România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

O carte document, un manual de istorie

Fereşte-mă, Doamne, de prieteni

Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România

 

Recenta apariţie în Editura Rao a acestei lucrări atât de importante, se poate aprecia un miracol, o minune în istoria românească a contemporaneităţii. Meritul îi aparţine cunoscutului istoric, publicist Larry I. Watts, un american din Zona Oregonului, care după apariţia acestei cărţi a devenit celebru şi caruia, cu siguranţă istoriografia românească îi va găsi locul ce i se cuvine.

A fost posibilă apariţia acestei cărţi şi datorită sprijinului primit din partea familiei, în mod deosebit soţiei sale Gabriela şi a rudelor din România.

Cercetarea, documentarea autorului a durat câţiva ani şi s-a bazat pe studiul arhivelor şi a mai multor cărţi de specialitate, fiind profund impresionat de soarta şi destinul României începând din anul 1940 şi până în anul 1989. Autorul face multe referiri şi anterioare anului 1940 şi după anul 1989.

În cele 800 de pagini cât cuprinde lucrarea, autorul a analizat consecinţele suportate de România după încheierea celui De-al Doilea Război Mondial, precum şi ,,avantajele” ţării noastre după ce a intrat în Tratatul de la Varşovia şi în Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER).

După încheierea Primului Război Mondial, o dată cu reîntregirea teritoriilor româneşti şi formarea României Mari, vecinii noştri, Rusia, Ungaria şi Bulgaria, la care au aderat şi alte state, au început imediat o luptă împotriva statului românesc, dusă pe mai multe fronturi. Astfel, la începutul lunii martie 1919, când a luat fiinţă, şi până la dizolvarea sa oficială, în 1943, Cominternul a fost centrul mişcării comuniste mondiale şi forul în care erau rezolvate conflictele de partid. Dintre toate partidele şi statele care urmau să facă parte din Blocul Sovietic, România a fost cel mai slab situată în definirea unei perspective cu caracter naţional şi cu atât mai puţin, în apărarea unui asemenea caracter. În perioada primilor ani ai existenţei Cominternului, România a fost singura care nici măcar nu era reprezentată la congres, cu atât mai puţin în forurile de decizie şi în aparatul administrativ. Chiar şi după afilierea românilor la Comintern, în 1921 ei au rămas o prezenţă insignifiantă în comparaţie cu toţi ceilalţi „parteneri apropiaţi” din Tratatul de la Varşovia. Primii lideri ai PCR au fost numiţi de Comintern, fiind cetăţeni străini, care în repetate rânduri au susţinut secesiunea României.

De-abia la 6 mai 1966, cu ocazia celei de-a 45-a aniversări de la fondarea PCR, N. Ceauşescu a criticat în termeni categorici politica interbelică a partidului, care a negat statutul României de stat unitar şi a susţinut secesiunea Transilvaniei, Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Dobrogei. Şi în anul 1972 N. Ceauşescu a declarat că PCR greşise grav când ceruse separarea unor părţi din teritoriu de statul român, sub conducerea Cominternului.

Printre liderii şi militanţii Cominternului s-au aflat: Lenin, Troţki, Stalin, Bela Kun, Cristian Racovski, Endre Rudiansky, Matyas Rakosi, Nikolai Ejov, Imre Nagy, Gheorghi Dimitrov, Elek Kobles, Vitali Holostenko, Jeno Landlern, Bela Brainer, Boris Stefanov, Jeno Iakobovicz, Miklos Goldberg, ş.a., majoritatea ruşi şi maghiari, toţi duşmani ai românilor. După ruşi, ungurii au avut cea mai mare prezenţă şi influenţă în Comintern, a cărui obiectiv de bază a fost ameninţarea statului român. La acest obiectiv a aderat şi regentul Miklos Horty, care în octombrie 1919 a conceput un memorandum care urmărea refacerea Ungariei Mari prin distrugerea României. Prin memorandumul lui Horty se urmărea izolarea diplomatică a României, iar în Transilvania trebuia să existe în permanenţă o organizaţie iredentistă agresivă.

Cominternul constituia sediul unei reţele clandestine internaţionale de agenţi, care operau împotriva guvernelor din statele lor de origine, direcţionat de Moscova. Prin spionaj direct, agenţii aveau nume false, documente false, legende, comunicări criptate, căsuţe poştale oarbe, finanţări acoperite,urmăreau construirea de reţele şi contrafilajul, toate acestea în scopul realizării unei reţele de partide comuniste necesare pentru doborârea „revoluţionară” a adversarilor.

Unul din principalii adversari, inamicul nr.1, ţinta de bază a fost în permanenţă România. Cominternul a fost puternic sprijinit de NKVD ( Securitatea de Stat Sovietică), foarte mulţi din NKVD acţionau şi în cadrul Cominternului.

O diversiune la adresa României a fost în 1924, când Moscova a anunţat crearea Republicii Socialiste Sovietice Autonome a Moldovei, „baza României Sovietice”, creată cu scopul eliberării fraţilor care gemeau sub jugul oligarhiei. Centrele sovietice de informaţii din Odessa şi Tiraspol au simulat o revoltă în oraşul basarabean Tatar Bunar, care a fost rapid înăbuşită de siguranţă şi de militarii români. Ca parte a propagandei care justifica invazia sovietică, ziarele sovietice au început să publice aşa-zise scrisori din partea grupurilor de ţărani basarabeni care cereau formarea unei republici autonome.

Intenţia Moscovei de a intra în Basarabia, sprijinul faţă de pretenţiile Ungariei faţă de Transilvania şi încurajarea pretenţiilor Bulgariei asupra Dobrogei au devenit explicite imediat după semnarea Pactului Hitler-Stalin, în august 1939. Imediat după acest pact, fostul şef al PCR şi secesionist militant al Dobrogei, Boris Stefanov a publicat un articol în ziarul Cominternului în care sugera cesiunea iminentă a provinciilor româneşti şi pleda pentru necesitatea stabilirii de baze militare sovietice în aceste teritorii.

După semnarea pactului, Molotov l-a asigurat pe Jozsef Kristoffy (reprezentantul maghiar la Moscova) că Uniunea Sovietică considera „pretenţiile Ungariei asupra României ca fiind bine fundamentate”, adăugând că Budapesta putea conta pe sprijinul Moscovei la „orice conferinţă internaţională la care se va ridica problema pretenţiilor Ungariei”.

În ziua de 27 iunie 1940, Moscova a înaintat un ultimatum României, solicitând cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord cu toată populaţia acestora de 3,7 milioane de locuitori. În urma acestui ultimatum a urmat invazia sovietică în Basarabia şi Bucovina de Nord, apoximativ 500.000 oameni au fost expropriaţi şi deportaţi, a fost implementat un program de deznaţionalizare şi rusificare, începând cu interzicerea alfabetului latin, închiderea tuturor şcolilor laice şi confesionale româneşti, inslusiv transferarea Bisericii Ortodoxe de la Mitropolia Română a Basarabiei, din care făcuse parte începând cu secolul al XIV-lea, la Patriarhia Rusă. Prin aceste măsuri Stalin a schimbat compoziţia şi structura etnică a Basarabiei. Această purificare etnică deghizată a fost regizată de conducătorul Ucrainei, Nikita Hruşciov, iar 4.000 de români au fost încarceraţi în final, în închisorile NKVD, o mare parte dintre aceştia au fost executaţi de NKVD, începând cu cei care au avut legături cu Sfatul Ţării din Basarabia şi cu Unirea din 1918. Şeful ucrainean al NKVD, Lavrenti Beria a solicitat suplimentarea cu un număr de 2.000 a personalului necesar pentru operaţiuniunile de suprimare a românilor, sute de mii de români au murit în Siberia şi Asia Centrală, alţii au rămas definitiv în aceste regiuni. Calvarul, suferinţa românilor sunt inimaginabile, un adevărat genocid, etnocid, holocaust.

Preocuparea Moscovei pentru aceste operaţiuni este sugerată de alegerea în Sovietul Suprem al R.S.S Moldova, la începutul anului 1941, a lui Stalin, Hruşciov, Molotov, Voroşilov, Kalinin şi Timoşenko, toţi duşmani ai românilor.

În urma Diktatului de la Viena, pe 30 august 1940, România a cedat Ungariei nordul Transilvaniei, cu o populaţie de 2,6 milioane locuitori, majoritatea români. Autorităţile maghiare de ocupaţie au expulzat forţat între 40.000 şi 60.000 de români şi au trimis alţi 70.000 pe frontul rusesc „înrolaţi în companii de muncă forţată.” Metodele utilizate în nordul Transilvaniei au fost simetrice celor utilizate de autorităţile sovietice în Basarabia şi în Bucovina de Nord, au fost executaţi aproximativ 1.000 de români şi au arestat 15.000 în primele trei luni. Scopul strategic anunţat de Horty era „colonizarea românilor” prin expulzarea, asimilarea forţată şi asasinat, iar în final purificarea etnică a Transilvaniei. Procesul lung de o săptămână, cât a durat operaţiunea de ocupare a Transilvaniei (5-12 septembrie 1940), a constituit un pogrom antiromânesc extrem de brutal, prin care s-a încercat alungarea populaţiei româneşti din teritoriu. Cele mai multe crime în masă au fost comise în localităţile Trăsnea (9 septembrie) şi Ip (13-14 septembrie), unde sute de bărbaţi, femei şi copii au fost luaţi din satele lor de armata ungară şi executaţi, singura lor vină fiind că erau români.

În 1944, Moscova a format comisia Litvinov, compusă din trei comisari adjuncţi pentru afaceri externe, prim-adjunctul Litvinov, Lozovski şi Manuilski. Pe 5 iunie 1944 într-un document ”Despre Transilvania”, Litvinov le-a trimis lui Stalin, Molotov, Voroşilov şi Vişinschi evaluările asupra alocării viitoare a teritoriului românesc. „Cea mai bună soluţie,” argumenta el, era, recunoaşterea statutului de independenţă a Transilvaniei, în afara oricăror alianţe şi federaţii. Cominterniştii din Transilvania de Nord aflaţi la Moscova, precum Vasile Luca şi Valter Roman, figuri proeminente în propaganda sovietică, erau mult mai orientaţi către partidul maghiar. La mijlocul anului 1944, Stalin concepea ideea unei federaţii în legătură cu Transilvania, care constituia o cedare în favoarea Budapestei, aducându-i suveranitatea parţială în regiune.

Şi după 23 august 1944 Moscova îşi sprijinea propriile interese şi, în acelaşi timp, îşi demonstra înţelegerea faţă de Budapesta. Astfel pe 11 noiembrie 1944 la Târgu Mureş, autorităţile militare sovietice au înlocuit rapid administraţia românească proaspăt instalată, căreia i-a ordonat „să elibereze întregul teritoriu al Transilvaniei”, astfel că administraţia militară sovietică fusese instaurată.

În ianuarie 1945 a apărut propunerea referitoare la un protectorat sovietic pe termen lung. La începutul anului 1945, autorităţile maghiare de la Cluj au creat un parlament independent pentru „Nordul Transilvaniei Liber şi Independent”. În iune 1945 ministrul de Interne pregătit de NKVD şi şef al organelor de securitate, Teohari Georgescu, informa guvernul român că Transilvania nu va putea fi recâştigată decât „ca parte constitutivă a Uniunii Sovietice”, primind o dezaprobare puternică din partea lui Gh. Gheorghiu-Dej. Hruşciov împreună cu generalul Leonid Brejnev, şeful NKVD pentru Ucraina, Ivan Sevrov şi generalul A. A. Epişev, au condus o mişcare secesionistă în 1945, în Maramureş, parte a teritoriului inclus în nordul Transilvaniei ocupate, la graniţa cu Ucraina.

Sprijinul consistent acordat de Stalin în perioada interbelică pretenţiilor teritoriale ale Budapestei le-a dat cominterniştilor unguri convingerea ca ţara lor „va păstra Transilvania” şi după război. Conducerea maghiară a pus la cale o campanie psihologică pe termen lung, asemănătoare cu cea dusă în perioada interbelică de Liga Revizionistă, permiţând Federaţiei Mondiale a Maghiarilor, a lui Horty să-şi continue operaţiunile.

Când la sfârşitul lui mai 1946, Conferinţa de la Paris a miniştrilor de Externe a anunţat intenţia de a anula Pactul Hitler-Stalin şi de a returna Transilvania României, Jozsef Revai, şeful propagandei maghiare al PCM a insistat cu îndârjire că hotărârea „nu era definitivă, că numai negocierile de pace vor decide”. Totodată cominternistul Zoltan Vass, membru al CC al PCM, a pretins că „potrivit tuturor probabilităţilor, Transilvania va aparţine Ungariei.” Nu a fost exclusă nici varianta ca Transilvania sa devină republică autonomă.

Stalin a încurajat pretenţiile Ungariei cu scopul de a menţine România concentrată în întregime pe problema Transilvaniei, înainte de încheierea tratatului de pace. Ameninţarea României cu pierderea Transilvaniei a fost un argument puternic pentru a convinge Bucureştiul să accepte solicitările sovietice, redefinind astfel retroactiv România drept stat agresor şi anulând pretenţiile sale legate faţă de Basarabia şi de nordul Bucovinei.

O altă problemă serioasă a fost creată de reintrarea României în război de partea Aliaţilor, după ce forţele germane au început sa bombardeze Bucureştiul, pe 24 august 1944. Acest fapt a fost considerat de Moscova un rău necesar, dar util, pentru că puterea armatei române era prea mare ca să fie lăsată acasă şi destul de importantă ca să poată da un ajutor serios mai departe în război.

România a trimis pe front 538.536 militari şi a suferit 167.525 de pierderi în campania de 8 luni, un efort militar care l-a depăşit pe cel al aliatului francez sau chiar şi pe cel al Italiei cobeligerante. Contribuţia militară la cauza aliată s-a situat pe locul patru pentru întreaga perioadă a războiului, depăşită numai de URSS, Marea Britanie şi SUA, şi ar fi trebuit să îi aducă statutul de stat cobeligerant.

Cobeligeranţa i-ar fi adus un loc la masa negocierilor, lucru pe care autorităţile sovietice, ca şi predecesorii ruşi la 1878 şi 1918, au luptat să–l evite cu orice preţ. De aceea, au pus veto la propunerile aliate de acordare a cobeligeranţei şi au impus un embargo asupra discuţiilor referitoare la contribuţia militară a Romaniei, care a rămas în vigoare un sfert de secol. Din nou, Transilvania a părut o monedă de schimb acceptabilă pentru cobeligeranţă care, dată fiind prezenţa covârşitoare a forţelor militare sovietice în ţară, nu ar fi putut avea consecinţe prea mari. Şi distragerea atenţiei de la eforturile de a schimba compoziţia etnică din Basarabia şi Bucovina de Nord se poate să fi fost o cauză a sprijinului oferit de Moscova pretenţiilor Ungariei.

După cel de-al Doilea Război Mondial guvernul Rakosi-Nagy a aprobat operaţiunile de infiltrare împotriva PCR. Agitaţia şi propaganda maghiară au continuat pe ideea că Transilvania se va întoarce curând la Ungaria. Această propagandă a fost în permanenţă sprijinită de Moscova, având ca scop distrugerea identităţii statului român independent.

Moscova urmărea cu viu interes lupta din interiorul PCR, unde doar câţiva lideri erau patrioţi şi care luptau pentru interesul naţional şi pentru românitate. Aceştia erau Gh. Gheorghiu-Dej, Petru Groza, I. Gh. Maurer şi Nicolae Ceauşescu, care pot fi numiţi „cei patru muşchetari” ai României din perioada Razboiului Rece, când Blocul Sovietic strivea ca o carapace România. Cei patru nu au trădat niciodată interesul naţional, de aceea în repetate rânduri agenţii sovietici au încercat să-i înlocuiască, suprime şi chiar să-i asasineze. Ceilalţi din conducere, fie erau cetăţeni străini, fie erau români, dar erau recrutaţi de KGB şi erau loiali Moscovei şi Budapestei, (KGB, Comitetul sovietic pentru Securitatea Statului). În această situaţie România avea un statut de ţară ocupată, armata sovietică era pe tot cuprinsul ţării, comisarii sovietici erau adevăraţii stăpâni, iar conducerea ţarii, peste 95% era fidelă Moscovei şi Budapestei. Din conducerea ţarii făceau parte (pe lângă cei patru): Ana Pauker, Vasile Luca, Alexandru Moghioroş, Ghizela Vass, Emil Bodnăraş, Petre Borilă, Valter Roman, Chivu Stoica, Leontin Sălăjan, Alexandru Drăghici, Teohari Georgescu, Leonte Răutu, Corneliu Mănescu, Iosif Chişinevschi, Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan, ş.a., mulţi dintre aceştia erau agenţi cominternişti, fie că reprezentau ”Biroul Moscova” sau alte facţiuni, toţi raportau Moscovei, independent de conducerea lui Gheorghiu-Dej.

Când Gheorghiu-Dej a reuşit să elimine ,,Biroul Moscova” din conducerea României, Stalin imediat a răspuns cu agresivitate prin înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare (RAM, 1952-1960), instituţionalizând statutul de facto de protectorat al Moscovei. Proiectul de Constituţie trimis la Moscova în 1952 a fost „reformulat de Stalin şi Molotov” în sensul înfiinţării RAM. Stalin nu recunoştea România ca un stat unitar şi a mai solicitat ca în Constituţie să fie introdus un „preambul” în care să se specifice că România îşi datora existenţa „istoricei victorii a Uniunii Sovietice” şi „eliberării de către glorioasa armată sovietică”. Si astăzi mai sunt unii care luptă pentru ca România să nu mai fie stat unitar, pentru a putea fi realizată federalizarea ţării.

Încă o dată, oficialităţilor locale române li se cerea să-şi părăsească posturile, în timp ce le luau locul noua conducere maghiară, numită de adjunctul ministrului de Interne, ungurul Janos Vincze (Ion Vinţe). În această situaţie românii au devenit ,,străinii insultaţi sau ameninţaţi public” , iar Bucureştiul nu era capabil să intervină în vreun fel.

Lajos Csupor, conducător al RAM de-a lungul întregii sale existenţe a menţinut un contact strâns cu reprezentanţii militari şi cu consulul sovietic la Cluj, ofiţer KGB, precum şi cu diplomaţii maghiari. „Mica Ungarie” creată de Stalin nu a întărit nici loialitatea maghiară faţă de România şi nici nu a liniştit Budapesta, deoarece aceasta vroia toată Transilvania, care era considerată inima Ungariei, scutul naţiunii maghiare, fortăreaţa salvării Ungariei.

Între 1950 şi 1952, Leonid Brejnev, ca prim-secretar al Moldovei a avut mandatul specific de a încorpora fostul teritoriu românesc în Uniunea Sovietică şi de sovietizare (rusificare) a populaţiei moldoveneşti. Pentru aceasta, Brejnev a trecut la o nouă serie de lichidări şi deportări care au redus populaţia românească cu 250.000, aducându-i lui Brejnev porecla „Măcelarul Moldovei”, fiind ajutat de Beria, Malenkov şi Suslov, iar Stalin a reconfigurat graniţele RSS Moldova, teritorii româneşti intrând în componenţa Ucrainei.

La 7 martie 1953, la numai două zile după moartea lui Stalin, Gheorghiu-Dej a dat dispoziţii pentru ca toţi consilierii sovietici care controlau economia să plece, iar la mijlocul anului 1954, România a devenit primul membru al Blocului Sovietic care şi-a „răscumpărat” Sovromurile, cu excepţia a două Sovromuri, răscumpărate în 1957.

În anul 1955 a fost înfiinţat Tratatul de la Varşovia, pentru a da riposta cuvenită Pactului NATO. Aproape toţi ofiţerii sovietici detaşaţi în ţară în cadrul misiunilor de consultanţă şi ale Tratatului erau membri GRU (Serviciul de Informaţii Militare sovietic). Pe lângă Bucureşti, Serviciul de Informaţii al armatei sovietice îşi conducea reţelele şi din Iaşi, în Moldova, şi din Constanţa, în Dobrogea, acolo unde GRU crease o vastă structură organizaţională, în primii ani de ocupaţie, când forţele sovietice izolaseră complet aceaste două regiuni de restul României, scopul final fiind încorporarea acestor regiuni la Uniunea Sovietică.

Primul serviciu de informaţii (Direcţia Generală de Siguranţă şi Protecţie: DGSP) a fost înfiinţat în anul 1948 şi condus de trei ofiţeri sovietici MGB (Securitatea de Stat Sovietică) şi KGB: directorul Pantelei „Pantiuş” Bodnarenko, sub numele conspirativ Gheorghe Pintilie şi de doi adjuncţi Alexandru Nicolschi, un feroce basarabean rusofil şi Vladimir Mazurov (Mazuru), ucrainean din Bucovina, toţi duşmani ai românilor.

Serviciul de informaţii externe (Direcţia de Informaţii Externe: DIE), fondat în 1951, sub îndrumarea lui Saharovski, era din punct de vedere organizaţional, copia fidelă a serviciului sovietic de informaţii externe. Conducerea era compusă aproape în întregime din ofiţeri ruşi, unguri, bulgari, ucraineni şi germani, care nu deţinuseră până atunci cetăţenia română şi care acumulaseră experienţă în serviciul Cominternului. Primul şef al DIE a fost Vasili Vulko (Vasile Vâlcu), comunist bulgar, iar ca adjuncţi ucraineanul Mihail Gavriliuk şi ungurul Wilhelm Einhorn. Au mai activat ungurul Adalbert Iszaek, ucraineanul Piotr Gonciaruk (Petre Popescu din cadrul NKVD) şi agentul GRU, Serghei Niconov (Sergiu Nicolau), primul şef al Direcţiei de Informaţii a Armatei. Atât DGSP, cât şi DIE aveau scopul de a lupta direct împotriva interesului naţional, suprimarea organizaţiilor emigranţilor români, cu scopul de a le distruge. ARLUS (Asociaţa Română pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică), condusă de sovietici, avea rolul de a sovietiza cultura română. Aşa s-a reuşit lichidarea intelectualităţii romaneşti.

În anul 1956 a izbucnit criza din Ungaria, urmată de invazia sovietică şi schimbarea lui Imre Nagy, ucis în 1957, cu Janos Kadar, numit la conducerea PCM. La cererea sovieto-ungară, România a trimis imediat la Budapesta 2000 de activişti de etnie maghiară pentru a ajuta la reconstrucţia partidului. Rezultatul a fost benefic României, pentru prima dată după război, Moscova a permis contactul între românii din dreapta şi din stânga Prutului (2 milioane de români) să se vadă după 10 ani. De atunci şi până în 1959, Chişinăul a susţinut că R.S.S Moldova are cele mai apropiate relaţii cu România.

În 1958 Kadar a vizitat România şi a declarat că Ungaria nu avea nici o pretenţie teritorială asupra României, aceasta a fost prima şi ultima declaraţie amicală a unui lider comunist ungar.

La 31 octombrie 1956 România a solicitat Moscovei retragerea trupelor şi a consultanţilor. Acest fapt s-a reuşit în 1958, a fost considerat o mare victorie a Bucureştiului, dar şi o mare greşeală a Moscovei, fiind acuzate serviciile de informaţii, ceea ce a dus la căderea lui Serov. KGB şi majoritatea liderilor de partid sovietici au privit decizia lui Hruşciov de retragere a trupelor sovietice din România, ca pe cea mai mare greşeală a Moscovei.Retragerea trupelor din România avea să blocheze planurile sovieticilor de integrare economică est-europeană şi va dejuca integrarea militară a Blocului.

Contramăsurile au apărut imediat,Moscova a închis graniţa dintre România şi R.S.S Moldova, contactele politice şi culturale fiind considerate ,,deviaţionism naţionalist”. 1959 a fost ultimul an în care Chişinăul s-a referit la relaţiile sale cu Bucureştiul ca fiind ,,deosebit de apropiate”. Scriitorii, lingviştii, etnologii şi antropologii moldoveni care îndrăzniseră să recunoască similarităţi cu cultura română au fost acuzaţi de ,,propagandă naţionalistă”, iar unii dintre ei au plătit cu viaţa. Din acel moment, Moscova s-a asigurat ca Ungaria şi Bulgaria să menţină cele mai apropiate relaţii cu Chişinăul, ca mijloc de eliminare a influenţei româneşti, iar R.S.S Moldova a fost transformată într-o bază pentru operaţiunile clandestine împotriva României.

De atunci Hruşciov s-a plâns că ,,în România, şi chiar în rândul PCR, se dezvoltau atitudini distructive naţionaliste şi antisovietice, care trebuiau tăiate de la rădacină”, înainte de a adresa injurii la adresa poporului român, pe care l-a numit ,,nu o naţiune, ci o târfă”, iar altădată a afirmat: ,,aceşti mamaliznikii (români) sunt o curvă”, chiar şi Stalin s-a suparat de câteva ori pe români, numindu-i ,,nemernici”. Acestea sunt numai câteva exemple, cu care ,,prietenii” noştri de la Moscova ne alintau în perioada când sperau ca România să devină ,,republică sovietică”.

Faptul că România a avut relaţii bune cu Iugoslavia lui Tito, cu Albania, cu China şi s-a opus atât anexării Berlinului de Vest Blocului Sovietic cât şi construirii Zidului Berlinului au fost considerate ofensă prin care s-a insultat şi sfidat Moscova.

Măsurile împotriva României au fost luate prin serviciile de informaţii, astfel Kremlinul a reuşit alarmarea şi mobilizarea forţelor armate române (şi altele din Tratat), fără să ştie conducerea ţării, prin intermediul agenţilor locali ai Moscovei-conducerea ministerului apărării şi comandanţii recrutaţi de KGB şi instruiţi în URSS.

Ca reacţie imediată, Bucureştiul a grăbit o epurare în masă a corpului de ofiţeri din armată şi din serviciul de informaţii. 1961 a fost ultimul an în care DSS (Departamentul Securităţii Statului din România) şi-a trimis agenţii de informaţii la Institutul Felix Dzerjinsky din Moscova al KGB pentru instruire. România a reacţionat sever la noile afirmaţii potrivit cărora armata sovietică eliberase Bucureştiul în al Doilea Război Mondial şi, în mod surprinzător, a avut câştig de cauză, punctul său de vedere fiind recunoscut până la sfârşitul anilor ‘70 în publicaţiile istorice ale armatei sovietice.

 În anul 1962, Gheorghiu-Dej a dispus eliminarea consultanţilor sovietici pe probleme de informaţii. Moscova a reacţionat dur, Kremlinul a trimis un avertisment prin intermediul directorului KGB, V. Semiceastni omologului său de la DSS,iar Hruşciov a dat dispoziţii celorlalţi lideri ai Blocului Sovietic de a-şi limita ,,schimburile de informaţii cu românii”, adâncind procesul de izolare al României, ce a continuat până în 1989.

Statele din Occident au apreciat poziţia Romăniei ca fiind curajoasă, ca şi pe liderul român Gheorghiu-Dej.

Începând cu anul 1963 Bucureştiul s-a angajat într-un amplu program de derusificare, incluzând instituţii sovietice culturale, biblioteci, departamente lingvistice şi ,,asociaţii de prietenie” răspândite în ţară. În toamna anului 1963, Kremlinul a ripostat, punând la cale diverse atentate, iar cel puţin o tentativă de asasinat, împotriva lui Gheorghiu-Dej, cu scopul eliminării acestuia. Ce n-au reuşit sovieticii în 1963, împotriva lui Gheorghiu-Dej, aveau să reuşească în 1965. Hruşciov începuse deja să-şi facă griji serioase în privinţa posibilităţii ,,pierderii României”. Ofensiva extinsă desfăşurată de Moscova împotriva României includea atacuri împotriva conducerii şi ameninţări cu reconfigurarea graniţelor dar şi atacuri împotriva identităţii poporului român, ceea ce au determinat autorităţile de la Bucureşti să se ralieze politicilor strategice occidentale. Tentativa de mobilizare generală din timpul crizei rachetelor din Cuba a determinat autorităţile de la Bucureşti să restabilească imediat controlul naţional exclusiv asupra forţelor sale armate. În1963, preşedintele John F. Kennedy a declarat faptul că SUA ,,sunt dispuse să susţină decizia României de a urma o cale independentă”. Imediat, Gheorghiu-Dej i-a transmis preşedintelui Kennedy, că România nu susţinea decizia sovietică privind amplasarea de rachete şi nu va participa la nici un conflict armat provocat de Moscova. Această declaraţie a supărat din nou Moscova. Prin această acţiune fără precedent, România anunţa că nu va participa la pregătirile de ofensivă sovietice sau la transformarea Tratatului de la Varşovia dintr-o alianţă defensivă într-una ofensivă, transformare începută încă din 1962. De asemenea România a refuzat să îndeplinească cererea sovieticilor privind majorarea bugetului militar.

În anul 1964 România a făcut un pas mare spre independenţă, realizând o relaxare prudentă a controlului politic, eliberarea unui număr mare de deţinuţi politici şi să arate mai multă toleranţă în privinţa răspândirii artei şi culturii occidentale şi a discuţiilor pe marginea acestora. Manifestările de independenţă nu numai că sfidau Moscova şi ,,împiedicau planurile Blocului Sovietic de a integra economiile sovietice şi ale statelor-satelit” şi refuzau deschis ,,să urmeze linia sovietică” în probleme de politică externă şi de securitate care serveau influenţei şi expansiunii sovietice,dar şi ,,erau de o manieră deschis antisovietică”.Aspectul cu adevărat unic al Primăverii de la Bucureşti a fost că România şi-a redactat ,,declaraţia de independenţă”, din 26 aprilie 1964, în aşa fel încât să aibă priză la cât mai mulţi membri ai comunităţii socialiste, în încercarea de a contrabalansa presiunile de la Moscova. Şi s-a reuşit pe deplin, reacţia Moscovei n-a fost pe măsura aşteptărilor. Astfel după douăzeci de ani de ocupaţie sovietică, România a reuşit o spectaculoasă îndreptare spre independenţă, mişcare cunoscută şi sub denumirea de Primăvara de la Bucureşti, al cărei artizan a fost Gheorghiu-Dej.

În iulie 1964 prim-ministrul român Ion Gh. Maurer s-a întâlnit la Paris cu preşedintele francez Charles de Gaulle, un prieten al românilor. Preşedintele francez a promis sprijin României de “a deveni membră a Comunităţii Economice Europene” (CEE) şi “ajutor în cazul că ar fi fost invadată de trupele statelor membre ale Tratatului de la Varşovia”. Aceasta a fost cea mai bună ofertă a preşedintelui francez, pe care din nefericire după lungi deliberări Gheorghiu-Dej şi cu Maurer au refuzat-o.

Reacţia lui Hruşciov a fost ameninţătoare, afirmând: Moscova ar putea tolera independenţa economică a României faţă de CAER, dar “dacă vor fi atât de orbi încât să încerce să părăsească Tratatul de la Varşovia, atunci soldaţii noştri şi nu cei ai lui Gaulle vor avea ultimul cuvânt.” În ochii Moscovei, o asemenea mişcare a României ar fi subminat politica sa din Balcani, ar fi creat problme în R.S.S. Moldova şi ar fi slăbit poziţia Uniunii Sovietice în comunitatea socialistă şi la nivel internaţional. Prin politica de dezinformare Hruşciov a încercat să aducă România înapoi sub controlul său şi să o izoleze de statele din Occident.

România şi-a continuat politica sa de independenţă faţă de Moscova şi a reuşit la mijlocul anului 1964 medierea din Vietnam pentru preşedintele Johnson, un acord cu Laos, reconcilierea cu China şi sprijin pentru reunificarea Germaniei, ceea ce i-a adus din nou simpatia Occidentului. Un rol important în apropierea chino-americană l-a avut Maurer, în timp ce sovieticii au încercat prin toate mijloacele sabotarea medierii româneşti.

Medierea procesului de pace din Orientul Mijlociu a fost o constantă a politicii româneşti, ceea ce a şi reuşit. Opoziţia românească faţă de Moscova, de la ”declararea independenţei“ în 1964, a devenit tot mai puternică. În ciuda şirului nesfârşit de lovituri date teoriei “România ca un cal troian” pe parcursul anilor ’60 şi ’70, Bucureştiul a făcut propuneri publice privind reorganizarea radicală a Tratatului de la Varşovia, a refuzat de a pune la dispoziţia ţărilor Tratatului dotări militare, a refuzat categoric aplicaţii militare cu trupe ale Tratatului pe teritoriul României şi a refuzat să condamne Israelul şi SUA în timpul războiului arabo-israelian din 1967. Asemenea poziţii au dus la ostracizarea României de către Moscova şi sateliţii săi.

În ziua de 21 august 1968 am fost martorii invaziei Cehoslovaciei de către ţările Tratatului de la Varşovia, mai puţin România, prin care Dubcek a fost înlocuit cu Gustav Husak. România a criticat în termenii cei mai duri această invazie situându-se pe aceeaşi poziţie ca şi Occidentul.

Începând cu luna mai 1968, Bucureştiul a primit informaţii de la un ofiţer al serviciului de informaţii polonez, membru al grupului de intervenţie din cadrul Tratatului de la Varşovia, cu privire la o acţiune programată în două etape, care viza invadarea României la două săptămâni după operaţiunea asupra Pragăi. Informaţia primită a fost confirmată ulterior de către serviciile de informaţii elveţiene, olandeze, americane. Ceauşescu a luat în serios informaţiile primite şi a început pregătirile de apărare. Au fost înfiinţate Gărzile Patriotice iar armata a primit dispoziţiile şi ordinile necesare de acţiune în caz de intervenţie.

România a solicitat sprijin din partea Chinei, pe care l-a primit, prin vocea premierului Zhou Enlai, care a participat la recepţia organizată de Ambasada română cu ocazia zilei naţionale a României. Premierul chinez a subliniat: ”China condamnă Uniunea Sovietică pentru invazia din Cehoslovacia, iar România se confruntă cu pericolul unei intervenţii şi agresiuni străine, iar poporul chinez este ferm hotărât să sprijine lupta dreaptă a poporului român”.

Ceauşescu a avut discuţii secrete şi cu Tito, l-a informat despre pericolul ce ameninţa România, spunându-i că după invazia României urma ca şi Iugoslavia să fie invadată. Preşedintele Tito nu a crezut nimic despre ce l-a informat Ceauşescu, iar în final nu i-a oferit decât azil preşedintelui român.

După invazia Cehoslovaciei a urmat încercuirea României cu trupe ale Tratatului de la Varşovia. 43 de divizii erau mobilizate la graniţa României cu URSS, Ungaria şi Bulgaria şi aşteptau doar ordinul dat de Moscova de a invada România. Fără să ceară sprijin din partea SUA, administraţia Johnson a decis să preîntâmpine acţiunea Kremlinului cu angajamente răspicate şi credibile că va declanşa represalii grave. Aceeaşi atitudine a fost luată şi la Paris, Londra, Bonn şi în alte capitale occidentale.

În această situaţie Moscova a decis să amâne invazia României până în noiembrie 1968, dând asigurări Occidentului că trupele ce au încercuit România execută aplicaţii militare, dar au refuzat să acorde permisiunea pentru deplasarea unui ataşat militar al SUA, care urma să viziteze diverse locaţii din sud-vestul URSS, inclusiv la Chişinău şi Odessa, oraşe aflate în districtul militar de la graniţa cu România.

După anul 1968 Uniunea Sovietică şi-a sporit trupele din ţările satelit, în special în cele vecine cu România. Referitor la evenimentele din anul 1968, Corneliu Mănescu, ministrul de Externe a declarat oficialilor americani din proprie iniţiativă convingerile sale, care ulterior s-au dovedit a fi dezamăgitoare şi erori extrem de periculoase pentru România, mai târziu s-a aflat că şi acesta era agentul Moscovei.

Imediat după anul 1968 URSS şi-a lansat strategia de disuadare şi blocare a României, care s-a dovedit a fi dezastruoasă pentru noi, întrucât Blocul Sovietic ne-a izolat total până în 1989. Serviciile de informaţii ale Blocului Sovietic în capitalele Occidentale ne prezentau ca pe un “aliat disciplinat care îşi face temele”, în schimb acţionau pentru a ne sabota orice relaţie economică cu Occidentul şi alte ţări. Ne-au prezentat chiar şi a fi un “cal troian” al Blocului Sovietic pentru a nu fi credibilă independenţa declarată de Bucureşti. România era prezentată ca incapabilă de rezistenţă, oscilantă în sfidarea sa şi ca un partener care nu merita încrederea şi sprijinul Vestului.

N. Ceauşescu şi regimul său erau ţinta atacurilor dure ale mass-mediei din ţările Pactului de la Varşovia, în special din URSS şi Ungaria. România a devenit după anul 1968 şi mai sfidătoare cu Uniunea Sovietică, respingea deschis rolul conducător al URSS în mişcarea comunistă, în toată această perioadă Moscova n-a reuşit să-l intimideze pe N. Ceauşescu. Din cauza faptului că Malinovschi, Epişev, Grechco, Iacubovschi si Ştemenko şi-au pierdut răbdarea în repetate încercări eşuate, de a-l intimida pe Ceauşescu şi pe România, anual au plănuit invadarea României şi schimbarea conducerii de la Bucureşti prin lovituri de stat executate fulgerător, au mizat chiar şi pe scrisori întocmite de oamenii Moscovei, cum au procedat cu Praga. În ce priveşte scrisorile, s-a reuşit în anul 1988 când Gh. Apostol, Alex. Bârlădeanu, Silviu Brucan, N. Pârvulescu, C. Mănescu şi fostul cominternist Gr. I. Răceanu, s-au reinventat ca reformişti anti-Ceauşescu în mult discutata “scrisoare a celor şase.”

În mod repetat sovieticii ne-au ameninţat cu pierderea Transilvaniei, ne-au schimbat istoria privind Basarabia şi Bucovina de Nord, ne-au prezentat că “România era un stat imperialist” care ocupa teritorii străine şi care ”trebuiau eliberate”, utilizând această istoriografie şi în Occident. Relaţiile istorice ale României cu alte state, mai ales cu cele din Vest, erau supuse unui tir concentrat, Bucureştiul fiind infăţişat ca partener ce se dovedise, în mod repetat, de neîncredere şi, de aceea, nedemn de cooperare şi parteneriat. Un caz interesant a fost cel al relaţiilor finlandezo-române şi al mareşalului Carl Gustav Mannerheim, considerat de poporul finlandez fondatorul Finlandei independente şi erou al celor două războaie mondiale. Mannerheim a luptat în România, în perioada Primului Război Mondial şi s-a alăturat României, în calitatea sa de şef al statului finlandez, în 1941, în ofensiva Axei contra URSS, după ce aceasta a invadat şi şi-a anexat teritorii din ambele ţări, în 1939 şi 1940. Mannerheim şi Antonescu şi-au acordat reciproc cele mai înalte onoruri ale ţărilor lor iar o unitate specială de vânători de munte a luptat chiar pe frontul finlandez. Când oficialităţile române au vizitat Helsinki în 1968, au depus o coroană de flori la monumentul lui Mannerheim, provocând furia conducerii URSS şi a preşedintelui finlandez Kekkonen. Oficialităţile ungare nu l-au tratat niciodată pe Mannerheim într-o manieră pozitivă şi, în tratatele lor istorice, l-au portretizat ca pe un ticălos.

În august 1969 preşedintele SUA, Richard Nixon a vizitat România, fiind prima vizită postbelică a unui preşedinte american într-o ţară comunistă. Imediat Moscova a început o campanie în forţă de discreditare a independenţei României, la Washington. România s-a angajat să intermedieze contactele chino-americane şi a reuşit în mod strălucit acest lucru, ceea ce a atras din nou furia Blocului Sovietic, încercând blocarea legăturilor economice româno-americane şi a relaţiilor României cu Occidentul. Moscova a început operaţiunea de blocare a relaţiilor franco-române şi a reuşit pe deplin, folosindu-se de Mihai Caraman, mergând chiar mai departe când agenţii Moscovei l-au asasinat pe colonelul Cheyran d’Abzac, ofiţerul de informaţii militare francez. D’Abzac şi şoferul lui au fost ucişi într-un ,,accident,, de circulaţie înscenat pe şoseaua Bucureşti-Ploieşti, la Băneasa, în 1969, când au fost loviţi frontal de un camion cu însemne şi numere de înmatriculare militare. La început s-a sugerat că Securitatea era cea responsabilă. În realitate autocamionul a fost adus din URSS şi agenţii Moscovei au înscenat şi au pus în aplicare accidentul, adevăr aflat de francezi după 1989. Prin acelaşi scenariu identic au încercat agenţii sovietici să-i curme viaţa lui I.Gh.Maurer pe drumul dintre Covasna şi Sfântu Gheorghe, în 1972. I.Gh.Maurer a crezut până în ziua morţii, că N.Ceauşescu i-a înscenat accidentul pentru a scăpa de el. Sovieticii au plănuit să-l asasineze şi pe N.Ceauşescu sau să îl înlocuiască de la conducere. Printre cei vizaţi să-l înlocuiască pe N. Ceauşescu au fost Chivu Stoica, Gheorghe Apostol, Alexandru Drăghici, Emil Bodnăraş, toţi oameni ai Moscovei, şi I.Gh.Maurer, pe care sperau să-l recruteze mai târziu.

Alexandru Drăghici a fost însurat cu o agentă maghiară a AVH (Securitatea de Stat Maghiară). Legăturile lui Drăghici cu personaje cheie din DSS (Departamentul Securităţii Statului din România), în special cu şeful DIE, Nicolae Doicaru şi cu fostul său adjunct şi succesor, Ion Stănescu (care îşi schimbase numele din cel unguresc Szilagy), au conferit spionajului sovietic un acces şi o influenţă incredibile, în confruntarea româno-sovietică, lovind în apărarea intereselor naţionale.

Silviu Brucan, care fusese ambasador în SUA, a admis că a conspirat cu lideri de la Kremlin pentru răsturnarea lui Ceauşescu şi menţinerea unui regim comunist, dar pro-sovietic.

Sergiu Celac, translatorul din Ambasada de la Washington, era fiul unui cominternist, numit de sovietici în diferite funcţii. Sergiu Celac a fost o sursă importantă care a confirmat toate informaţiile date de dezertorul Pacepa, dovedite ulterior complet eronate. Corneliu Bogdan, ambasador în SUA între anii 1967 şi 1978, a fost căsătorit cu o bine-cunoscută cominternistă şi fostă soţie a unui consilier de informaţii sovietic. Victor Dumitriu, ambasador în Franţa, a ajutat la acoperirea lui Caraman la Paris şi a propagat scenariul KGB, că Bucureştiul lucra cu Moscova la invazia Cehoslovaciei.

Generalul Ion Şerb, în timp ce se instruia într-o ,,academie militară,, în URSS, deşi însurat, a avut o relaţie cu o rusoaică şi a avut un copil cu ea, amănunte care nu au fost dezvăluite superiorilor lui din România. Şantajat de sovietici, generalul Şerb a înmânat agenţilor sovietici multe documente secrete, inclusiv planul de acţiune al armatei române, din 1968 şi dosarele de cadre ale câtorva comandanţi militari, printre care generalul Vasile Milea şi generalul Nicolae Militaru. Arestarea generalului Şerb, în septembrie 1971 a fost însoţită de arestarea altor 40 de ofiţeri de stat-major.

În 1971, Nicolae Doicaru (agent sovietic) împreună cu Ion Stănescu şi Alex Drăghici ajutaţi de serviciile ,,frăţeşti,, au pus la cale o operaţiune împotriva lui N.Ceauşescu. Drept răsplată, la recomandarea lui S. Brucan, Doicaru a fost reactivat consilier pe probleme de informaţii al vicepremierului în ianuarie 1990.

După aceste evenimente N.Ceauşescu a fost considerat de către toţi liderii Blocului Sovietic că este angajat într-un război clandestin cu Pactul de la Varşovia. Ceauşescu a fost singurul membru al Pactului care nu a beneficiat de o audienţă privată cu Brejnev în timpul celui de-al 24-lea Congres al PCUS de la Moscova în aprilie 1971, după ce şi-a exprimat poziţia sa.

În iunie 1971 Ceauşescu vizitează China, prima vizită a unui conducător de partid din Tratatul de la Varşovia de la sciziunea chino-sovietică. Drept răspuns zeci de divizii sovietice au împresurat România în vederea unei preconizate invazii. În timpul escalei făcute la Moscova, pe care Brejnev se gândise să o anuleze cu totul, Ceauşescu a fost muştruluit de şeful statului sovietic Aleksei Kosîghin. La întâlnirea din august 1971 din Crimeea, liderul sovietic Leonid Brejnev a declarat ,,Ceauşescu a mers prea departe,, şi a vorbit despre prăpastia dintre Bucureşti şi Moscova. A fost stabilită strategia Moscovei pentru înlocuirea lui Ceauşescu şi a susţinătorilor săi, folosindu-se şi de nemulţumirea maselor, speculând greutăţile interne ale populaţiei, în special aprovizionarea cu produse alimentare. În această strategie aliatul de bază al Moscovei a fost Budapesta, care spera să între în posesia Transilvaniei. De remarcat faptul că în acea perioadă Budapesta solicita de la Moscova, nu Regiunea Autonomă Maghiară (RAM), nici Ţinutul Secuiesc, ci întreaga Transilvanie. Aceasta era pretenţia Ungariei în urma invaziei României de către Blocul Sovietic. Pentru a slăbi Moscova, România susţinea intrarea Chinei în ONU şi mai ales în Consiliul de Securitate, a girat poziţia Germaniei de Vest referitoare la reunificare, a lăudat aproprierea dintre China şi SUA, dintre Bonn şi Beijing, toate poziţiile României erau antisovietice şi se situau pe poziţii diametral opuse cu restul Pactului de la Varşovia. Budapesta prin vocea lui Kadar a condamnat clar tendinţa României de a obscuriza «liniile de putere din politica mondială» văzând cum Moscova pierde teren. În această situaţie Ungaria a fost aleasă să conducă o masivă campanie de măsuri active antiromâneşti. Budapesta considera alegerea conform cu dezideratul ungar de a recupera Transilvania. Acest obiectiv rămăsese, în esenţă, neschimbat, începând de la Karolyi, Kun şi Horthy pâna la Rakosi, Nagy şi Kadar, oferind o continuitate uimitoare până astăzi operaţiunilor de spionaj şi propagandă ale Budapestei.

În această operaţiune Hruşciov, Brejnev, Andropov Cernenko şi mai ales, Vladimir Kriucikov au sprijinit permanent Budapesta şi au apreciat rolul lui Kadar pentru a reuşi operaţiunea . Pe plan extern Uniunea Sovietica a dublat numărul personalului ambasadelor ungare în Occident, Moscova finanţând creşterea de personal, toate acestea fiind îndreptate împotriva României. Strategia antiromânească a Ungariei a mers atât de departe, încât după recensământul din România din 1977, care arăta o minoritate de 1,7 milioane, propaganda de la Budapesta a lansat o cifră mult exagerată, de peste 2 milioane, acuzând autoritaţile româneşti de, “etnocid”. Plângându-se în toate capitalele occidentale, România a fost facută responsabilă pentru negarea sau distrugerea identităţii etnice a cel putin 300.000 (şi posibil a peste 1,5milioane) de unguri lipsă. Cu toate că recensământul din 1992 a confirmat statisticile româneşti, autoritaţile ungare au acceptat acest adevăr numai spre sfârşitul anilor ’90, iar aceste recunoaşteri nu au redresat impactul otrăvitor şi de durată asupra imaginii României şi a românilor, iar unii continuă şi astăzi acuzaţiile antiromâneşti de „etnocid” şi ,,genocid cultural” al minorităţii maghiare în frunte cu Laszlo Tokes. România şi-a luat măsuri serioase de apărare, Budapesta ne-a numit naţionalişti.

În acest context Ceauşescu a adoptat hotărârea de ,,rotirea cadrelor’’. Măsura s-a dorit să prevină crearea unor baze de putere prosovietice care ar fi putut înlătura conducerea şi realinia politica României la preferinţele Moscovei. Cu toate că a complicat posibilităţile sovieticilor de recrutare, consecinţele nedorite ale ,,rotirii cadrelor’’ s-au dovedit devastatoare pentru interesele României în acea perioadă. Una dintre cele mai nedorite aspecte ale ”rotirii cadrelor” a fost aceea că a plasat soarta majorităţii cadrelor la dispoziţia secţiei de cadre de partid şi de stat a Comitetului Central, aflată sub conducerea ,,marelui academician şi om de ştiinţă” Elena Ceauşescu. Această masură i-a permis să dicteze schimbări de personal în partid şi în guvern. Drept rezultat, numai cadrele în care ea avea încredere personal, indiferent de competenţă, de pregătire şi aptitudini, erau numite în funcţii, favorizând eforturile de recrutare sovietice, care încercau serios să răspândească insatisfacţia populaţiei faţă de politica lui Ceauşescu. Fundamentul de putere al Elenei Ceauşescu era format în majoritate din femei, foste cominterniste precum şi agente sovietice şi maghiare din vechea gardă, ceea ce era pe placul Moscovei.

Această măsură, pe lângă faptul că permitea accesul liber la recrutarea diplomaţilor români, a personalului auxiliar şi a ziariştilor aflaţi la post în ţările Blocului Sovietic, a făcut posibilă apariţia unui grup format din Mihai Caraman, Nicolae Doicaru, Ion Mihai Pacepa, Ion Stanescu şi Constantin Iosif, ,,cei cinci nu prea magnifici’’ şi a fost posibilă deturnarea politicii externe şi de securitate româneşti. Politica României a fost distorsionată şi prezentată de organele de informaţii externe ca ostilă faţă de Occident, în loc de amicală. Aceste cinci personaje au deturnat colaborarea România-NATO în domeniul securităţii, care începuse în 1968, şi au reuşit să saboteze promiţătoarea evoluţie a cooperării cu Bonnul, Londra şi mai ales cu Washingtonul. La scurt timp după 1989, Caraman a fost rapid reabilitat şi numit şef al spionajului extern de către Petre Roman, la propunerea lui Silviu Brucan. Numai după schimbarea lui Caraman au început demersurile pentru primirea României în NATO.

România a avut un rol hotărâtor în pierderea Egiptului de către Moscova. În 1970, Ceauşescu a discutat cu prim-ministrul israelian Golda Meir, posibilitatea unei înţelegeri israeliano-egiptene şi a obţinut asigurarea sprijinului ei pentru o soluţie politică, în timp ce Sadat a insistat ca România să se implice ea însăşi în acest proces. În 1972, Ceauşescu îi dădea lui Golda Meir, ceea ce ea a descris ca fiind ,,cea mai bună veste pe care am auzit-o în ultimii ani’’. Sadat era ,,gata a se întâlni cu israelienii’’. La scurt timp, Sadat şi-a eliminat consilierii sovietici, dând Moscovei prima lovitură majoră din Orientul Mijlociu, apoi a renunţat la echipamentul sovietic folosit în războiul din octombrie 1973, înlocuit cu cel din SUA. Moscova a încercat clar să submineze eforturile constructive de pace ale României în Orientul Mijlociu. De-a lungul Războiului Rece, Moscova nu a mai fost capabilă ,,să-şi recupereze poziţia în lumea arabă după pierderea Egiptului”.

Kremlinul a persistat în tentativele sale de a-i obliga pe români să înceteze, a încercat să discrediteze România în faţa Israelului, a Egiptului şi a celorlalte state arabe. Astfel în 1971 a trimis o echipă de trei palestinieni să atace Ambasada Israelului şi să-l asasineze pe ambasador. Acţiunea teroristă a eşuat, iar în octombrie 1972, Golda Meir a fost ţinta unei tentative de asasinat la Templul Coral din Bucuresti, din partea unei echipe de terorişti. Contraspionajul românesc a descoperit tentativa şi i-a arestat pe cei patru asasini.

Prima întâlnire a lui Ceauşescu cu liderul palestinian Yasser Arafat a avut loc sub auspicii egiptene, la Cairo, în aprilie 1972. Pentru contracararea eforturilor româneşti, Kremlinul a declanşat războiul economic, ce avea scop dublu: să prevină stabilirea unor contacte care ar facilita politici independente ale Bucureştiului în regiune şi să-i blocheze accesul la materiile prime şi la produsele care ar fi permis independenţa Romaniei de Moscova ( mai ales în planul resurselor energetice). Între timp Ceauşescu a avut întâlniri cu Sadat şi cu liderii iordanian, algerian, libian, tunisian, sirian, irakian, întâlniri care sfidau Moscova.

Prima întâlnire dintre Anwar El Sadat şi Menahem Begin a fost posibilă datorită rolului cheie jucat de Ceauşescu. Ulterior, Ariel Sharon, avea să confirme că Sadat i-a explicat că „ceea ce îl făcuse să se decidă să vină la Ierusalim” a fost insistenţa lui Ceauşescu.

Jimmy Carter a recunoscut deschis rolul României şi beneficiile pe care le adusese SUA de-a lungul câtorva administraţii. În timpul vizitei oficiale de stat din aprilie 1978 cea de-a treia din 1970, preşedintele Jimmy Carter a subliniat că ,,Ceauşescu fusese esenţial în stabilirea vizitei istorice a preşedintelui Sadat al Egiptului în capitala Israelului”, şi că ambele ţări ,,găsiseră, prin România, o cale de comunicare şi întelegere’’. Evgheni Primakov (viitor şef al KGB şi SVR (Serviciul de Informaţii Externe rus post-comunist) a fost numit responsabil pentru orchestrarea comunicatului comun, iar Kremlinul şi-a ieşit din fire când, prin bunele oficii ale României, Sadat s-a dus brusc la Ierusalim pentru a începe convorbirile directe cu liderii israelieni. În memoriile sale Primakov a exclus orice menţionare a Romăniei în ciuda declaraţiilor publice ale SUA, Egiptului şi Israelului, cu o singură excepţie: denaturarea clară că, „atunci când Pactul de la Varşovia încă exista”, în timpul prăbuşirii Blocului Sovietic, în 1989, „într-un exces de isterie, N. Ceauşescu a poruncit ca trupele sovietice să fie trimise în România”. Tot serviciile de informaţii sovietice îl portretizau pe Ceauşescu ca pe un megaloman brutal şi un xenofob antisovietic.

Moscova a plasat România alături de SUA, NATO, China şi Germania de Vest ca fiind regimuri nedrepte, chiar criminale. Aşa se explică de ce Grechco şi alţi lideri de la Moscova sprijineau idea unei intervenţii militare în România. România continua să reprezinte „cea mai dificilă problemă a sovieticilor”.

N. Ceauşescu a colaborat cu Nixon, Ford şi Carter şi în procesul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE), având meritul de a aduce SUA la masa tratativelor, în ciuda opoziţiei Blocului Sovietic. Moscova a prezentat România că ar fi contra procesului CSCE, ceea ce a fost o minciună. Poziţia României a fost atât de diferită de cea a Uniunii Sovietice şi a partenerilor loiali, încât ea nu a fost inclusă ca parte în Tratatul de la Varşovia în timpul negocierilor.

În perioada 1974-1978 Ceauşescu a pus bazele parteneriatului strategic România-SUA. Conform acordului militar România-SUA, Washingtonul ne-a vândut avioane comerciale Boeing 707-320 C, care au fost dotate ulterior cu un sofisticat echipament de comunicaţie şi care aveau să formeze flotila oficială a conducerii României. În 1975, Ion Coman s-a întâlnit cu partenerii americani pentru achiziţionarea de armament, inclusiv, de avioane cu reacţie F-5. Armata română a solicitat 12 tipuri de armament, dar Washingtonul se temea că ar putea provoca un răspuns sovietic catastrofal.

Washingtonul aprecia faptul că până în 1978, România se dovedise un prieten de nădejde în cadrul eforturilor americane de mediere în Laos, Vietnamul de Nord, Coreea de Nord, China şi un colaborator eficient în Procesul de la Helsinki şi în Orientul Mijlociu, care au coincis cu interesele americane.

Administraţia Carter, convinsă că România era singura din Tratatul de la Varşovia care poseda capacitatea şi dorinţa de a părăsi Blocul Sovietic, a decis să-i ofere posibilitatea să facă acest lucru pentru un viitor economic şi politic total diferit. Oferta a fost făcută în timpul vizitei în SUA din aprilie 1978 la întâlnirea la care au participat numai preşedintele Carter, Zbigniew Brzezinschi, Nicolae şi Elena Ceauşescu şi translatorul român Sergiu Celac. Carter s-a oferit să listeze la Bursă industria României, evaluată atunci la aprox. 147 miliarde de dolari.

Elena Ceauşescu a reacţionat violent la propunere, clamând că americanii „vor să cumpere România pentru 147 miliarde de dolari”. Cei doi au petrecut toată noaptea la Hotelul Blair Hause, argumentând pro şi contra, o dezbatere între soţi şi colideri, în care nu au îndrăznit să intervină nici unul dintre specialiştii calificaţi din delegaţia română, dar fără să realizeze că atunci puteau schimba în bine soarta şi destinul României .

Se schimbaseră multe în ultimii ani faţă de vremurile în care Ceauşescu lua deciziile vitale din politica de securitate. Atunci, în aprilie 1978, cel mai apropiat şi influent consilier al lui era nevasta, care nu avea nimic din abilitatea lui înnăscută şi foarte puţin din orientarea lui naţională, din experienţa sa în problemele securităţii naţionale, a relaţiilor internaţionale sau din viziunea sa. Faptul că discuţia a fost aşa de lungă şi aprinsă sugerează că N. Ceauşescu s-a poziţionat în favoarea ofertei americane, împotriva lui Elena Ceauşescu, şi că ajunseseră la o răscruce. A doua zi, N. Ceauşescu a declinat oferta, Elena Ceauşescu a ieşit învingătoare, deja era mai puternică decat soţul ei. În decursul anilor au existat momente când Elena Ceauşescu s-a arătat dispusă să-i succeadă la conducere soţului ei.

Oferta lui Carter a fost repetată în iunie 1978 cu ocazia vizitei în Marea Britanie. Vizitele în SUA şi Marea Britanie au fost deosebit de populare în România. Pentru mulţi ele au simbolizat un pas spre dezideratul, vechi de secole, de integrare în Occident şi deci al unei mai mari securităţi şi prosperităţi. Nici un conducător român nu mai fusese atât de renumit, iar României nu i se mai oferiseră vreodată asemenea ofertă de nerefuzat, din partea râvniţilor parteneri occidentali. Păcat că s-a ratat o asemenea ofertă, ivită o dată în viaţa lui N. Ceauşescu, dar atunci in 1978, Elena Ceauşescu era mai puternică decât soţul ei.

Nu a durat mult ca vestea despre oferta lui Carter să ajungă la Moscova şi nici nu a fost o surpriză că a ajuns acolo, deoarece adjunctul DIE, Pacepa, cu toate că fusese exclus de la discuţia lui Ceauşescu cu preşedintele Carter şi cu consilierul său, Zbigniew Brzezinschi, a fost membru al delegaţiei române atât la Washington, cât şi la Londra, şi a primit un raport extins al tuturor discuţiilor din partea translatorului român Sergiu Celac. Pacepa a recunoscut ulterior că „petrecuse 27 de ani” ca agent sevietic, primind „ordine de la KBG”, pe întreaga durată a carierei lui în organele de securitate ale României. Trebuie remarcat şi faptul că atunci în aprilie şi iunie 1978, N. Ceauşescu prin deciziile luate a hotărât atât soarta şi destinul României, cât şi pe a sa şi a soţiei sale, deoarece nu după mult timp au sfârşit în gloanţele militarilor de la Târgovişte, într-o zi de Crăciun, a anului 1989, fără a mai apuca să primească mulţumirile pe care le merita pentru eforturile sale depuse pentru destindere şi pace pe plan mondial. A plătit cu viaţa faptul că a pus mai presus cauza comunismului decât interesul naţional şi a ascultat de soţia sa. N. Ceauşescu rămâne în istorie ca cel mai mare şi mai puternic duşman al Blocului Sovietic. Ruşii se pot lăuda că l-au lichidat pe Gheorghiu-Dej în 1965 şi deasemenea că au dat o mână de ajutor şi la lichidarea lui N. Ceauşescu în 1989.

Această lucrare monumentală, care aduce multe clarificări în ce priveşte istoria contemporană a României, este o bijuterie de carte, în care adevărul istoric este esenţa ideilor, a principiilor expuse, a viziunii autorului. Merită din plin toate mulţumirile noastre, îl felicităm călduros pe istoricul, scriitorul Larry L. Watts. Cu acestă ocazie sugerez tuturor celor în drept, de a-l răsplăti pe autor cu cele mai înalte distincţii, ordine, medalii, diplome, titluri, premii, deoarece le merită. Desigur aş fi dorit ca toate acestea să i le spun personal autorului cărţii, dar nu se poate. Am scris acest articol, tocmai pentru a-i face publicitate cărţii, şi pentru ca mulţi care citesc aceste rânduri, să citească şi cartea, care trebuie să fie nelipsită din bibliotecile noastre.

Deasemenea îi sugerez autorului ca în vitor, să facă o documentare identică, precum a făcut pentru a scrie această carte, şi în privinţa personalităţii mareşalului Ion Antonescu. Despre Ion Antonescu în ultimii 23 de ani au apărut multe cărţi, la loc de frunte sunt cele ale academicianului Gheorghe Buzatu. Dar nici una nu a reuşit să impună autorităţilor române, aşa cum această carte va intra în conştiinţa românilor, să afle adevărul istoric despre Ion Antonescu. Cu alte cuvinte să scoată în evidenţă ce a făcut bine, precum şi greşelile şi erorile făcute. Un autor american, devenit celebru prin scrierile sale, deci neutru, are posibilitatea printr-o carte foarte bine documentată să ducă la începerea procesului de reabilitare a mareşalului Ion Antonescu. Viaţa şi cariera lui Antonescu sunt asemănătoare cu a mareşalului Mannerheim, care este un erou al Finlandei. Nu trebuie să ne speriem deloc pentru aflarea adevărului istoric, acesta să fie scos la lumină, toate acestea să le facem cu demnitate, să fim mândri de istoria neamului românesc şi să ne cinstim cum se cuvine eroii.

 

Ioan GALDEA