România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Vasile Goldiş despre Naţiune

 

• Omul se înalţă prin vredniciile sale, dar - oricât de vrednic ar fi – nu are rost decât în societatea semenilor săi, iar fineţea fiecărui pământean este un mic atom din întregimea soţilor săi de aceeaşi soartă, de neamuri făuritoare.

 Nu este om fără să aparţină vreunui popor, iar soarta individuală a fiecăruia e strâns legată de soarta poporului său. Nu este axiomă teoretică, ci este adevăr materialist aserţiunea că, fiecare individ vrea binele său propriu îl făureşte în măsura în care contribuie cu puterile sale la întemeierea binelui obştesc al neamului său şi vredniciile fiecărui individ se răsplătesc în raport cu situaţiunea generală a poporului său.

Mult poate să isprăvească hărnicia omului, dar sânt consideraţiuni ale propăşirii individuale şi ale fericirii pământeşti, pe care numai mulţi împreună le pot asigura. Cu cât un popor este mai luminat asupra condiţiunilor sale de viaţă, cu atât este mai dispus a jertfi o parte din munca sa pentru asigurarea condiţiunilor indispensabile fericirii sale obşteşti.

• O naţiune, oricare, este suflet şi conştiinţă. Sufletul este dat prin actul de naştere, iar conştiinţa este dobândită de istoria ce şi-o făureşte orice popor, prin afirmaţia sa în lumea vremurilor de pe pământ.

• Naţiunea este o celulă a civilizaţiei şi a culturii. Amândouă îmbinate, fiind sinteza posibilităţilor de progres uman. Orice societate este generată prin conştiinţa unei atari celule şi nu există nici una fără de aceasta.

Omenirea fără naţiuni ar fi universul fără constelaţiuni solare, haosul primordial al nefiinţei.

Afirmarea oricărei naţiuni în istoria universală a vremurilor, este în funcţie de intensitatea conştiinţei sale. Aceasta se măsoară cu termometrul sentimentului de solidaritate a unităţii.

Gradul acestui sentiment defineşte jaloanele diferitelor etape şi epoci în viaţa neamurilor, gloria şi mărirea lor, decadenţa, mizeria şi chiar disoluţia şi absorbirea de către alte unităţi viabile.

• Afirmarea oricărei naţiuni în istoria universală a vremurilor este în funcţie de intensitatea conştiinţei sale.

• Nici vreo putere politică şi nici vreo anumită clasă, ci DREPTATEA trebuie să domnească în lume.

• Statul este o solidaritate mecanică, NAŢIUNEA însă, este o solidaritate organică.

• Tot mai mult se aud între noi, tot mai tare se subliniază în publicistica română cuvintele: PRIN NOI ÎNŞINE.

Cuvintele acestea indică revenirea obştii româneşti la calea care singură este aducătoare de progres şi la potenţarea condiţiilor prielnice fericirii şi măririi pământeşti a indivizilor şi a popoarelor.

Cuvintele acestea cuprind un mare adevăr. Ele exprimă legea evoluţiei fireşti în dezvoltarea omenirii.

Prin noi înşine, va să zică principiul în care lumea aceasta, orice organism viu nu are altă viaţă şi altă valoare decât numai aceea pe care i-o dau condiţiile proprii de viaţă cuprinse în însuşi acel organism.

Ca să se audă până în cea de pe urmă colibă a satelor noastre româneşti, trebuie să rostim cu tărie adevărul, fiindcă a trecut vremea brutalităţii când cineva cu pumnul a putut să-şi facă loc de cinste între semenii săi. A sosit vremea muncii folositoare şi tot mai mult ne apropiem de lumea frumoasă unde chiar numai această muncă va fi măsurătoarea fericirii individuale a fiecărui vieţuitor, unde fiecare om se va putea ferici în măsura muncii sale pe care va presta spre întemeierea binelui obştesc.

Să ne pregătim de cu vreme pentru lumea ce va să vie şi după ce, fără îndoială lumea aceasta va fi lumea celor care muncesc şi să ne îmbrăcăm cu zalele tari ale trezviei, ale muncii neobosite ale cruţării, ale sănătăţii şi ale moralităţii.

• IDEALUL NAŢIONAL, pretinde LIBERTATEA, INDEPENDENŢA ŞI UNITATEA ORGANICĂ A FIECĂREI NAŢIUNI FAŢĂ DE ALTELE şi tot atunci realizarea DREPTĂŢII în raporturile dintre indivizii componenţi ai fiecărei asemenea unităţi.

NAŢIONALITATEA este mai scumpă decât LIBERTATEA, deoarece aceasta din urmă dacă e pierdută vreodată, se poate recâştiga, dar naţionalitatea pierdută odată, nu mai poate fi recâştigată.

Nu există LIBERTATE, fără NAŢIONALITATE.

Numai aceea noţiune poate avea viaţă veşnică ai cărei fii sunt gata în orice moment a-şi jertfi viaţa lor trecătoare pentru cea de veci a naţiunii lor. Când Naţiunea nu va mai avea fii care să se sacrifice pentru ea, atunci însăşi naţiunea va muri.

• Numai într-un stat naţional se poate remarca iniţiativa, spontaneitate şi geniul popular.

Numai naţiunea care se consolidează în stat naţional profită prin aceasta, ci şi umanitatea.

Statul naţional este formaţiunea politică indispensabilă.

• Nu există putere de a suci logica până acolo, cu invadarea elementelor străine, dirijate pe aceste teritorii în chip artificial şi prin abuzul de putere al statului, cu scopul desfiinţării noastre naţionale, să poată clătina dreptul nostru de proprietate asupra acestor teritorii.

• Să jurăm credinţă de aici înainte numai naţiunii române, dar tot atunci să jurăm credinţă tare civilizaţiunii umane.

Câtă vreme vom păstra aceste credinţe, neamul nostru va trăi, se va întări şi fericiţi vor fi urmaşii noştri până la sfârşitul veacurilor.

Nu mă îndoiesc că în timp, lumea va merge spre unificare. Odată şi odată, întreg „pământul” va fi civilizat şi toţi oamenii care vor trăi atunci pe dânsul, va forma un singur organism social, în care între individul singuratic şi organismul universal, individualităţile mijlocitoare, vor fi singuraticele state naţionale, mici ori mari, cu drepturi absolut egale şi cu egal datorinţi în marea democraţie a lumii. Atunci va fi o „turmă şi un păstor”. Turma va fi omenirea întreagă, iar unicul păstor CONŞTIINŢA LUMINATĂ DE MAXIMUL CIVILIZAŢIUNII a fiecărui individ din omenire.

 

Tabel cronologic - Vasile Goldiş

 

1862, 12 noiembrie, se naşte în satul Mocirla (azi Lunca Teuzului), judeţul Arad. Toţi biografii lui, bazaţi pe mărturii eronate au susţinut neîntemeiat că el s-ar fi născut la Seleuş, la 25 noiembrie 1862.

1869, 15 septembrie, este înscris la şcoala primară din comuna Cermei. În clasa I învaţă româneşte, iar în clasa a II-a şi ungureşte.

1871-1872, urmează clasa a III-a la şcoala germană, în Panadul Nou.

1872, 15 septembrie, este înscris în clasa a IV-a primară din Arad.

1873, 15 septembrie, este înscris în clasa I la liceul din Arad. În 1881 primeşte diploma de bacalaureat ca şef de promoţie.

1881, 1 octombrie, devine student, ca bursier al Episcopiei Ortodoxe române din Arad, la universităţile din Budapesta (1881-1882; 1884-1885) şi Viena (1882-1883; 1883-1884). În anii studenţiei activează în cadrul societăţilor studenţeşti „Petru Maior” şi „România Jună”.

1885, 1 septembrie, obţine diploma de licenţiat în litere şi filozofie şi este numit candidat de profesor la liceul Eötuös din Budapesta.

1886, l septembrie, din considerente patriotice, la chemarea episcopului Ioan Popazu, vine la Caransebeş, în calitate de profesor suplinitor al Preparandiei.

1889, 1 septembrie, este numit la cerere profesor titular la liceul ortodox din Braşov. Aici editează manuale şcolare şi se ocupă de buna funcţionare a şcolii, participând în acelaşi timp la viaţa culturală şi politică din oraş, la acţiunea de solidaritate cu memorandiştii. Este suspectat de politie şi declarat „instigator”.

1890-1896, devine membru şi apoi secretar al „Casinei române” din Braşov.

1895, 26 septembrie, devine secretarul Societăţii pentru crearea unui fond de teatru român cu sediul la Braşov.

1901, 1 iulie, se pensionează la cerere, din cauză de „morb” părăsind definitiv Braşovul şi stabilindu-se la Arad, ca secretar al Episcopiei ortodoxe române.

1906-1910, deputat de Radna în parlamentul din Budapesta în care a rostit un număr impresionant de discursuri (22 la numai) împotriva diferitelor legi „asupritoare de naţionalităţi”.

1911, 1 ianuarie, devine directorul ziarului „Românul” din Arad.

1911, 16 septembrie, devine director executiv al Institutului tipografic „Concordia” din Arad al cărui scop era editarea ziarului Românul, precum şi tipărirea de cărţi şi broşuri necesare cultivării şi dezvoltării sentimentului naţional.

1911-1912, conduce şi participă la campania împotriva „tinerilor oţeliţi” de la Tribuna scriind împotriva lor numeroase articole în Românul. Polemica se încheie la 5 martie 1912 cu sistarea ziarului „Tribuna”, cu dizolvarea grupului tribunist şi cu trecerea unei părţi a lui în redacţia Românului.

1912, apare la Arad, în Editura „Concordia”, cea mai importantă lucrare a sa, „A nemzetlsegi Kerdesrol” (Despre problema naţionalităţilor).

1913, 14 ianuarie, face parte din comisia de zece persoane desemnată a duce tratative cu guvernul ungar, tratative începute în 1910 prin intermediul fruntaşului politic din Orăştie, Ioan Mihu, şi încheiate fără succes în 1914.

1914, 6 august. Contele Ştefan Tisza îl admonestează sever pentru faptul că ziarul Românul condus de el „nu s-a sfiit să scrie că în realitate numai românii se duc la război, consideraţi drept carne de tun...” Ştefan Tisza consideră că Vasile Goldiş face parte din „specia cea mai rea” şi de aceea cere prefectului din Arad să strângă dovezi compromiţătoare împotriva lui.

1915, 17 iunie, participă la conferinţa de presă organizată la sugestia guvernului german în calitate de reprezentant al românilor din Ungaria şi Transilvania. Conferinţa urmărea atragerea românilor la noi tratative pentru salvarea imperiului. Respinge măsurile preconizate, motivând că nu a fost împuternicit de conducerea P.N.R. să angajeze partidul şi naţiunea română la noi obligaţii faţă de tron.

1916, 11 martie, ziarul Românul este suspendat din ordinul guvernului contelui Tisza.

1918, 29 septembrie, publică în ziarul maghiar „Aradi Hirlap” articolul intitulat: „Alkotmănje reiorm Austriaban” (Reforma constituţională In Austria).

1918, 12 octombrie, redactează textul Declaraţiei de la Oradea.

1918, 29 octombrie, face parte din Consiliul Naţional Român Central constituit la Budapesta şi însărcinat cu punerea în practică a măsurilor ce decurgeau din Declaraţia de la Oradea.

1918, 6 noiembrie, redactează manifestul Către naţiunea română.

1918, 7 noiembrie, participă la consfătuirea organizată în casa lui Ştefan Cicio-Pop, în vederea reapariţiei ziarului Românul. După consfătuire Vasile Goldiş a plecat direct la redacţie pentru scoaterea primului număr.

1918, 9 noiembrie, redactează nota ultimativă către guvernul maghiar condus de guvernul Karolyi. Prin notă, guvernul Karolyi era somat ca până la data de 12 noiembrie să predea puterea administrativă, politică şi militară din cele 23 de judeţe ale Transilvaniei precum şi din părţile locuite de români ale judeţelor Ugocea, Bichiş, Cenad, unde populaţia românească era majoritară.

1918, 13-15 noiembrie, participă la tratativele de la Arad purtate cu reprezentanţii Consiliul Naţional Maghiar şi al guvernului Karolyi condus de Jaszi Oszkar, Vasile Goldiş respinge propunerea guvernului maghiar din 14 noiembrie făcută de Jaszi care urmărea subordonarea pe mai departe a românilor guvernului de la Budapesta în schimbul unor promisiuni vagi, făcute sub impresia evenimentelor ce se precipitau.

1918, 18 noiembrie, în numele Marelui Sfat al naţiunii române redactează manifestul Către popoarele lumii difuzat prin intermediul staţiei telegrafice din Praga în lumea întreagă şi publicat în ziarul Românul în limbile română şi franceză.

1918, 21 noiembrie, tipăreşte în ziarul Românul textul convocării Adunării Naţionale de la Alba-Iulia.

1918, 1 decembrie, rosteşte celebrul său discurs la Alba-Iulia şi Rezoluţia Unirii prin care motivează Unirea Transilvaniei cu România. În concluzia expozeului el afirmă că libertatea naţiunii române din Transilvania nu poate fi concepută în afara unirii ei cu România.

1918, 2 decembrie, face parte din Consiliul Dirigent (Guvernul provizoriu al Transilvaniei) în calitate de ministru al instrucţiei, cultelor şi naţionalităţilor.

1918, 14 decembrie, este numit în fruntea unei delegaţii (alături de Alexandru Vaida-Voevod, episcopii Miron Cristea şi Iuliu Hosu) ce urma să prezinte la Bucureşti actul unirii de la 1 decembrie.

1918, 17 decembrie, ministru în guvernul central de la Bucureşti condus de I. C. Brătianu până la 26 septembrie 1919, când demisionează.

1919, mai, este ales membru de onoare al Academiei române.

1919, 27 septembrie, este numit ministru fără portofoliu în guvernul condus de generalul Arthur Văitoianu, funcţie ce o deţine doar şase luni, după care demisionează.

1919, 6 decembrie, este propus preşedinte al Camerei, dar din cauza neînţelegerilor dintre el şi Alexandru Vaida-Voevod, care deţinea funcţia de prim-ministru, preşedinţia Camerei a fost preluată de Nicolae Iorga.

1919, devine din nou deputat de Radna, vechiul lui cerc electoral din perioada anilor 1906-1910.

1920, 15 februarie, votează la Bucureşti dizolvarea Consiliului Dirigent.

1920, 18 martie, face parte din guvernul generalului Averescu. După o zi de guvernare, demisionează deoarece „nu a fost consultat de guvern în nici o chestiune care privea Ardealul”.

1922, februarie, este ales deputat al P.N.R. în circumscripţiile Pecica şi Ineu.

1922, 5 mai, apare ca martor în procesul intentat conducătorilor P.C.R. Cu acest prilej, Goldiş ia apărarea lui Gheorghe Cristescu, secretar general al P.C.R., respingând acuzaţiile formulate împotriva acestuia.

1923, 29 august, la adunarea generală a Astrei de la Timişoara, a fost ales în unanimitate preşedinte al acestei societăţi. E reales în această funcţie în 1925 la Reghin şi în 1930 la Caransebeş.

1923, octombrie, organizează la Avrig centenarul morţii lui Gheorghe Lazăr, elogiind într-un discurs meritele nepieritoare ale luminatului învăţat român.

1924, mai-iunie, întreprinde mai multe vizite în oraşele din Vechea Românie. Este oaspetele de onoare al savantului Nicolae Iorga la Vălenii de Munte, iar Academia română îi face o primire solemnă în capitală.

1924, 27 iunie, ia cuvântul pentru prima dată în parlamentul României în calitate de vicepreşedinte al P.N.R. pe marginea proiectului de lege privind reforma învăţământului primar de la sate căruia îi aduce o aspră critică.

1924, 10 septembrie, organizează şi conduce manifestările de la Vidra, Ţebea şi Câmpeni prilejuite de sărbătorirea centenarului naşterii lui Avram Iancu.

1926, 30 martie, părăseşte P.N.R. şi la 1 aprilie este instalat în funcţia de ministru al Artelor şi Cultelor în guvernul generalului Averescu..

1926, 2 mai, convoacă la Sibiu congresul P.N.R. pentru a provoca sciziunea împotriva lui Iuliu Maniu, preşedintele P.N.R. Congresul alege pe Vasile Goldiş preşedinte al P.N.R. Astfel se produce ruptura definitivă dintre cei doi fruntaşi politici.

1930, 24-27 aprilie, organizează la Sibiu primul congres naţional al Astrei. Noul program, impus de guvern, nu este împărtăşit însă de Vasile Goldiş, care va continua să susţină prin Astra politica de emancipare economică socială şi culturală a maselor.

1932, 2 octombrie, adunarea generală de la Deva îl eliberează din funcţia de preşedinte al Astrei, nu înainte de a i se aduce un cald omagiu şi de a fi fost proclamat prin aclamaţii membru de onoare al Asociaţiunii.

1932, 1 decembrie, ia parte pentru ultima dată la sărbătorirea actului de la 1 Decembrie 1918, la Arad, organizată în Piaţa „Avram Iancu” în prezenţa a peste 25.000 de oameni.

1933, face parte din Partidul Naţional Agrar condus de Octavian Goga şi este propus deputat pe listele electorale din oraşele Arad şi Timişoara. Starea sănătăţii sale l-a împiedicat să ia parte la propaganda electorală.

1933, iunie, scrie articolul „Societatea Naţiunilor şi Adunarea Naţională de la Alba-Iulia”, pe care-1 publică în revista Hotarul din Arad.

1934, 10 februarie, se stinge din viaţă, în locuinţa sa din vechiul palat al ziarului Românul, în vârstă de 72 ani. I s-au organizat funeralii naţionale şi în ziua înmormântării s-a instituit doliu naţional.

1934, 16 februarie, Parlamentul aduce un omagiu memoriei lui Vasile Goldiş.

 

Idei şi date extrase din discursurile lui Vasile Goldiş publicate în lucrarea „Scrieri, social politice şi literare – Vasile Goldiş”, ediţie îngrijită de Mircea Popa şi Gheorghe Sora, apărute la Editura Facla, 1976.

ec. Ioan STRĂJAN