România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Alba Iulia în contextul noii împărţiri teritoriale a României.

Capitală sau margine de regiune

 

 

Cred că nu există român care să nu cunoască câte puţin, o parte din marele rol istoric pe care l-a avut Alba Iulia din preistorie şi până în epoca modernă. Pe teritoriul său, încă din mileniul III î.Chr. s-a format o mare aşezare neolitică cunoscută sub numele de cultura ”Lumea Nouă”, păstrat şi atăzi în toponimul cartierului aflat în nordul oraşului. Alte urme au fost descoperite pe teritoriul municipiului din epoca bronzului şi a fierului. Marea fortificaţie de la Teleac, sat la 6 km de Alba Iulia, atestă existenţa unei mari formaţii politice în valea mijlocie a Mureşului în secolele IX-VI î. Chr. din prima vârstă a fierului (Hallstatt).

După cucerirea Daciei şi implementarea stăpânirii romane, istoria oraşului de pe malurile Mureşului cunoaşte cea mai strălucită perioadă din istoria veche. A devenit capitala întregii Dacii pe timpul împăratului Traian, apoi a Daciei Superioare şi a Daciei Apulensis. A fost sediul Legiunea XIII Gemina şi sediul comandantului tuturor unităţilor militare din Dacia condusă de un ”Legatus Augusti pro praetoretrium Daciarum”. Se cunosc până în prezent circa 45 de senatori romani care au ocupat această funcţie la Apulum.

Cele două oraşe care s-au format aici au primit succesiv gradul de municipiu şi colonie: Colonia Aurelia Apulensis în Partoş şi Nova Colonia Apulense pe actualul teritoriu fiind în antichitate cele mai mari şi mai prospere oraşe din Dacia romană, primul primind şi epitetul de Chrysopolis (oraşul aurului sau oraşul de aur).

După o lungă perioadă istorică, Alba Iulia devenea din nou capitala principatului Transilvaniei începând cu anul 1542 în urma cuceririi Ungariei de către Soleiman Magnificul prin victoriile obţinute la Mohaci (1526) şi Buda (1541). Transilvania a devenit principat autonom sub suzeranitate turcească, iar Alba Iulia capitala acestuia din 1542 şi până la începutul secolului al XVIII-lea.

În această perioadă oraşul a fost cel mai important centru politic, economic şi cultural al Transilvaniei. De la mijlocul secolului al XVI-lea şi până la începutul celui de al XVIII-lea, pe teritoriul oraşului s-au dezvoltat cele mai mari manufacturi economice din Transilvania; turnătoria de tunuri a principilor pe lângă care funcţiona şi o pulberărie deservită de circa 1500 de lucrători. Depozitele de sare de la Partoş au fost o altă manufactură importantă din care cu plutele sarea se transporta pe Mureş şi la care lucrau circa 600 de corăbieri, încărcători şi cărăuşi la Alba Iulia, şi alte circa 2000 pe tot parcursul Mureşului până la Arad.

În secolele XIV-XVII, Alba Iulia a fost un important centru cultural al Transilvaniei. Din secolul al XIV-lea a funcţionat aici o „şcoală capitulară” care pregătea funcţionari şi diplomaţi cunoscători ai limbii latine care întocmeau actele oficiale, asemănătoare cu cele notariale moderne. Din 1622 principele Gabriel Bethlen a întemeiat la Alba Iulia prima mare universitate din Transilvanie pentru care a adus profesori din Germania, Olanda şi Anglia. Pe lângă curtea princiară a funcţionat şi o mare tipografie care a tipărit cărţi din domeniul diferitelor ştiinţe în limbile latină, maghiară şi germană.

Pentru românii din Transilvania a funcţionat prima Mitropolie Ortodoxă în chiliile căreia s-a înfiinţat o şcoală de preoţi şi o tipografie care a tipărit cărţi de cult în limba română printre care Noul Testament de la Bălgrad (1648) şi primul Abecedar din istoria pedagogiei româneşti, Bucoavna de la Bălgrad (1699) şi alte 16 cărţi pentru cultul ortodox.

În decursul istoriei oraşul Alba Iulia a fost martor al multor evenimente importante privind formarea limbii şi poporului român şi luptele pentru unitate naţională. Prin oraş au trecut în decursul istoriei personalităţi importante şi anume împăraţii romani Traian, Hadrian şi Caracala, au locuit aici toţi principii Transilvaniei de la Ioan Sigismund (1546) până la Mihail Apafi (1690). Au trecut pe aici în 1540 Petru Rareş, 1683 Şerban Cantacuzino domnul Tării Româneşti, 1715 Carol al XII-lea regele Suediei şi împăraţii Austriei Iosif al II-lea de trei ori, Francisc al II-lea şi Francz Iosif.

A intrat triumfător Mihai Viteazul la 1 noiembrie 1599 realizând prima unire politică a Ţărilor Române, eveniment care a marcat simbolic începutul luptei poporului român pentru unitate naţională.

Oraşul Alba Iulia a fost şi martor al unor evenimente tragice din istoria românilor. Ambele oraşe romane de la Apulum au fost distruse de invaziile barbare din secolele IV-XIII şi anume vizigoţii, ostrogoţii, hunii, cepizii, avarii, slavii, ungurii, pecenegii, comanii şi tătarii. Oraşul a căzut pradă trupelor austriece conduse de Castaldo între anii 1551-1555 şi ale lui Basta 1601-1605 şi pustietoarelor invazii turceşti din 1658 şi 1662 care au distrus oraşul încât, a determinat părăsirea lui de către o parte dintre locuitorii înstăriţi şi de către meşteşugari, dar a rămas oraşul cel mai românesc din Transilvania. A urmat o perioadă între anii 1703-1711 în care oraşul a fost din nou afectat de luptele dintre partida nobiliară maghiară, favorabilă rămânerii sub suzeranitate turcească condusă de Francisc Rakoczi al II-lea (curuţii), şi trupele austriece (lobonţii).

Începând din 1714 s-a început dărâmarea oraşului medieval Alba Iulia pentru eliberarea terenului în vederea edificării fortificaţiei bastionare. Lucrările începute în 1715 s-au derulat până către 1738-1740, utilizându-se cu prioritate munca gratuită a iobagilor români din comitatele şi scaunele Transilvaniei. A urmat cenuşiul secol al XVIII-lea pentru oraşul Alba Iulia în care consemnăm mişcările şi răscoalele ţăranilor români condusă de Sofronie (1759-1761) şi de Horea, Cloşca şi Crişan (1784-1785) executaţi la Alba Iulia pe Dealul Furcilor la 28 februarie 1785. Suferinţele lor aveau să fie răzbunate de victoriile obţinute de românii din Munţii Apuseni conduşi de Avram Iancu în timpul revoluţiei din 1848-1849 care au determinat desfiinţarea iobăgiei în principatul Transilvaniei.

Secolul al XIX-lea a fost pentru naţiunea română un secol de împliniri prin unirea principatelor Ţara Românească şi Moldova, realizându-se statul naţional România, afirmându-se pentru prima dată ca stat european. Fără această unire nu era posibilă cea de a doua cea mai mare, decisivă şi definitivă, realizată prin actul de la 1 Decembrie 1918 şi înfăptuită de Marea Adunare Naţională de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia. A fost cel mai mare act istoric din viaţa modernă a poporului român, prin desăvârşirea statului naţional România Mare. A urmat o perioadă de promisiuni şi speranţe pentru oraşul Alba Iulia devenit simbol al unirii care însă nu s-a înfăptuit. S-au întocmit mai multe proiecte de dezvoltare a oraşului din care s-au realizat doar două edificii importante: Catedrala Încoronării şi clădirea Liceului Mihai Viteazul (colegiul Horea, Cloşca şi Crişan), primul liceu de stat românesc din Transilvania.

Revenind la problema organizării teritoriale a României trebuie să amintim că primul judeţ (comitat) care a apărut în Transilvania a fost cel al Albei. Acesta s-a suprapus peste teritoriul voievodatului de la Bălgrad atestat în secolele IX-X. Informaţii istorice pot fi documentate de săpăturile arheologice recente executate în zona Catedralei Romano-Catolice. S-a descoperit existenţa unei biserici, cea mai veche din Transilvania, bazilică cu cupolă de veche tradiţie bizantină. Aici, la Alba Iulia, a existat atunci o organizaţie statală numită voievodatul de la Bălgrad condusă de un voievod care şi-a avut aici reşedinţa într-o cetate amenajată în castrul roman, şi o organizaţie bisericească cu rang de episcopie. Acest lucru se poate deduce din faptul că toate episcopiile întemeiate în regatul Ungariei au primit denumirea oraşelor în care şi-au stabilit reşedinţa: Estergom, Calocea, Szecheşfehervar etc. Cea de la Alba Iulia a primit denumirea ţării Transilvaniei pentru că era continuarea celei de rit ortodox din secolele IX-X existentă în voievodatul de la Bălgrad. Teritoriul acestui voievodat cuprindea întreaga suprafaţă a Transilvaniei istorice, fără Banat, Crişana şi Maramureş, iar comitatul Albei înfiinţat de regatul Ungariei a cuprins întreg acest teritoriu.

Comitatul medieval al Albei s-a organizat la mijlocul sec. al XII-lea fiind atestat documentar pentru prima dată în 1177, înaintea celorlalte comitate din Transilvania: Târnava 1217, Turda 1256, Bistriţa 1274, Hunedoara 1276. Acest comitat s-a suprapus peste voievodatul de la Bălgrad şi a înglobat în prima fază, în sec. XI-XIII, toată partea centrală şi de sud a Transilvaniei, începând cu părţile Hunedoarei şi până la izvoarele Mureşului şi Oltului, incluzând Ţara Bârsei, Ţara Făgăraşului, şi depresiunea Ciucului. Rând pe rând s-a desprins din acest mare comitat celelalte, Hunedoara şi Târnava, precum şi scaunele săseşti şi secuieşti după colonizarea acestora în Transilvania în sec. XII-XIV.

Alba Iulia atestată în primele documente medievale cu toponimicul Alba Transilvaniei a fost capitala acestui comitat, succedându-i capitalei voievodatului românesc de la Bălgrad după care s-a perpetuat şi denumirea şi funcţia de origine românească de ”voievod” pentru demnitarii Transilvaniei şi nu cea de „principe” cum s-a încercat să fie impusă de către regatul Ungariei pentru primul demnitar al acestei provincii şi anume Mercurius, atestat pentru prima dată în 1111-1113. Nu este întâmplător faptul că doi dintre voievozii Transilvaniei de la începutul sec. al XIII-lea au fost şi comiţi de Alba. Probabil şi ceilalţi voievozi anteriori au purtat acest titlu.

În secolele XIII-XV s-au format şi desprins din comitatul Albei cele şapte plus două scaune săseşti: Sibiu, Orăştie, Sebeş, Miercurea, Nocrich, Cincu, Rupea, Mediaş şi Sighişoara, la care s-au adăugat în 1474 districtul Bistriţei şi Rodnei şi la 1422 districtul Braşovului, în total 11 unităţi. Tot din aceleaşi secole s-au desprins şi scaunele secuieşti în număr de nouă, apoi de şapte. Primul atestat a fost Odorheiul 1301, apoi Mureş 1409, Ciuc şi Giurgeu 1406, Caşin 1462 şi Trei Scaune format din cele trei: Sepsi, Orbo, Kezdi, care s-au unit în sec al XVIII-lea.

Denumirea de „scaun” derivă de la cuvântul latinesc „sedes”, însemnând aşezare, şedere, reşedinţă, locul unde se afla scaunul sau jilţul de judecată şi derivă de la verbul latin „sedeo” (a şedea a se aşeza a conduce). A se vedea expresia „scaunul apostolic” pentru sediul Papei de la Roma.

După desprinderea comitatelor amintite şi a scaunelor săseşti şi secuieşti între acestea au rămas enclave, grupe de sate care în sec. XIII-XVIII ţineau tot de comitatul Albei. Astfel în 1295 a fost atestat satul Băgaciu lângă Luduş, iar în 1297 un alt sat dispărut tot acolo.În sec al XIV au fost atestate mai multe sate: Feldioara în 1307, Mălâncrav, Criş, Noul Săsesc şi Rondola, toate în jurul Sighişoarei, atestate în 1322 şi 1349. Tot în aceeaşi zonă a fost atestat satul Albeşti în 1338-1339. Din comitatul Albei a făcut parte şi satul Copşa, atestat în 1351, Sângătin în 1362, Buia în 1363, Buzd şi Broşteni în 1364 şi Lăzeşti în 1365, toate în judeţul Sibiu. Turnul Roşu a făcut parte în sec al XVII-lea din comitatul Albei. În 1651 sunt atestate ca făcând parte din comitatul Alba şi satele din Ţara Bârsei: Băciu, Tulgheş, Cernatu, Satulung, Turlungeni, Zizin, Purcăreni, Apaţa, Crizbav etc.

Fiind greu de administrat în sec al XVIII-lea, comitatul a fost împărţit în două unităţi distincte: comitatul Alba Inferioară sau Alba de Jos cu capitala la Aiud şi comitatul Alba Superioară sau Alba de Sus, format din enclavele rămase după organizarea şi desprinderea scaunelor săseşti şi secuieşti.

După pustietoarea incursiune turcească din 1658 Alba Iulia a fost distrusă şi capitala comitatului Alba de Jos s-a mutat la Aiud. Până în sec. al XIX-lea, cu intermitenţe, a funcţionat un singur comitat după care s-au despărţit definitiv.

În statistica din 1760-1762, comitatele erau unite şi aveau împreună 222 de comune, iar în 1763 comitatul Albei era condus de doi comiţi fiecare pentru câte o unitate administrativă.

Prin 1770 comitatul Albei avea 246 comune grupate în trei cercuri: cel de sus avea 69 comune, cel de mijloc 84, iar cel de jos, Albensis, 96 comune, acesta din urmă cu următoarele centre: Aiud, Blaj, Sâncrai, Teiuş, Tâuţi, Alba Iulia, Zlatna, Vurpăr, Vinţu de Jos, Homorod, Brad, Baia de Criş, Abrud, Baia de Arieş , Sânpaul şi Iernut. Comitatul era foarte mare şi cuprindea toată zona munţilor Apuseni până în Zarand, apoi valea Arieşului, valea Ampoiului, valea Mureşului şi teritorii izolate de la Simeria până în Ţara Bârsei. Comitatul Alba de Sus şi Alba de Jos aveau în 1766, 94497 locuitori români cuprinşi în 6437 de familii.

Împărţirea administrativă din 1784 promovată de împăratul Iosif al II lea pentru a distruge comitatele nobiliare din Transilvania, care în parte au fost responsabile de răscoala lui Horia, a redus la 11 comitatele noi ale Transilvaniei printre care se afla şi cel al Albei Inferioare. Cel al Albei superioare a fost desfiinţat şi teritoriile au fost alipite comitatelor Sibiului, Făgăraşului şi Trei Scaune. Se revine din nou la cele două comitate în 1790, cel ocupat de Alba de Jos care avea atunci două cercuri, cel de Sus şi de Jos. Cercul de Sus avea următoarele plase: Alba, Vinţul de Jos, Zlatna, Ighiu, Sângătin, Baia de Arieş. Cercul de Jos avea plasele: Păuca, Blaj, Aiud, Ciumbrud, Sânbenedic şi Ocna Mureş. Celălalt comitat, Alba de Sus avea numai cinci plase: Buia, Bârghiş, Râtu, Paloş şi Peselcu, toate situate între Târnava Mare şi Olt. Din acest comitat au mai rămas treisprezece enclave izolate una de alta, situate unele şi în scaunele secuieşti, în Ţara Bârsei, districtul Făgăraşului şi în scaunele săseşti Agnita, Sighişoara, Cincu, Mediaş, Sibiu şi Nocrich.

În 1837 găsim aceeaşi împărţire în două comitate. Alba de Jos avea un oraş liber, Alba Iulia, 13 târguri, 174 comune şi 5 cătune. Comitatul Alba de Sus avea doar 69 de comune şi sate.

Limitele comitatului Alba de Jos au fost redate mai amănunţit în 1839, La nord se învecina cu comitatul Cojocna (Cluj) şi cu scaunul Arieşului, la nord-est cu comitatul Turda, (era un singur comitat pe Târnava Mică, celălalt comitat Târnava Mare s-a înfiinţat în 1877), spre sud cu scaunele săseşti ale Miercurei Sibiului şi Orăştiei, iar spre vest cu comitatele Hunedoara şi Zarand. Comitatul Alba de Jos avea în 1839, faţă de 1837, în componenţă un oraş, Alba Iulia, 13 târguri, 195 comune şi 8 cătune. Se compunea din 13 plase: Alba Iulia, Vinţu de Jos, Blaj, Sângătin, Ighiul de Sus, Ighiul de Jos, Uioara, Aiud, Păuca, Sânbenedic, Câmpeni, Ciumbrud şi Zlatna. În acelaşi an comitatul Alba de Sus avea 72 de comune şi 5 cătune.

În primul proiect de reorganizare a Principatului Transilvaniei din anul 1841-1842, comitatul Alba de Sus a fost desfiinţat şi anexat scaunelor secuieşti şi comitatelor Făgăraş, Odorhei, Târnava şi Alba Inferioară.

În timpul Revoluţiei de la 1848-1849, comitatul Alba Inferioară a fost desfiinţat împreună cu celelalte comitate din Transilvania de către Comănduirea generală a armatei şi înfiinţate districte. Districtul Albei a fost împărţit în două, Districtul Superior în stânga Mureşului cu centrul la Blaj, Districtul Inferior în dreapta Mureşului cu capitala la Alba Iulia.

După Revoluţia din 1848-1849, regimul absolutist Habsburgic a desfiinţat vechile comitate ale Transilvaniei conduse de marile familii nobile retrograde şi ostile introducerii unor reforme moderne, adoptându-se o nouă reformă administrativă prin care principatul a fost împărţit în şase districte militare.

Districtul Albei cuprindea următoarele cercuri: Alba Iulia, Deva, Haţeg, Baia de Criş şi Blaj. În anul următor (1851) Transilvania a fost din nou împărţită în zece regiuni administrative, cea a Albei cuprinzând zece căpitănate: Alba Iulia, Blaj, Uioara, Abrud. Criş, Deva, Haţeg, Orăştie, Orlat şi Făgăraş. Din următoarea împărţire administrativă din 1854 a Transilvaniei au rezultat zece prefecturi. Prefecturei Albei s-au arondat şase preturi: Teiuş, Aiud, Blaj, Alba Iulia, Geoagiu de Jos şi Abrud. Aceasta avea în administraţie un oraş, Alba Iulia, 15 târguri şi 173 de comune şi sate. Pretura Teiuş avea 4 târguri, şi 22 sate, pretura Aiud un târg şi 36 sate, pretura Blaj un târg şi 29 sate, pretura Alba Iulia un oraş, patru târguri şi 32 sate, pretura Geoagiu de Jos avea 31 sate şi pretura Abrud 4 târguri şi 22 sate. Prefectura Albei avea în această structură în 1857, 174282 locuitori, din care 151625 români şi 22657 alte naţionalităţi.

Introducerea principiului „liberalismului” de către regimul imperial Habsburgic în 1861 în Transilvania a determinat revenirea la vechile comitate existente înainte de 1848. Comitatul Alba Inferioară avea 13 plăşi: Câmpeni, Roşia Montană, Ighiu, Zlatna, Blaj, Păuca, Aiud, Ciumbrud, Uioara, Sânbenedic, Alba Iulia, Vinţu de Jos şi Sângătin. Comitatul Alba Superioară a fost şi el reînfiinţat şi a funcţionat până în 1876,

Următoarea împărţire administrativă a Transilvaniei a avut loc în 1864, menţinându-se vechile comitate, oraşul Alba Iulia fiind atestat între cele 9 municipii ale principatului. Comitatul avea 232000 locuitori şi era repartizat în şapte cercuri: Câmpeni, Abrud, Aiud, Alba, Ocna Sibiului, Blaj şi Uioara.

După instaurarea Dualismului austro-ungar în 1867, Transilvania şi-a pierdut autonomia. Astfel din 1870 comitatele au fost subordonate direct guvernului de la Budapesta.

Ultima reformă administrativă teritorială din sec al XIX-lea a avut loc în anii 1876-1877. Comitatul Alba de Jos era format din teritoriul vechiului comitat fără valea Arieşului, dar cu oraşele: Alba Iulia, Abrud, Aiud, Ocna Mureş cu capitala la Aiud. Avea o suprafaţă de 3575 Km2 şi cuprindea 177 comune şi 4 oraşe. Cu această ocazie Comunele rurale erau grupate în 7 plase. Din aceste comune 8 aveau peste 2000 locuitori. Comitatul Zarand a fost desfiinţat în 1876 de stăpânirea Austro-Ungariei fiind considerat prea românesc. Capitala comitatului Alba a fost mutată la Aiud, oraş cu populaţie maghiară după dărâmarea oraşului în 1714, deoarece Alba Iulia era cu populaţie majoritară românească În 1886 a avut loc o ajustare a unor comitate. Cel al Albei avea o suprafaţă de 3576,5 Km2, 4 oraşe cu consilii, 174 comune, şi cătune, grupate în 8 plase. Comunele au fost grupate în 64 notariate cercuale, iar 13 comune aveau peste 2000 locuitori.

După Unirea Transilvaniei cu România în 1918 toate vechile comitate au primit denumirea de judeţe în care s-a instaurat o administraţie românească. Vechiul comitat Alba condus în sec. al XVIII-lea şi al XIX-lea de comiţi proveniţi din marile familii nobiliare ungureşti: Kemeny, Pojoni, Banfi, Teleky, Sasz a primit prefecţi români. Ultimul comite maghiar a fost Sasz Iojef din Şard, iar primul prefect român a fost Ioan Pop, avocat şi proprietar din Ţelna. După primele alegeri din România Mare din 1919 prefect al judeţului Alba a fost numit Dr. Camil Velican din Alba Iulia.

Începând din 1921 au fost elaborate mai multe proiecte pentru prima reformă administrativ-teritorială din România Mare. Reforma a fost aplicată prin Legea din 14 iunie 1925 promulgată de Parlamentul României şi aplicată cu data de 1 ianuarie 1926. Vechiul comitat Alba a devenit judeţul Alba cu capitala la Alba Iulia, care a rămas însă tot la Aiud până în 1929.

Judeţul a pierdut plasa Blaj şi Ocna Sibiului în favoarea judeţelor Târnava Mare şi Sibiu şi a primit plasa Sebeş şi mai multe comune ale judeţului Turda situate în zona comunei Unirea (Vinţul de Sus). A avut 8 plase: Alba Iulia, Sebeş, Vinţul de Jos, Teiuş, Aiud, Ocna Mureş, Abrud şi Ighiu, devenită din decembrie 1930 plasa Zlatna. Judeţul avea o suprafaţă de 2433 Km2 şi o populaţie de 213752 locuitori, 4 oraşe şi 9 plase rurale. România Mare a avut în urma acestei reforme administrative din 1925, 72 de judeţe.

După instaurarea în 1938 a dictaturii regelui Carol al II-lea prin decretul Lege nr. 2919 din 14 august 1938 s-a realizat o nouă reformă administrativă a României prin care teritoriul a fost împărţit în 10 ţinuturi. Fiecare ţinut avea în componenţă între 4 şi 10 judeţe. Ţinutul Mureş cu capitala la Alba Iulia avea în subordine 9 judeţe: Alba, Ciuc, Făgăraş, Mureş, Odorhei, Sibiu, Târnava Mică, Târnava Mare şi Turda. Conducerea ţinutului avea atribuţiuni administrative, economice, culturale şi sociale. Era condus de un rezident regal (reprezentantul regelui în teritoriu) numit pe şase ani. Rezidentul trebuia să aibă diplomă universitară sau grad de general şi o vârstă minimă de 35 ani. Prin decret regal nr. 2920 a fost numit rezident regal al Ţinutului Mureş generalul în retragere Dănilă Papp, fost comandant al Corpului 6 armată Cluj. Tot prin decretul regal nr. 2911, inspector general administrativ al Ţinutului Mureş a fost numit Petre Roşca. Rezidenţa ţinutului s-a stabilit la Alba Iulia în clădirea Liceului de băieţi (Liceul Horea, Cloşca şi Crişan) care a fost terminată prin licitaţie publică pentru suma de 6 milioane lei.

În şase septembrie 1940, generalul Papp a demisionat şi a fost înlocuit cu Victor Hodor, fost secretar general al Ţinutului Someş, refugiat la Turda, iar în funcţia de secretar general a fost numit Florean Medrea care a preluat şi mandatul de lichidare a ţinutului încheiată la 10 decembrie 1941.

Pierderile teritoriale ale României din anul 1940, a Basarabiei, Bucovinei de Nord, Nordul Transilvaniei şi a Cadrilaterului, reprezentând 14 judeţe din 72 existente înainte, abdicarea regelui Carol al II-lea la 6 septembrie 1940 şi preluarea conducerii statului român de către generalul Ion Antonescu, prin legea de organizare din 21 septembrie 1940 au dispus desfiinţarea ţinuturilor şi revenirea la vechile judeţe.

Instaurarea puterii comuniste după alegerile parlamentare trucate din 1946 a proiectat o nouă reformă administrativ-teritorială a României. Congresul PCR din februarie 1948 a emis programul de reformare şi administrare a teritoriului RPR în conformitate cu interesele noilor organe de stat şi în noile condiţii sociale şi politice. S-a adoptat Constituţia din 1948 şi Legea nr.17 din 1948 şi s-au constituit noile consilii populare, organe de stat la toate nivelurile: judeţe, oraşe şi comune. Prin Legea nr.5 din 1950 s-a aplicat noua reformă administrativ-teritorială, România fiind organizată în regiuni, raioane, oraşe şi comune. Legea a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1951. Toate vechile circumscripţii teritorial - judeţene au fost desfiinţate şi organele lor de conducere, ţara fiind împărţită în 16 regiuni, fiecare regiune având în componenţă un număr de raioane. Judeţul Alba a fost şi el desfiinţat şi transformat într-un mic raion al regiunii Hunedoara. Zona Aiudului a devenit raion al regiunii Cluj împreună cu zona Abrudului care ţinea de raionul Câmpeni tot în regiunea Cluj. Zona Sebeşului a fost organizată într-un raion separat ce ţinea de regiunea Hunedoara cu capitala la Deva.

Noua organizare teritorială a ţării a durat 17 ani timp în care unele oraşe cu tradiţie românească, altele foste capitale de judeţe, precum şi unele raioane de margine ale acestor regiuni au fost aproape total neglijate din toate punctele de vedere. Începând din 1964 în cadrul politicii duse de PCR de desprindere de puternica dominaţie sovietică, în România a avut loc o perioadă de uşoară destindere şi de revenire la unele tradiţii româneşti printre care şi la vechile judeţe printr-o nouă organizare a teritoriului ţării. Conferinţa Naţională a PCR din 6-8 decembrie 1967 a hotărât îmbunătăţirea organizării administrativ – teritorială a ţării şi sistematizarea localităţilor urbane şi rurale cu motivaţia că această organizare ar corespunde schimbărilor intervenite în dezvoltarea economică a ţării şi repartizarea mai eficientă a forţelor de producţie în teritoriu. În organizarea noilor judeţe şi a municipiilor s-a ţinut seama de condiţiile economice, sociale, politice, geografice şi istorice existente, de componenţa naţională a populaţiei şi de legăturile cultural – tradiţionale, precum şi de perspectivele de dezvoltare a diferitelor zone şi localităţi potrivit prevederilor din planurile cincinale pe perioada 1971 –1980. Noile judeţe aveau un teritoriu mai mic decât al vechilor regiuni, asigurându-se legături mai directe cu oraşele şi comunele ce intrau în componenţa lor. O comisie formată din specialişti în domeniile: economiei, geografiei, istoriei, geologiei, etnografiei, sociologiei, lingvisticii etc. au lucrat doi ani la pregătirea şi definitivarea reformei administrativ – teritoriale care s-a aplicat începând din 1 ianuarie 1968.

Judeţul Alba a cuprins vechiul teritoriu dinainte de 1951 căruia i s-au anexat părţi din fostele judeţe limitrofe şi anume: de la judeţul Turda, toată Valea Arieşului, de la Ocoliş până la Arieşeni; de la judeţul Târnava Mare zona Blaj până la Valea Lungă; de la judeţul Târnava Mică zona până la Cetatea de Baltă, iar de la judeţul Hunedoara, zona de la Cugir până la Ceru Băcăinţi. Fostele judeţe Turda, Târnava Mare şi Târnava Mică nu au mai fost reînfiinţate.

Judeţul are o suprafaţă de 6230 Km2 şi o populaţie de 391686 locuitori în 1971.

Comisia centrală a propus reînfiinţarea a 35 de judeţe şi 31 de oraşe care să primească gradul de municipiu. Oraşul Alba Iulia nu a figurat în prima variantă între oraşele cu grad de municipiu, dar la propunerea deputatului profesor Victor Mesaroş din Abrud, Marea Adunare Naţională a aprobat includerea oraşului Alba Iulia între municipiile României.

În anii următori au mai fost înfiinţate încă 5 judeţe, numărul lor ridicându-se la 40, şi oraşul Bucureşti cu administraţie separată, în total 41 unităţi.

S-a făcut astfel o dreptate istorică pentru judeţul Alba care a avut un rol deosebit în istoria României, oraşul Alba Iulia fiind pe rând capitala Daciei Romane, apoi centrul voievodatului de la Bălgrad, capitala principatului Transilvaniei şi locul unde s-a desăvârşit Statul Naţional Român prin Unirea Transilvaniei cu România, la 1 Decembrie 1918. Sperăm ca şi în continuare oraşul şi judeţul Alba să rămână o importantă unitate administrativă, economică, socială şi culturală a României cu mai multe perspective de deschidere, în viitorul apropiat şi îndepărtat.

Prof. Dr. Gheorghe ANGHEL