilor indispensabile fericirii sale obşteşti.
• O naţiune, oricare, este suflet
şi conştiinţă. Sufletul este dat prin actul de naştere, iar conştiinţa
este dobândită de istoria ce şi-o făureşte orice popor, prin afirmaţia
sa în lumea vremurilor de pe pământ.
• Naţiunea este o celulă a
civilizaţiei şi a culturii. Amândouă îmbinate, fiind sinteza
posibilităţilor de progres uman. Orice societate este generată prin
conştiinţa unei atari celule şi nu există nici una fără de aceasta.
Omenirea fără naţiuni ar fi
universul fără constelaţiuni solare, haosul primordial al nefiinţei.
Afirmarea oricărei naţiuni în
istoria universală a vremurilor, este în funcţie de intensitatea
conştiinţei sale. Aceasta se măsoară cu termometrul sentimentului de
solidaritate a unităţii.
Gradul acestui sentiment defineşte
jaloanele diferitelor etape şi epoci în viaţa neamurilor, gloria şi
mărirea lor, decadenţa, mizeria şi chiar disoluţia şi absorbirea de
către alte unităţi viabile.
• Afirmarea oricărei naţiuni în
istoria universală a vremurilor este în funcţie de intensitatea
conştiinţei sale.
• Nici vreo putere politică şi nici
vreo anumită clasă, ci DREPTATEA trebuie să domnească în lume.
• Statul este o solidaritate
mecanică, NAŢIUNEA însă, este o solidaritate organică.
• Tot mai mult se aud între noi,
tot mai tare se subliniază în publicistica română cuvintele: PRIN NOI
ÎNŞINE.
Cuvintele acestea indică revenirea
obştii româneşti la calea care singură este aducătoare de progres şi la
potenţarea condiţiilor prielnice fericirii şi măririi pământeşti a
indivizilor şi a popoarelor.
Cuvintele acestea cuprind un mare
adevăr. Ele exprimă legea evoluţiei fireşti în dezvoltarea omenirii.
Prin noi înşine, va să zică
principiul în care lumea aceasta, orice organism viu nu are altă viaţă
şi altă valoare decât numai aceea pe care i-o dau condiţiile proprii de
viaţă cuprinse în însuşi acel organism.
Ca să se audă până în cea de pe
urmă colibă a satelor noastre româneşti, trebuie să rostim cu tărie
adevărul, fiindcă a trecut vremea brutalităţii când cineva cu pumnul a
putut să-şi facă loc de cinste între semenii săi. A sosit vremea muncii
folositoare şi tot mai mult ne apropiem de lumea frumoasă unde chiar
numai această muncă va fi măsurătoarea fericirii individuale a fiecărui
vieţuitor, unde fiecare om se va putea ferici în măsura muncii sale pe
care va presta spre întemeierea binelui obştesc.
Să ne pregătim de cu vreme pentru
lumea ce va să vie şi după ce, fără îndoială lumea aceasta va fi lumea
celor care muncesc şi să ne îmbrăcăm cu zalele tari ale trezviei, ale
muncii neobosite ale cruţării, ale sănătăţii şi ale moralităţii.
• IDEALUL NAŢIONAL, pretinde
LIBERTATEA, INDEPENDENŢA ŞI UNITATEA ORGANICĂ A FIECĂREI NAŢIUNI FAŢĂ DE
ALTELE şi tot atunci realizarea DREPTĂŢII în raporturile dintre
indivizii componenţi ai fiecărei asemenea unităţi.
• NAŢIONALITATEA este mai scumpă
decât LIBERTATEA, deoarece aceasta din urmă dacă e pierdută vreodată, se
poate recâştiga, dar naţionalitatea pierdută odată, nu mai poate fi
recâştigată.
• Nu există LIBERTATE, fără
NAŢIONALITATE.
Numai aceea noţiune poate avea
viaţă veşnică ai cărei fii sunt gata în orice moment a-şi jertfi viaţa
lor trecătoare pentru cea de veci a naţiunii lor. Când Naţiunea nu va
mai avea fii care să se sacrifice pentru ea, atunci însăşi naţiunea va
muri.
• Numai într-un stat naţional se
poate remarca iniţiativa, spontaneitate şi geniul popular.
Numai naţiunea care se consolidează
în stat naţional profită prin aceasta, ci şi umanitatea.
Statul naţional este formaţiunea
politică indispensabilă.
• Nu există putere de a suci logica
până acolo, cu invadarea elementelor străine, dirijate pe aceste
teritorii în chip artificial şi prin abuzul de putere al statului, cu
scopul desfiinţării noastre naţionale, să poată clătina dreptul nostru
de proprietate asupra acestor teritorii.
• Să jurăm credinţă de aici înainte
numai naţiunii române, dar tot atunci să jurăm credinţă tare
civilizaţiunii umane.
Câtă vreme vom păstra aceste
credinţe, neamul nostru va trăi, se va întări şi fericiţi vor fi urmaşii
noştri până la sfârşitul veacurilor.
Nu mă îndoiesc că în timp, lumea va
merge spre unificare. Odată şi odată, întreg „pământul” va fi civilizat
şi toţi oamenii care vor trăi atunci pe dânsul, va forma un singur
organism social, în care între individul singuratic şi organismul
universal, individualităţile mijlocitoare, vor fi singuraticele state
naţionale, mici ori mari, cu drepturi absolut egale şi cu egal datorinţi
în marea democraţie a lumii. Atunci va fi o „turmă şi un păstor”. Turma
va fi omenirea întreagă, iar unicul păstor CONŞTIINŢA LUMINATĂ DE
MAXIMUL CIVILIZAŢIUNII a fiecărui individ din omenire.
Tabel cronologic - Vasile Goldiş
1862, 12
noiembrie,
se naşte în
satul Mocirla (azi Lunca Teuzului), judeţul Arad. Toţi biografii lui,
bazaţi pe mărturii eronate au susţinut neîntemeiat că el s-ar fi născut
la Seleuş, la 25 noiembrie 1862.
1869, 15 septembrie,
este înscris
la şcoala primară din comuna Cermei. În clasa I învaţă româneşte, iar în
clasa a II-a şi ungureşte.
1871-1872,
urmează clasa a III-a la şcoala germană, în Panadul Nou.
1872,
15
septembrie, este înscris în clasa a IV-a primară din Arad.
1873, 15
septembrie,
este înscris în
clasa I la liceul din Arad. În 1881 primeşte diploma de bacalaureat ca
şef de promoţie.
1881, 1
octombrie,
devine student,
ca bursier al Episcopiei Ortodoxe române din Arad, la universităţile din
Budapesta (1881-1882; 1884-1885) şi Viena (1882-1883; 1883-1884). În
anii studenţiei activează în cadrul societăţilor studenţeşti „Petru
Maior” şi „România Jună”.
1885, 1 septembrie,
obţine
diploma de licenţiat în litere şi filozofie şi este numit candidat de
profesor la liceul Eötuös din Budapesta.
1886, l
septembrie,
din considerente
patriotice, la chemarea episcopului Ioan Popazu, vine la Caransebeş, în
calitate de profesor suplinitor al Preparandiei.
1889, 1
septembrie,
este numit la
cerere profesor titular la liceul ortodox din Braşov. Aici editează
manuale şcolare şi se ocupă de buna funcţionare a şcolii, participând în
acelaşi timp la viaţa culturală şi politică din oraş, la acţiunea de
solidaritate cu memorandiştii. Este suspectat de politie şi declarat
„instigator”.
1890-1896,
devine membru şi apoi secretar al „Casinei române” din Braşov.
1895, 26
septembrie,
devine
secretarul Societăţii pentru crearea unui fond de teatru român cu sediul
la Braşov.
1901, 1
iulie,
se pensionează
la cerere, din cauză de „morb” părăsind definitiv Braşovul şi
stabilindu-se la Arad, ca secretar al Episcopiei ortodoxe române.
1906-1910,
deputat de Radna în parlamentul din Budapesta în care a rostit un număr
impresionant de discursuri (22 la numai) împotriva diferitelor legi
„asupritoare de naţionalităţi”.
1911, 1
ianuarie,
devine
directorul ziarului „Românul” din Arad.
1911,
16
septembrie, devine director executiv al Institutului tipografic
„Concordia” din Arad al cărui scop era editarea ziarului Românul,
precum şi tipărirea de cărţi şi broşuri necesare cultivării şi
dezvoltării sentimentului naţional.
1911-1912,
conduce şi participă la campania împotriva „tinerilor oţeliţi” de la
Tribuna scriind împotriva lor numeroase articole în Românul.
Polemica se încheie la 5 martie 1912 cu sistarea ziarului „Tribuna”,
cu dizolvarea grupului tribunist şi cu trecerea unei părţi a lui în
redacţia Românului.
1912, apare la Arad, în
Editura „Concordia”, cea mai importantă lucrare a sa, „A
nemzetlsegi Kerdesrol”
(Despre problema naţionalităţilor).
1913, 14
ianuarie,
face parte din
comisia de zece persoane desemnată a duce tratative cu guvernul ungar,
tratative începute în 1910 prin intermediul fruntaşului politic din
Orăştie, Ioan Mihu, şi încheiate fără succes în 1914.
1914, 6
august.
Contele Ştefan
Tisza îl admonestează sever pentru faptul că ziarul Românul
condus de el „nu s-a sfiit să scrie că în realitate numai românii se duc
la război, consideraţi drept carne de tun...” Ştefan Tisza consideră că
Vasile Goldiş face parte din „specia cea mai rea” şi de aceea cere
prefectului din Arad să strângă dovezi compromiţătoare împotriva lui.
1915, 17
iunie,
participă la
conferinţa de presă organizată la sugestia guvernului german în calitate
de reprezentant al românilor din Ungaria şi Transilvania. Conferinţa
urmărea atragerea românilor la noi tratative pentru salvarea imperiului.
Respinge măsurile preconizate, motivând că nu a fost împuternicit de
conducerea P.N.R. să angajeze partidul şi naţiunea română la noi
obligaţii faţă de tron.
1916, 11 martie,
ziarul
Românul este suspendat din ordinul guvernului contelui Tisza.
1918, 29
septembrie,
publică în
ziarul maghiar „Aradi Hirlap” articolul intitulat: „Alkotmănje reiorm
Austriaban” (Reforma constituţională In Austria).
1918, 12 octombrie,
redactează
textul Declaraţiei de la Oradea.
1918, 29 octombrie,
face parte
din Consiliul Naţional Român Central constituit la Budapesta şi
însărcinat cu punerea în practică a măsurilor ce decurgeau din
Declaraţia de la Oradea.
1918, 6 noiembrie,
redactează
manifestul Către naţiunea română.
1918, 7 noiembrie,
participă la
consfătuirea organizată în casa lui Ştefan Cicio-Pop, în vederea
reapariţiei ziarului Românul. După consfătuire Vasile Goldiş a
plecat direct la redacţie pentru scoaterea primului număr.
1918, 9 noiembrie,
redactează
nota ultimativă către guvernul maghiar condus de guvernul Karolyi. Prin
notă, guvernul Karolyi era somat ca până la data de 12 noiembrie să
predea puterea administrativă, politică şi militară din cele 23 de
judeţe ale Transilvaniei precum şi din părţile locuite de români ale
judeţelor Ugocea, Bichiş, Cenad, unde populaţia românească era
majoritară.
1918, 13-15 noiembrie,
participă la tratativele de la Arad purtate cu reprezentanţii Consiliul
Naţional Maghiar şi al guvernului Karolyi condus de Jaszi Oszkar, Vasile
Goldiş respinge propunerea guvernului maghiar din 14 noiembrie făcută de
Jaszi care urmărea subordonarea pe mai departe a românilor guvernului de
la Budapesta în schimbul unor promisiuni vagi, făcute sub impresia
evenimentelor ce se precipitau.
1918, 18 noiembrie,
în numele
Marelui Sfat al naţiunii române redactează manifestul Către popoarele
lumii difuzat prin intermediul staţiei telegrafice din Praga în
lumea întreagă şi publicat în ziarul Românul în limbile română şi
franceză.
1918, 21 noiembrie,
tipăreşte în
ziarul Românul textul convocării Adunării Naţionale de la
Alba-Iulia.
1918, 1 decembrie,
rosteşte
celebrul său discurs la Alba-Iulia şi Rezoluţia Unirii prin care
motivează Unirea Transilvaniei cu România. În concluzia expozeului el
afirmă că libertatea naţiunii române din Transilvania nu poate fi
concepută în afara unirii ei cu România.
1918, 2 decembrie,
face parte
din Consiliul Dirigent (Guvernul provizoriu al Transilvaniei) în
calitate de ministru al instrucţiei, cultelor şi naţionalităţilor.
1918, 14 decembrie,
este numit
în fruntea unei delegaţii (alături de Alexandru Vaida-Voevod, episcopii
Miron Cristea şi Iuliu Hosu) ce urma să prezinte la Bucureşti actul
unirii de la 1 decembrie.
1918, 17 decembrie,
ministru în
guvernul central de la Bucureşti condus de I. C. Brătianu până la 26
septembrie 1919, când demisionează.
1919,
mai, este ales membru de onoare al Academiei române.
1919, 27 septembrie,
este numit
ministru fără portofoliu în guvernul condus de generalul Arthur
Văitoianu, funcţie ce o deţine doar şase luni, după care demisionează.
1919, 6
decembrie,
este propus
preşedinte al Camerei, dar din cauza neînţelegerilor dintre el şi
Alexandru Vaida-Voevod, care deţinea funcţia de prim-ministru,
preşedinţia Camerei a fost preluată de Nicolae Iorga.
1919,
devine din nou deputat de Radna, vechiul lui cerc electoral din perioada
anilor 1906-1910.
1920, 15 februarie,
votează la
Bucureşti dizolvarea Consiliului Dirigent.
1920, 18 martie,
face parte
din guvernul generalului Averescu. După o zi de guvernare, demisionează
deoarece „nu a fost consultat de guvern în nici o chestiune care privea
Ardealul”.
1922,
februarie, este ales deputat al P.N.R. în circumscripţiile Pecica
şi Ineu.
1922, 5 mai,
apare ca martor
în procesul intentat conducătorilor P.C.R. Cu acest prilej, Goldiş ia
apărarea lui Gheorghe Cristescu, secretar general al P.C.R., respingând
acuzaţiile formulate împotriva acestuia.
1923,
29
august, la adunarea generală a Astrei de la Timişoara, a fost
ales în unanimitate preşedinte al acestei societăţi. E reales în această
funcţie în 1925 la Reghin şi în 1930 la Caransebeş.
1923,
octombrie,
organizează la
Avrig centenarul morţii lui Gheorghe Lazăr, elogiind într-un discurs
meritele nepieritoare ale luminatului învăţat român.
1924, mai-iunie,
întreprinde mai multe vizite în oraşele din Vechea Românie. Este
oaspetele de onoare al savantului Nicolae Iorga la Vălenii de Munte, iar
Academia română îi face o primire solemnă în capitală.
1924, 27 iunie,
ia cuvântul
pentru prima dată în parlamentul României în calitate de vicepreşedinte
al P.N.R. pe marginea proiectului de lege privind reforma învăţământului
primar de la sate căruia îi aduce o aspră critică.
1924, 10 septembrie,
organizează
şi conduce manifestările de la Vidra, Ţebea şi Câmpeni prilejuite de
sărbătorirea centenarului naşterii lui Avram Iancu.
1926, 30 martie,
părăseşte
P.N.R. şi la 1 aprilie este instalat în funcţia de ministru al Artelor
şi Cultelor în guvernul generalului Averescu..
1926, 2 mai,
convoacă la
Sibiu congresul P.N.R. pentru a provoca sciziunea împotriva lui Iuliu
Maniu, preşedintele P.N.R. Congresul alege pe Vasile Goldiş preşedinte
al P.N.R. Astfel se produce ruptura definitivă dintre cei doi fruntaşi
politici.
1930, 24-27 aprilie,
organizează
la Sibiu primul congres naţional al Astrei. Noul program, impus de
guvern, nu este împărtăşit însă de Vasile Goldiş, care va continua să
susţină prin Astra politica de emancipare economică socială şi
culturală a maselor.
1932,
2 octombrie,
adunarea generală de la Deva îl eliberează din funcţia de preşedinte
al Astrei, nu înainte de a i se aduce un cald omagiu şi de a fi
fost proclamat prin aclamaţii membru de onoare al Asociaţiunii.
1932, 1 decembrie,
ia parte
pentru ultima dată la sărbătorirea actului de la 1 Decembrie 1918, la
Arad, organizată în Piaţa „Avram Iancu” în prezenţa a peste 25.000 de
oameni.
1933,
face parte
din Partidul Naţional Agrar condus de Octavian Goga şi este propus
deputat pe listele electorale din oraşele Arad şi Timişoara. Starea
sănătăţii sale l-a împiedicat să ia parte la propaganda electorală.
1933, iunie,
scrie articolul „Societatea Naţiunilor şi Adunarea Naţională de la
Alba-Iulia”, pe care-1 publică în revista Hotarul din Arad.
1934, 10 februarie,
se stinge
din viaţă, în locuinţa sa din vechiul palat al ziarului Românul,
în vârstă de 72 ani. I s-au organizat funeralii naţionale şi în ziua
înmormântării s-a instituit doliu naţional.
1934, 16 februarie,
Parlamentul
aduce un omagiu memoriei lui Vasile Goldiş.
Idei şi date
extrase din discursurile lui Vasile Goldiş publicate în lucrarea
„Scrieri, social politice şi literare – Vasile Goldiş”, ediţie îngrijită
de Mircea Popa şi Gheorghe Sora, apărute la Editura Facla, 1976.
ec. Ioan STRĂJAN
|