România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Limba Română către Vieru:

„Şi eu sunt fiica ierbii. Bucură-te!”

 

Rigidă şi stupidă, cădere în ridicol spusa unor „falşi cronicari” contemporani, conform cărora personalităţile unui popor trebuie aniversate (comemorate) doar la împlinirea unor ani rotunzi, a unor evenimente, chiar dacă venită de la „Centru”, cândva această impresie părea benefică. Doar se ştie: în ţară erau doi mari sărbătoriţi, două genii - scornicite... Aşa că, dragi albaiulieni, în 14 februarie s-au împlinit 78 de ani de ta naşterea confratelui nostru Grigore Vieru, acolo în satul Pererita, pe-o lacrimă de Prut şi de sârmă ghimpată pentru Limba Română, prin care familia lui de plugari români, Pavel şi Eudochia, trăseseră brazde adânci cât veacurile de restrişte, cât strigătul de frate, de dureri şi suferinţe, de surâs ruso-folic, metalizat. Grigore Vieru este chiar prelungirea satului natal într-o brazdă comună a veşniciei, în care seminţe mirabile au bătătorit acelaşi cer să ajungă muguri, floare şi fruct. Şi-aceste seminţe aveau chipul părinţilor, al dascălilor, al visului mereu înfierbântat de flăcările vii-ale speranţei că într-o zi singura respiraţie stăpână dincolo şi dincoace de Prut va fi şi va rămâne Limba Română, acest număr de casă al eternităţii româneşti.

Iată o mărturisire cât toată primăvara dezgheţului românesc: „Dacă visul unora a fost ori este să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul”. Şi l-a trecut în 1973, când biografia sa devenise un pom fructifer al romanităţii, prin volumul de poezii publicate în special pentru copiii şi cititorii de toate vârstele, prin ample poeme dedicate lui Arghezi, Blaga, Brâncuşi, Eminescu, Labiş, Sorescu prin abecedarul său şcolar de neegalat nici astăzi, şi multe altele devenite o splendidă „Duminică a cuvintelor”. Era, aşadar, 1973. Memorabila întâlnire cu o seamă de redactori-cheie de la „Secolul XX” - Hăulică, Doinaş, Ioanichie Olteanu, Geo Şerban, Tatiana Nicolaescu, apoi cu Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii Scriitorilor Români, devenise „Un verde care nu se vede”, ce-a rupt pentru totdeauna „Gheaţa tăcerii”, fiindcă Vieru ajunsese o emblemă a Prutului, o iubire nestăvilită, un cântec de floarea-soarelui peste care au fost presărate premii literare, călătorii, recunoştinţă, texte poetice şi distincţii internaţionale, mireasma de deputat al poporului (1989), de Membru de Onoare al Academiei Române (1990), membru al Comisiei de Stat pentru problemele limbii, propunerea (1992) Academiei Române pentru Premiul Nobel pentru Pace, discuri cu cântece, sărbătorirea lui în R. Moldova şi România, Decoraţia Ordinul Republicii Moldova etc. Poetul preia în 1996: „Pierzând pe mama, îţi rămâne patria dar nu mai eşti copil... Sunt iarba, mai simplu nu pot fi... A fi simplu nu este o treabă uşoară. A fi simplu înseamnă să mori câte puţin în fiecare zi în numele celor mulţi până când te preschimbi în iarbă. Iar mai simplu ca iarba, ce poate fi?” Şi-a venit anul acela fatidic 2009, care dinadins a ţinut să-i repete: „Mai simplu ca iarba nu poţi fi”. Se întorcea de la Cahul, unde vorbise despre Eminescu. Îl însoţeau într-o maşină Floarea albastră, Pe lângă plopii fără soţ, Ce te legeni codrule, Scăpărările de Luceafăr, Scrisorile şi Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie. Formau cel mai frumos cuplu al Limbii Române. Se bucurau. Se completau. Şi dintr-o dată, Alba Iulia, cu toate mănăstirile sale, cu Sala Unirii, şi-au arborat sufletul în berna. Adevărul însuşi îngenunchease. Un grav accident cu politraumatism ... Era noaptea de 15 spre 16 ianuarie, ora 01.30, pe traseul R3 - Chişinău - Hînceşti - Cimislia - Basarabeanca. La volan se afla Gheorghe Munteanu, artist emerit ai R. Moldova şi director adjunct al Ansamblului de dansuri populare „Joc” din Chişinău. În urma unui stop cardiac la Spitalul de Urgenţă din Chişinău, în 18 ianuarie 2009, Limba Română îi închide pleoapele ca unui Fiu adevărat. E înmormântat în 20 ianuarie în Chişinău, în Cimitirul Central, strada Armeană. La Alba Iulia apare primul său bust: Grigore Vieru, opera lui Romi Adam, prinos de recunoştinţă prin Consiliul Judeţean al întregului areal Alba. Viaţa lui Vieru urca spre Dumnezeu să-l întrebe încă o dată dacă există ceva mai simplu decât iarba. Limba română îl însoţea, reamintindu-i: Şi eu sunt fiica ierbii! Bucură-te!

Ion MĂRGINEANU