Memoria documentelor

Jurământul colonelului Alexandru Ioan Cuza, la 5 ianuarie 1859, în cadrul Adunării Elective, ca Domn al Moldovei.

“Jur în numele Prea Sfintei Treimi şi în faţa Ţării mele, că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele Patriei, că voi fi credincios constituţiei în textul şi în spiritul ei, că în toată domnia mea voi veghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate, uitând toată prigonirea şi ura, iubind deopotrivă pe cel ce m-a iubit şi pe cel ce m-a urât, neavând dinaintea ochilor mei, decât binele şi fericirea naţiei române. Aşa Dumnezeu şi compatrioţii mei să-mi fie ajutor”!

Al. I. Cuza şi Napoleon al III-lea

Scrisoarea lui Al. I. Cuza către Napoleon al III-lea, împăratul Franţei, referitoare la reformele politice şi situaţia internă şi externă a ţării şi sprijinul Franţei.

Bucureşti, 21 octombrie 1865

Sire,

Cînd Maiestatea Voastră a purtat armatele sale în Crimeea, popoarele dunărene au aclamat drapelul francez cu entuziasm. Eu am fost convins, în ce mă priveşte, că o idee mare, o idee napoleoniană, a inspirat această glorioasă faptă. Am întrevăzut un scop multiplu, demn de Franţa, demn de cel căreia EA i-a încredinţat destinele sale: a respinge proiecte ameninţătoare pentru echilibrul european, a reînvia Orientul prin principiul naţionalităţilor si a arunca în această lume veche seminţele fecunde ale progresului. Tratatul de la Paris a venit curînd să confirme speranţele noastre. Constituirea politică a Moldovei şi Valahiei şi viitorul poporului român vor primi serioase garanţii.

Această nouă stare de lucruri cerea un om nou — concetăţenii mei mi-au încredinţat această grea sarcină. Am acceptat-o ca pe o datorie şi cu convingerea că voi fi încurajat, susţinut de cel căruia îi scriu, cu România recunoscătoare, iniţiativa unei renovaţii politice atît de preţioase pentru ţara mea.

M-am pus cu curaj pe muncă; am găsit Principatele dezorganizate, autoritatea slăbită, finanţele în dezordine, moravurile politice care purtau amprenta coruptă a ocupaţiilor străine, spiritele agitate, obosite, puţine resurse în lucruri şi oameni, cu ambiţiile unui mare popor şi pasiuni politice surde la orice sfat de prudenţă. Pe de o parte trebuie să organizezi, cu instrumente insuficiente, pe de alta, trebuie să ţii treaz patriotismul românilor, impunînd limite înţelepte aspiraţiilor arzătoare ale spiritului naţional.

După şase ani de eforturi şi de muncă neîntreruptă, am oare dreptul de a mă arăta complet satisfăcut de rezultatele obţinute? Evident, nu. Nu vreau să pretind că guvernul meu a fost lipsit de greşeli, că am smuls toate abuzurile, că am vindecat toate rănile, că reorganizarea ţării este terminată. Cred chiar că aş fi putut să fac mai mult şi mai bine, dacă n-aş fi fost împiedicat de oarecare complicaţii ale Constituţiei dată Principatelor Unite şi dacă n-ar fi trebuit să mă preocup fără încetare de obstacolele create, parcă intenţionat, în calea mea de puterile vecine care văd tot timpul cu ochi răi dezvoltarea prosperităţii României şi mai ales expansiunea peste frontierele lor a ideilor civilizatoare ale Occidentului.

În aceasta, Sire, stă secretul acestor încurcături şi acestor agitaţii care par să fi descurajat pe susţinătorii noştri cei mai plăcuţi. Exemplul Greciei, după mai mult de treizeci de ani de monarhie constituţională, poate totuşi să demonstreze că nu este deloc posibil să se improvizeze reorganizarea unui stat, hărţuit de influenţe externe, nici să se improvizeze educaţia politică a unui popor făcîn-du-l să treacă brusc de la un regim patriarhal la un sistem de guvernămînt pe care nu-l admite temperamentul unor naţiuni, chiar dintre cele mai civilizate.

Din fericire, progresul are legi invincibile, în ciuda dificultăţilor, cu toată lipsa noastră de experienţă, în ciuda greşelilor noastre, România a pornit înainte.

Am fost destul de fericit să realizez unirea, visul secular al românilor, pentru a restitui ţării mele a cincea parte din teritoriul său uzurpat de călugării străini; am făcut dintr-un milion ţărani clăcaşi, un milion de proprietari şi cetăţeni. Am promulgat coduri, copiate după Codul lui Napoleon, care stabilesc realmente egalitatea tuturor în faţa legii şi drepturi egale pentru toţi în familie, care impun căsătoria civilă şi pun frîu divorţului. Am dat drept de proprietate străinilor. Administraţia justiţiei, care lasă mult de dorit, s-a ameliorat sub influenţa Curţii de casaţie. Reorganizarea finanţelor noastre, supusă la încercări pe care le cred premature, n-a putut răspunde aşteptărilor mele; Curtea de conturi şi Casa de consemnaţiuni vor asigura reuşita reformelor devenite foarte urgente. Am făcut instrucţiunea primară obligatorie şi gratuită, am instituit sistemul zecimal, am creat spitale, şcoli pe care Maiestatea Voastră imperială a binevoit să le onoreze cu încurajările sale. Am mărit căile noastre de comunicaţii; am construit poduri care lipseau aproape peste tot; o linie de patru sute de kilometri de cale ferată este în construcţie, o alta va fi construită in primăvară. Sînt în preajma concesionării privilegiului unei Bănci naţionale, în sfîrşit, am voit ca forţele noastre naţionale să fie organizate în mod serios, capabile să menţină în orice ocazie liniştea internă, capabile să-şi ia în mod onorabil locul lor dacă împrejurările, întotdeauna posibile, ar ameninţa un imperiu pe care armatele Franţei l-au consolidat şi de soarta căruia destinele noastre sînt strîns unite. La alegerea mea, Principatele Unite nu posedau decît patru sau cinci mii de puşti ruseşti, datînd din timpul domniei împărătesei Caterina şi vreo zece tunuri fără valoare de provenienţă turcă, rusă şi austriacă. Praf de puşcă, proiectile, gloanţe nu ne veneau decît din Austria; nu puteam trage nici un foc de puşcă fără permisiunea sa. Am astăzi şaptezeci de mii de puşti ghintuite cumpărate în Franţa; douăzeci şi cinci de mii de puşti neghintuite, pe care le datoresc generozităţii Maiestăţii Voastre imperiale, au fost distribuite comunelor, în care am constituit un serviciu de gardă care dă populaţiei rurale obişnuinţa armelor pregătind-o pentru orice eveniment, pentru apărarea căminelor lor. Artileria mea numără şaptezeci şi două de tunuri ghintuite, construite în Franţa, după modele franceze. Acolo unde n-am găsit decît trei mii de oameni abia, daţi exclusiv de către clasa ţăranilor, prost înarmaţi, prost echipaţi, obişnuiţi numai cu comandamentele ruseşti sau austriece, am astăzi douăsprezece mii de grăniceri, opt mii jandarmi pedeştri şi călare şi o armată regulată de douăzeci de mii de oameni, recrutaţi din toate clasele societăţii, bine înarmaţi, bine echipaţi, susceptibilă a fi mărită prin rezervele noastre duble la triplul efectivului său normal, şi formată la marea şcoală a principiilor militare ale Franţei. Am creat o topitorie, ateliere de construcţie şi reparaţie, în care fabricăm echipajele noastre, proiectilele, praful de puşcă, gloanţele (capsulele) şi care sînt din plin suficiente pentru nevoile noastre. O manutanţă va completa în curînd ansamblul instituţiilor noastre. Aceste realizări considerabile au impus pentru moment ţării sacrificii mari pe care concursul patriotic al poporului ne-a permis să le suportăm fără a încărcă prea mult bugetul statului.

Iată ce am făcut, Sire. Sub imperiul acestor noi idei pe care le-am trezit, al acestor instituţii noi pe care le-am creat, educaţia politică a ţării a progresat în mod vizibil. Trebuie să ne amintim ce a fost altădată în Moldova şi Valahia şi să vedem ce au devenit ele pentru a aprecia marile schimbări care s-au realizat.

Timp de aproape un secol, Sire, Principatele au fost prada străinilor, cînd un loc de trecere, cînd un cîmp de bătălie pentru armatele Austriei, Rusiei sau Turciei, aproape întotdeauna ocupate militar şi devenind atunci un centru de intrigi ale căror fire le ţineau unele puteri întotdeauna ostile intereselor noastre şi o piaţă banală unde se negociau prăzile noastre pentru a îmbogăţi Fanarul sau a combate influenţa occidentală în Orient. Cu veniturile noastre şi pe pămîntul nostru, Rusia, stăpînă atunci a Principatelor, a format în 1854 această legiune greco-slavă. Mai am nevoie să spun cît au apăsat aceste încercări teribile asupra ţării atît din punct de vedere moral cit şi din punct de vedere material? Astăzi, Sire, graţie sprijinului Vostru generos, românii au o existenţă politică, au conştiinţa drepturilor şi datoriilor lor, sînt puţini cei care nu au roşit pentru protecţia străină, pe care au mai căutat-o acum cîţiva ani ca o onoare. Într-un cuvînt, Sire, poporul român trăieşte de acum înainte propria sa viaţă: el este român şi nimic altceva decît român.

Orice spirit imparţial va recunoaşte că, de şase ani, România a văzut realizîndu-se transformări mari şi fericite. Aceste transformări nu s-au realizat numai prin eforturile mele şi nu exagerez deloc expresia gîndului meu, raportînd toate succesele puternicii protecţii a Maiestăţii Voastre imperiale. La fiecare oră grea a domniei mele, m-am simţit susţinut de mina Franţei şi m-am obişnuit să cred, Sire, că am fost unul din modestele instrumente ale acestei mari politici, de care se leagă, sper, viitorul ţării mele. Toate actele mele au fost măsurate cu această convingere şi cu datoriile pe care mi le impuneau. Maiestatea Voastră imperială nu va fi uitat că am primit şi urmat cu exactitate sfaturile sale în momentul în care războiul Italiei a trezit aspiraţii atît de arzătoare în Europa orientală. Contînd tot pe sprijinul Maiestăţii Voastre imperiale am îndrăznit eu să stabilesc, pe Dunăre, principii politice, fonda instituţii sociale care au tăiat o prăpastie între România şi vechii săi protectori şi care au deschis ţării mele calea progresului.

Dar de cîtva timp mă simt oprit, Sire, în mijlocul sarcinii mele, şi rog pe Maiestatea Voastră imperială să-mi permită să-i expun în mod sincer ceea ce cred despre dificultăţile pe care le întîmpin. Fost-am oare prea curajos? N-am crezut oare prea mult în forţele ţării mele şi în valoarea instrumentelor de care dispun? Sînt oare eu însumi la nivelul rolului înalt pe care providenţa mi l-a încredinţat? Nu ştiu! Dar mi se pare că simpatiile dobîndite pînă acum de România şi de persoana mea s-au răcit. Indicii vagi mi-au dezvăluit deja această situaţie cînd Monitorul a publicat, în două rînduri, în cursul lunii septembrie, rînduri descurajante, în care aş fi putut vedea, în ordinea de idei care să conducă, un fel de avertisment foarte părintesc al Maiestăţii Voastre imperiale, dar care au trebuit să fie şi au fost primite cu o satisfacţie puţin deghizată de guvernele vecine şi cu o dureroasă emoţie de ţară.

Ce vederi au inspirat aceste rînduri ? Nu-mi este permis să mă opresc nici un moment asupra combinaţiilor recomandate de presa Austriei asupra acestor calcule care fac din Principatele Unite, obiectul unei compensaţii teritoriale. Niciodată n-as fi crezut, nici un român n-ar vrea să creadă, că existenţa naţionalităţii române independente poate fi sacrificată atîta timp cît glasul împăratului Napoleon va fi preponderent în lume.

Dar, s-ar putea, Sire, ca vederile Maiestăţii Voastre imperiale să fi obosit din cauza spectacolului acestor lupte interne care nu încetează să împiedice dezvoltarea prosperităţii noastre, s-ar putea ca, neputînd judeca decît după rezultate, Maiestatea Voastră imperială să aprecieze că autoritatea mea personală este insuficientă pentru a domina intrigile partidelor şi a dejuca dorinţele de posesiune din afară. Dacă aşa crede Maiestatea Voastră imperială, dacă ea socoate că România trebuie să fie încredinţată, fără pericol pentru autonomia sa, unor mîini mai abile decît ale mele, eu sînt gata, Sire, să cobor de pe tron.

Maiestatea Voastră imperială să fie convinsă de sinceritatea spuselor mele. Nu mă supun nici descurajărilor, nici fricii, afecţiunea poporului român şi caracterul meu mă apără de aceste slăbiciuni. Voi fi fericit, Sire, să accept orice aranjament pe care Maiestatea Voastră imperială îl va socoti favorabil intereselor României, de a-mi da concursul la orice combinaţie care ar fi onorată de sufragiul Maiestăţii Voastre imperiale şi care ar răspunde de viitorul ţării mele. Voi intra cu plăcere în viaţa privată lăsînd un tron pe care nici nu l-am visat, nici căutat, pe care nu l-am datorat decît stimei compatrioţilor mei şi pe care nu l-am acceptat, de la început decît ca o penibilă povară. Nu-mi va rămîne nimic de dorit, Sire, dacă retragerea mea poate consolida independenţa României, da garanţii reale prosperităţii mele şi să-mi asigure stima Maiestăţii Voastre imperiale.

Încrederea fără rezerve pe care o arăt Maiestăţii Voastre imperiale o va aduce pe a sa, îndrăznesc să sper. Numai împăratului Napoleon trebuie şi vreau să-i cer un sfat. Răspunsul vostru, Sire, va fi, nu mă îndoiesc, o nouă dovadă a constantei Voastre solicitudini pentru ţara mea şi vin cu o profundă încredere, în această împrejurare solemnă, să solicit puternica protecţie a Maiestăţii Voastre imperiale pentru poporul român.

Vă rog, Sire, să primiţi expresia respectului şi devotamentului cu care sînt

al Maiestăţii Voastre imperiale

Sire,

                  prea umil şi prea plecat servitor,

                                                      A. I. Cuza

Călcarea de la Palat

Ale nopţei valuri negre pe pământ se coborâse,

Clopotul în vini suna,

Anunţând în Capitală ora tristă ce venise

Pe trădare a deştepta.

Turnurile ‘nfiorate, zguduindu-şi temelia,

S-aplecau spre a şopti;

Sentinela credincioasă presimţindu-şi mişelia,

Fără voie se roşi.

Din instinct ostaşu-n sine astă dată se-ndoieşte,

Despre jurământu-i chiar,

Căci nu ştie unde-l duce şeful care-i aminteşte

Ora unui scop barbar.

Ici şi colo câte o umbră se strecoară, ocoleşte

Întunericul cătând;

Totul tace, şi-n tăcerea ce oroarea povesteşte,

Zbirii se aud rîzând.

În palat li-e victima, care-i dispreţuise,

Sigur de al său popor,

Din palat ei vor să smulgă pe cel care pregătise

Mândrul ţării viitor.

Trădători făr’de ruşine, cutezarea vă e mare!

Ştiţi voi răul ce ni-l daţi?

Ştiţi c-ambiţiunei voastre celei fără de hotare,

Un popor sacrificaţi!

Jurământul şi onoarea nu sunt decît o minciună,

Ziceţi voi, cutezători!

Cela ce-ţi plăteşte crima, cel ce-ţi dă leafa mai bună,

Este zeul ce adori.

Profitând de ignoranţă, mânjind fără ruşinare

Junii nobili de noroi,

Aţi târât ca şi bacanta după voi pe fata mare,

Trădători, pigmei, strigoi!

Ora trei şi jumătate bate gravă, dar silită

De infamii ce-o aştept;

Trădătorii stau la pândă, dar cu faţa lor pierită

Şi cu agonia-n piept. . .

Un moment. . . Şi-nverşunarea în palat îi năpusteşte

Cu pistoalele în mâini;

Coridoarele sunt pline, uşa nu se-mpotriveşte :

Pe victimă sunt stăpîni.

Epoletul României, Suveranul trist priveşte

Şi atunci braţul hotărît,

Arm-asvârle jos din mână şi-n durerea lui rosteşte:

„O! păcat! cât v-am iubit!

„Mă-ncredeam în voi ca-n mine după-atâtea-ncercări grele

„Însă azi voi mă trădaţ!

„Şi-acea pată ce o puneţi pe stindardul ţării mele

„Nu uitaţi să o spălaţi.

„Nu deplâng a mea iubire, binefaceri numeroase,

„Ce mereu v-am arătat;

„Nu deplâng decît ruşinea unei crime odioase,

„Care spada va-ntinat.

„Din popor născut, ursita m-aşeză pe tronul ţării;

„În popor mă voi întoarce cu un nume nepătat;

„Cetăţean ca şi când soarta îmi dă scaunul puterii;

„Să trăiască România, voi striga neîncetat!”

Astfel brav, plin de mărire, Suveranul României,

Liniştit, descinde scara însoţit de-ai săi călăi,

Fără-a murmura în contra demonilor infamiei,

Ce veniră să insulte pe „Alecsandru Ioan Întăi”.

În zări clopotul răsună cu lugubra sa bocire

Ca să facă cunoscut

La poporul ce se-ntreabă că, trădat de-a lui oştire,

Domnul „Cuza” a căzut!

.............................................

Iar voi, trădători ai ţarii, sbiri ai intrigei străine,

Hoţi de noapte, vânzători;

Nu-ncetaţi de a conrupe, inimi rele şi meschine,

Junii noştri, luptători.

Răsculaţi prin mârşăvie spiritele viţioase,

Cum tiranii noştri vor;

Săturaţi cu bani, cu posturi gurile nesăţioase

Şi ambiţiunea lor.

Însă cugetaţi că, mîine, pe-ale voastre reci morminte,

Cînd se vor opri în loc

Fiii voştri să vă plângă, când îşi vor aduce aminte,

Vă vor blestema cu foc.

.................................................

Cugetări amare, negre, O! fugiţi, fugiţi departe,

Şi lăsaţi-ne a spera;

România mai trăieşte, şi-e scris să aibă parte

Mult mai demnă pentru ea!

În zadar duşmanii ţării se încearcă să lovească

Ne-ncetat prin sbirii lor;

Un piept ce de mii de-atacuri a ştiut să se ferească

Va fi tot învingător.

Gloria şi mândrul nume ce Românu-n frunte poartă

De-atâţi secoli nu s-a şters;

După-atîtea suferinţe, cu aşa amară soartă,

România tot a mers.

Salutare dar speranţă! astăzi gloria, străbună

Ne îndeamnă a spera:

Zile dalbe şi senine, dup-o crâncenă furtună

Vin durere-a alina.

Sînt doi ani de suferinţe, demni şi bravi ostaşi ai ţării,

De cînd zi şi noapte, voi

Aţi secat în mii de lupte cupa neagră a durerii

Cu virtutea de eroi.

Căci e crud şi-amar destinul celui ce-i dator s-asculte

Şi să dea viaţa sa,

Când acela ce ordonă, vine poate să-l insulte,

Şi mai rău decât aşa.

Bravi ostaşi, cei cu credinţă, închinaţi-vă la-altare,

Şi rugaţi pe Dumnezeu

Ca să ia din corpul nostru pe acei ce la trădare

Vă îndeamnă tot mereu:

Pe acei ce infamia i-a împins ca să voiască,

În ambiţiunea lor,

Ca să treacă de exemple şi-ntre voi să cucerească

Numele de salvator.

Rugămintea voastră cerul o va primi de bună,

Ca tot lucrul ce e drept

Şi el poate să inspire cu virtutea cea străbună

Pe acei care-o aştept.

Pe aceia cari speră în a cerului răsplată,

Ce curînd va umili

Pe ăşti superbi fii ai trădării, cari port pe ei o pată

Ce nu-i lasă a trăi.

Căci e sigur că acela ce odată prin trădare

A voit a se sui,

Mâine pot fără-ndoială să mai cerce o vânzare,

Şi a lor crimi a reînnoi!

                        GH. BARONZI

tc ""

11 februarie 1866 – 11 februarie 2013

COMEMORĂM DETRONAREA, DE CĂTRE STRĂINI, A IUBITULUI PRINŢ AL UNIRII, AL.I. CUZA

Greu de găsit în întreaga Istorie naţională un episod la fel de dureros şi înconjurat de mister, precum abdicarea forţată a primului lider modern de etnie pur românească.

În noaptea de 11 februarie 1866, Al.I. Cuza a fost silit să abdice, ca urmare a conjuraţiei pregătite de „Monstruoasa Coaliţie“.

Aceasta era formată din conservatori şi liberali radicali, nemulţumiţi de reformele in stil occidental ale domnitorului, unii dintre ei temându-se că vor fi desproprietăriţi în folosul ţăranilor. S-a format o Locotenenţă Domnească, compusă din Lascăr Catargiu (reprezentant al Moldovei şi al conservatorilor), generalul Nicolae Golescu (reprezentant al Munteniei şi al liberalilor) şi colonelul Nicolae Haralambie (reprezentantul Armatei), precum şi un guvern provizoriu condus de Ion Ghica (prim-ministru şi ministru de Externe).

La orele 5 dimineaţa, a pătruns în palat un grup de ofiţeri cu pistoalele in mină, silindu-l pe domnitor să semneze abdicarea. Liniştit, fără să riposteze, deşi ar fi putut să se opună, având pistoalele pe noptieră, a acceptat cererea şi, fiindcă n-a avut la îndemână un pupitru, a semnat pe spatele căpitanului Pilat, care avea să se fălească mai târziu de misiune şi, apoi, să se ruşineze, regretând fapta. Le-a spus doar să citească conţinutul „Noi, Alexandru I. Cuza, conform dorinţei naţiunii întregi şi angajamentului ce am luat la suirea pe tron, depun, astăzi, 11 februarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti şi a unui minister ales de popor“. Ulterior, a fost obligat să se îmbrace în haine civile şi a fost scos din palat, printre două rânduri de soldaţi, care primiseră ordin strict să stea întorşi cu spatele pentru a nu-l vedea pe fostul domn. Atât de mari erau temerile complotiştilor în privinţa unei eventuale reacţii violente a soldaţilor, cu toţii fii de ţărani împroprietăriţi de Cuza. A trecut printre soldaţi şi s-a urcat in trăsura lui Ion Ghica, numit prim-ministru şi dus sub pază într-o direcţie necunoscută. La pornirea trăsurii, căpitanul Costescu a tras un foc de pistol, pentru ca toţi cei interesaţi să ştie că acţiunea s-a încheiat cu succes. În acest timp, avea loc un mare zaiafet la reşedinţa înaltului dregător C.A. Rosetti, vizavi de Curtea Domnească, unde protipendada Capitalei petrecea. Auzind pocnetul, petrecăreţii au transformat balul intr-un mare banchet cu urale, cupe de şampanie, ocări şi cereri de pedepsire a arestatului, pentru îndepărtarea căruia, emisarii lor, in frunte cu Anastasie Panu, se plânseseră, fără efect, pe la înaltele scaune europene, încă de prin 1864 şi cheltuiseră o mulţime de galbeni, punând la cale felurite mişcări. A doua zi, fostului domnitor i s-a permis să plece spre Austria, de unde n-a revenit niciodată.

Modul în care s-au precipitat şi desfăşurat faptele ridică interesanta întrebare: cum ar fi evoluat Statul Român dacă Domnul Unirii rămânea pe tron şi consolida probabil un regat?

Dialog scris între ex-domnitorul Al. I. Cuza şi Carol I

Valoarea unor astfel de documente ni se pare deosebită.

Schimbul de scrisori dintre domnitorul răsplătit cu titlul de prinţ pentru ilustrul act naţional săvârşit sub conducerea lui, cu prinţul Carol de Hohenzollern, aruncă o lumină clară asupra împrejurărilor obiective care l-au adus pe noul Domnitor pe tron.

Din rândurile scrisorii protocolare şi plină de eleganţă, reies cu prisosinţă superioritatea şi demnitatea, caracteristice lui Cuza Vodă.

Nu întâmplător s-au creat în jurul lui atâtea legende, nu întâmplător a fost expresia unei generaţii atât de strălucite.

Principe,

Graba cu care am părăsit Principatele nu mi-a îngăduit să rezolv diversele afaceri a căror situaţie interesează în mod special averea mea personală. Pe de altă parte, eu sînt obligat să apar într-un proces în care este amestecat şi numele meu şi care solicită prezenţa mea indispensabilă în ţară. Din cauza acestor probleme am intenţia să mă reîntorc cit de curînd posibil în Moldova, la moşia mea, Ruginoasa. [. . .]

Referitor la această problemă, Principe, permiteţi-mi a vă spune toate gîndurile mele, ca să previn toate interpretările care ar putea să fie date reîntoarcerii mele în Moldova. Este o datorie impusă de caracterul meu şi trecutul meu, fie ca cetăţean, fie ca principe domnitor,

În 1857, în divanul Ad-hoc din Moldova, am fost unul dintre primii deputaţi care am exprimat şi semnat voinţa ţării mele pentru unirea cu Muntenia [. . .]

Mai tîrziu, în 1859, voturile unanime ale celor două adunări mi-au acordat dubla coroană a României. Ridicat pe acest tron pentru care n-am avut deloc ambiţie, am declarat imediat şi în mod solemn că voi pune onoarea mea şi gloria mea la temelia realizării voinţei poporului român.

Fiecare ştie în România, că nu am ezitat deloc să formulez acest angajament într-o scrisoare adresată imediat a doua zi după alegerea mea Sublimei Porţi şi Puterilor garante; demersurile mele n-au fost deloc apreciate atunci şi eu a trebuit să aştept o perioadă mai propice. Cel puţin, sînt fericit că eu am reuşit să realizez Unirea Principatelor, să fac din trei milioane de aserviţi, trei milioane de proprietari, să redau ţării 1/5 din pămînturile sale uzurpate de clerul grec al mănăstirilor închinate, să dau tuturor românilor, fără excepţie, dreptul electoral, de care o imensă majoritate a naţiunii era în mod injust lipsită, punînd bazele unei egalităţi civile şi politice etc., în sfîrşit, să realizez în fapt, aproape toate dorinţele Divanului Ad-hoc, din 1857 [. ..]

Alteţa Voastră a putut urmări în documentele mele linia constantă a acestei preocupări [. . .]

Două luni mai tîrziu, cu ocazia deschiderii sesiunii Corpurilor Legiuitoare, mesajul meu a reamintit Românilor promisiunile, mele din 1859: oricine ar fi alături de voi, am spus eu reprezentanţilor naţiunii, eu voi fi întotdeauna cu ţara pentru ţară, fără alt mobil decît voinţa naţională şi marile interese ale României. Vreau să fie bine înţeles că niciodată persoana mea nu va fi un obstacol în calea evenimentelor care ar putea permite consolidarea edificiului politic la ale cărui fundamente eu am contribuit. În Alexandru Ioan I „Principele României”, românii vor regăsi totdeauna pe colonelul Cuza, acelaşi colonel Cuza, care fiind ales deja Principe în Moldova, declara în mod oficial puterilor Garante, primind şi coroana Munteniei, că el acceptă această dublă alegere ca o expresie incontestabilă şi neclintită a voinţei naţionale în scopul Unirii, dar accepta numai ca un „păstrător sacru” [. . .]

Revenind ca simplu cetăţean în ţara mea, nu doresc altceva decît ca împreună cu familia mea să pot duce o existenţă conformă nevoilor şi poziţiei mele. M-aş simţi foarte fericit, Principe, dacă într-o zi aş avea plăcerea să va transmit în mod personal asigurarea sentimentelor mele.

Paris, 16 aprilie 1867

Prinţ Al. I. Cuza.

Iată şi răspunsul pe care Carol I i-1 trimite lui Alexandru Ioan Cuza la Paris :

Prinţul meu,

Am primit scrisoarea pe care aţi binevoit să mi-o adresaţi şi vreau să vă răspund la aceasta eu însumi, cu o sinceritate egală celei a dumneavoastră.

Departe de a pune la îndoială bunele voastre intenţii, sînt convins că dorinţa voastră de a reveni în România se datorează numai intereselor personale, şi că prin prezenţa, voastră aici ţara cîştigă în plus, un bun cetăţean. Cu acest gînd am făcut cunoscută cererea voastră Consiliului meu de Miniştri.

Consiliul a considerat, Prinţul meu, că după ce a trebuit să părăsiţi teritoriul românesc în urma evenimentelor politice atît de grave, este mai înţelept din partea dumneavoastră să nu vă grăbiţi a reveni în ţara!

Mi se pare că pentru interesul dumneavoastră şi pentru a evita toate eventualele situaţii dezagreabile este mai nimerit să prelungiţi şederea dumneavoastră în străinătate.

Sînt încredinţat, dealtfel, Prinţul meu, că aceste consideraţii, alături de patriotismul arzător care vă animă, vă vor conduce la ideea renunţării de bună voie la proiectul dumneavoastră actual.

Vă rog, Prinţul meu, să credeţi în sentimentele mele şi în marea consideraţie ce v-o port.

Devotatul dumneavoastră,

                                          Carol I

                               Cotroceni 2/14 iunie 1867.

E cazul să ne amintim cu această ocazie despre scrisoarea lui Alexandru Cuza, fiul fostului domn, în care acesta, cu inima sfâşiată, arăta lui Alexandru Beldiman realităţile anilor de după moartea lui Cuza, mărturisind că nici tatăl său şi nici el nu şi-au mai însuşit rolul de pretendenţi la domnie, dar socoteşte că dinastia străină, cu toate consecinţele ce le-a avut asupra destinelor naţiunii, impune începerea unor lupte pentru înlăturarea ei.

„Trebuie să se ştie, scria fiul lui Cuza, că nu luptaţi, că nu luptăm, dacă voieşti, pentru o persoană, nici contra unei persoane, ci pentru un principiu, acel principiu măreţ pe care l-aţi definit atît de bine în programul vostru, cînd aţi zis: — Neatîrnarea neamului românesc de jugul străin sub orice formă s-ar înfăţişa.”