Romānia este patria noastrć şi a tuturor romānilor.

     E Romānia celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispćruţi şi a celor ce va sć vie.

Barbu Ştefćnescu Delavrancea

Memoria documentelor

 

 

 

Jurămāntul colonelului Alexandru Ioan Cuza, la 5 ianuarie 1859, īn cadrul Adunării Elective, ca Domn al Moldovei.

 

“Jur īn numele Prea Sfintei Treimi şi īn faţa Ţării mele, că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele Patriei, că voi fi credincios constituţiei īn textul şi īn spiritul ei, că īn toată domnia mea voi veghea la respectarea legilor pentru toţi şi īn toate, uitānd toată prigonirea şi ura, iubind deopotrivă pe cel ce m-a iubit şi pe cel ce m-a urāt, neavānd dinaintea ochilor mei, decāt binele şi fericirea naţiei romāne. Aşa Dumnezeu şi compatrioţii mei să-mi fie ajutor”!

 

 

Al. I. Cuza şi Napoleon al III-lea

 

Scrisoarea lui Al. I. Cuza către Napoleon al III-lea, īmpăratul Franţei, referitoare la reformele politice şi situaţia internă şi externă a ţării şi sprijinul Franţei.

Bucureşti, 21 octombrie 1865

Sire,

Cīnd Maiestatea Voastră a purtat armatele sale īn Crimeea, popoarele dunărene au aclamat drapelul francez cu entuziasm. Eu am fost convins, īn ce mă priveşte, că o idee mare, o idee napoleoniană, a inspirat această glorioasă faptă. Am īntrevăzut un scop multiplu, demn de Franţa, demn de cel căreia EA i-a īncredinţat destinele sale: a respinge proiecte ameninţătoare pentru echilibrul european, a reīnvia Orientul prin principiul naţionalităţilor si a arunca īn această lume veche seminţele fecunde ale progresului. Tratatul de la Paris a venit curīnd să confirme speranţele noastre. Constituirea politică a Moldovei şi Valahiei şi viitorul poporului romān vor primi serioase garanţii.

Această nouă stare de lucruri cerea un om nou — concetăţenii mei mi-au īncredinţat această grea sarcină. Am acceptat-o ca pe o datorie şi cu convingerea că voi fi īncurajat, susţinut de cel căruia īi scriu, cu Romānia recunoscătoare, iniţiativa unei renovaţii politice atīt de preţioase pentru ţara mea.

M-am pus cu curaj pe muncă; am găsit Principatele dezorganizate, autoritatea slăbită, finanţele īn dezordine, moravurile politice care purtau amprenta coruptă a ocupaţiilor străine, spiritele agitate, obosite, puţine resurse īn lucruri şi oameni, cu ambiţiile unui mare popor şi pasiuni politice surde la orice sfat de prudenţă. Pe de o parte trebuie să organizezi, cu instrumente insuficiente, pe de alta, trebuie să ţii treaz patriotismul romānilor, impunīnd limite īnţelepte aspiraţiilor arzătoare ale spiritului naţional.

După şase ani de eforturi şi de muncă neīntreruptă, am oare dreptul de a mă arăta complet satisfăcut de rezultatele obţinute? Evident, nu. Nu vreau să pretind că guvernul meu a fost lipsit de greşeli, că am smuls toate abuzurile, că am vindecat toate rănile, că reorganizarea ţării este terminată. Cred chiar că aş fi putut să fac mai mult şi mai bine, dacă n-aş fi fost īmpiedicat de oarecare complicaţii ale Constituţiei dată Principatelor Unite şi dacă n-ar fi trebuit să mă preocup fără īncetare de obstacolele create, parcă intenţionat, īn calea mea de puterile vecine care văd tot timpul cu ochi răi dezvoltarea prosperităţii Romāniei şi mai ales expansiunea peste frontierele lor a ideilor civilizatoare ale Occidentului.

Īn aceasta, Sire, stă secretul acestor īncurcături şi acestor agitaţii care par să fi descurajat pe susţinătorii noştri cei mai plăcuţi. Exemplul Greciei, după mai mult de treizeci de ani de monarhie constituţională, poate totuşi să demonstreze că nu este deloc posibil să se improvizeze reorganizarea unui stat, hărţuit de influenţe externe, nici să se improvizeze educaţia politică a unui popor făcīn-du-l să treacă brusc de la un regim patriarhal la un sistem de guvernămīnt pe care nu-l admite temperamentul unor naţiuni, chiar dintre cele mai civilizate.

Din fericire, progresul are legi invincibile, īn ciuda dificultăţilor, cu toată lipsa noastră de experienţă, īn ciuda greşelilor noastre, Romānia a pornit īnainte.

Am fost destul de fericit să realizez unirea, visul secular al romānilor, pentru a restitui ţării mele a cincea parte din teritoriul său uzurpat de călugării străini; am făcut dintr-un milion ţărani clăcaşi, un milion de proprietari şi cetăţeni. Am promulgat coduri, copiate după Codul lui Napoleon, care stabilesc realmente egalitatea tuturor īn faţa legii şi drepturi egale pentru toţi īn familie, care impun căsătoria civilă şi pun frīu divorţului. Am dat drept de proprietate străinilor. Administraţia justiţiei, care lasă mult de dorit, s-a ameliorat sub influenţa Curţii de casaţie. Reorganizarea finanţelor noastre, supusă la īncercări pe care le cred premature, n-a putut răspunde aşteptărilor mele; Curtea de conturi şi Casa de consemnaţiuni vor asigura reuşita reformelor devenite foarte urgente. Am făcut instrucţiunea primară obligatorie şi gratuită, am instituit sistemul zecimal, am creat spitale, şcoli pe care Maiestatea Voastră imperială a binevoit să le onoreze cu īncurajările sale. Am mărit căile noastre de comunicaţii; am construit poduri care lipseau aproape peste tot; o linie de patru sute de kilometri de cale ferată este īn construcţie, o alta va fi construită in primăvară. Sīnt īn preajma concesionării privilegiului unei Bănci naţionale, īn sfīrşit, am voit ca forţele noastre naţionale să fie organizate īn mod serios, capabile să menţină īn orice ocazie liniştea internă, capabile să-şi ia īn mod onorabil locul lor dacă īmprejurările, īntotdeauna posibile, ar ameninţa un imperiu pe care armatele Franţei l-au consolidat şi de soarta căruia destinele noastre sīnt strīns unite. La alegerea mea, Principatele Unite nu posedau decīt patru sau cinci mii de puşti ruseşti, datīnd din timpul domniei īmpărătesei Caterina şi vreo zece tunuri fără valoare de provenienţă turcă, rusă şi austriacă. Praf de puşcă, proiectile, gloanţe nu ne veneau decīt din Austria; nu puteam trage nici un foc de puşcă fără permisiunea sa. Am astăzi şaptezeci de mii de puşti ghintuite cumpărate īn Franţa; douăzeci şi cinci de mii de puşti neghintuite, pe care le datoresc generozităţii Maiestăţii Voastre imperiale, au fost distribuite comunelor, īn care am constituit un serviciu de gardă care dă populaţiei rurale obişnuinţa armelor pregătind-o pentru orice eveniment, pentru apărarea căminelor lor. Artileria mea numără şaptezeci şi două de tunuri ghintuite, construite īn Franţa, după modele franceze. Acolo unde n-am găsit decīt trei mii de oameni abia, daţi exclusiv de către clasa ţăranilor, prost īnarmaţi, prost echipaţi, obişnuiţi numai cu comandamentele ruseşti sau austriece, am astăzi douăsprezece mii de grăniceri, opt mii jandarmi pedeştri şi călare şi o armată regulată de douăzeci de mii de oameni, recrutaţi din toate clasele societăţii, bine īnarmaţi, bine echipaţi, susceptibilă a fi mărită prin rezervele noastre duble la triplul efectivului său normal, şi formată la marea şcoală a principiilor militare ale Franţei. Am creat o topitorie, ateliere de construcţie şi reparaţie, īn care fabricăm echipajele noastre, proiectilele, praful de puşcă, gloanţele (capsulele) şi care sīnt din plin suficiente pentru nevoile noastre. O manutanţă va completa īn curīnd ansamblul instituţiilor noastre. Aceste realizări considerabile au impus pentru moment ţării sacrificii mari pe care concursul patriotic al poporului ne-a permis să le suportăm fără a īncărcă prea mult bugetul statului.

Iată ce am făcut, Sire. Sub imperiul acestor noi idei pe care le-am trezit, al acestor instituţii noi pe care le-am creat, educaţia politică a ţării a progresat īn mod vizibil. Trebuie să ne amintim ce a fost altădată īn Moldova şi Valahia şi să vedem ce au devenit ele pentru a aprecia marile schimbări care s-au realizat.

Timp de aproape un secol, Sire, Principatele au fost prada străinilor, cīnd un loc de trecere, cīnd un cīmp de bătălie pentru armatele Austriei, Rusiei sau Turciei, aproape īntotdeauna ocupate militar şi devenind atunci un centru de intrigi ale căror fire le ţineau unele puteri īntotdeauna ostile intereselor noastre şi o piaţă banală unde se negociau prăzile noastre pentru a īmbogăţi Fanarul sau a combate influenţa occidentală īn Orient. Cu veniturile noastre şi pe pămīntul nostru, Rusia, stăpīnă atunci a Principatelor, a format īn 1854 această legiune greco-slavă. Mai am nevoie să spun cīt au apăsat aceste īncercări teribile asupra ţării atīt din punct de vedere moral cit şi din punct de vedere material? Astăzi, Sire, graţie sprijinului Vostru generos, romānii au o existenţă politică, au conştiinţa drepturilor şi datoriilor lor, sīnt puţini cei care nu au roşit pentru protecţia străină, pe care au mai căutat-o acum cīţiva ani ca o onoare. Īntr-un cuvīnt, Sire, poporul romān trăieşte de acum īnainte propria sa viaţă: el este romān şi nimic altceva decīt romān.

Orice spirit imparţial va recunoaşte că, de şase ani, Romānia a văzut realizīndu-se transformări mari şi fericite. Aceste transformări nu s-au realizat numai prin eforturile mele şi nu exagerez deloc expresia gīndului meu, raportīnd toate succesele puternicii protecţii a Maiestăţii Voastre imperiale. La fiecare oră grea a domniei mele, m-am simţit susţinut de mina Franţei şi m-am obişnuit să cred, Sire, că am fost unul din modestele instrumente ale acestei mari politici, de care se leagă, sper, viitorul ţării mele. Toate actele mele au fost măsurate cu această convingere şi cu datoriile pe care mi le impuneau. Maiestatea Voastră imperială nu va fi uitat că am primit şi urmat cu exactitate sfaturile sale īn momentul īn care războiul Italiei a trezit aspiraţii atīt de arzătoare īn Europa orientală. Contīnd tot pe sprijinul Maiestăţii Voastre imperiale am īndrăznit eu să stabilesc, pe Dunăre, principii politice, fonda instituţii sociale care au tăiat o prăpastie īntre Romānia şi vechii săi protectori şi care au deschis ţării mele calea progresului.

Dar de cītva timp mă simt oprit, Sire, īn mijlocul sarcinii mele, şi rog pe Maiestatea Voastră imperială să-mi permită să-i expun īn mod sincer ceea ce cred despre dificultăţile pe care le īntīmpin. Fost-am oare prea curajos? N-am crezut oare prea mult īn forţele ţării mele şi īn valoarea instrumentelor de care dispun? Sīnt oare eu īnsumi la nivelul rolului īnalt pe care providenţa mi l-a īncredinţat? Nu ştiu! Dar mi se pare că simpatiile dobīndite pīnă acum de Romānia şi de persoana mea s-au răcit. Indicii vagi mi-au dezvăluit deja această situaţie cīnd Monitorul a publicat, īn două rīnduri, īn cursul lunii septembrie, rīnduri descurajante, īn care aş fi putut vedea, īn ordinea de idei care să conducă, un fel de avertisment foarte părintesc al Maiestăţii Voastre imperiale, dar care au trebuit să fie şi au fost primite cu o satisfacţie puţin deghizată de guvernele vecine şi cu o dureroasă emoţie de ţară.

Ce vederi au inspirat aceste rīnduri ? Nu-mi este permis să mă opresc nici un moment asupra combinaţiilor recomandate de presa Austriei asupra acestor calcule care fac din Principatele Unite, obiectul unei compensaţii teritoriale. Niciodată n-as fi crezut, nici un romān n-ar vrea să creadă, că existenţa naţionalităţii romāne independente poate fi sacrificată atīta timp cīt glasul īmpăratului Napoleon va fi preponderent īn lume.

Dar, s-ar putea, Sire, ca vederile Maiestăţii Voastre imperiale să fi obosit din cauza spectacolului acestor lupte interne care nu īncetează să īmpiedice dezvoltarea prosperităţii noastre, s-ar putea ca, neputīnd judeca decīt după rezultate, Maiestatea Voastră imperială să aprecieze că autoritatea mea personală este insuficientă pentru a domina intrigile partidelor şi a dejuca dorinţele de posesiune din afară. Dacă aşa crede Maiestatea Voastră imperială, dacă ea socoate că Romānia trebuie să fie īncredinţată, fără pericol pentru autonomia sa, unor mīini mai abile decīt ale mele, eu sīnt gata, Sire, să cobor de pe tron.

Maiestatea Voastră imperială să fie convinsă de sinceritatea spuselor mele. Nu mă supun nici descurajărilor, nici fricii, afecţiunea poporului romān şi caracterul meu mă apără de aceste slăbiciuni. Voi fi fericit, Sire, să accept orice aranjament pe care Maiestatea Voastră imperială īl va socoti favorabil intereselor Romāniei, de a-mi da concursul la orice combinaţie care ar fi onorată de sufragiul Maiestăţii Voastre imperiale şi care ar răspunde de viitorul ţării mele. Voi intra cu plăcere īn viaţa privată lăsīnd un tron pe care nici nu l-am visat, nici căutat, pe care nu l-am datorat decīt stimei compatrioţilor mei şi pe care nu l-am acceptat, de la īnceput decīt ca o penibilă povară. Nu-mi va rămīne nimic de dorit, Sire, dacă retragerea mea poate consolida independenţa Romāniei, da garanţii reale prosperităţii mele şi să-mi asigure stima Maiestăţii Voastre imperiale.

Īncrederea fără rezerve pe care o arăt Maiestăţii Voastre imperiale o va aduce pe a sa, īndrăznesc să sper. Numai īmpăratului Napoleon trebuie şi vreau să-i cer un sfat. Răspunsul vostru, Sire, va fi, nu mă īndoiesc, o nouă dovadă a constantei Voastre solicitudini pentru ţara mea şi vin cu o profundă īncredere, īn această īmprejurare solemnă, să solicit puternica protecţie a Maiestăţii Voastre imperiale pentru poporul romān.

 

Vă rog, Sire, să primiţi expresia respectului şi devotamentului cu care sīnt

al Maiestăţii Voastre imperiale

Sire,

                  prea umil şi prea plecat servitor,

                                                      A. I. Cuza

 

Călcarea de la Palat

 

Ale nopţei valuri negre pe pămānt se coborāse,

Clopotul īn vini suna,

Anunţānd īn Capitală ora tristă ce venise

Pe trădare a deştepta.

 

Turnurile ‘nfiorate, zguduindu-şi temelia,

S-aplecau spre a şopti;

Sentinela credincioasă presimţindu-şi mişelia,

Fără voie se roşi.

 

Din instinct ostaşu-n sine astă dată se-ndoieşte,

Despre jurămāntu-i chiar,

Căci nu ştie unde-l duce şeful care-i aminteşte

Ora unui scop barbar.

 

Ici şi colo cāte o umbră se strecoară, ocoleşte

Īntunericul cătānd;

Totul tace, şi-n tăcerea ce oroarea povesteşte,

Zbirii se aud rīzānd.

 

Īn palat li-e victima, care-i dispreţuise,

Sigur de al său popor,

Din palat ei vor să smulgă pe cel care pregătise

Māndrul ţării viitor.

 

Trădători făr’de ruşine, cutezarea vă e mare!

Ştiţi voi răul ce ni-l daţi?

Ştiţi c-ambiţiunei voastre celei fără de hotare,

Un popor sacrificaţi!

 

Jurămāntul şi onoarea nu sunt decīt o minciună,

Ziceţi voi, cutezători!

Cela ce-ţi plăteşte crima, cel ce-ţi dă leafa mai bună,

Este zeul ce adori.

 

Profitānd de ignoranţă, mānjind fără ruşinare

Junii nobili de noroi,

Aţi tārāt ca şi bacanta după voi pe fata mare,

Trădători, pigmei, strigoi!

 

Ora trei şi jumătate bate gravă, dar silită

De infamii ce-o aştept;

Trădătorii stau la pāndă, dar cu faţa lor pierită

Şi cu agonia-n piept. . .

 

Un moment. . . Şi-nverşunarea īn palat īi năpusteşte

Cu pistoalele īn māini;

Coridoarele sunt pline, uşa nu se-mpotriveşte :

Pe victimă sunt stăpīni.

 

Epoletul Romāniei, Suveranul trist priveşte

Şi atunci braţul hotărīt,

Arm-asvārle jos din mānă şi-n durerea lui rosteşte:

„O! păcat! cāt v-am iubit!

 

„Mă-ncredeam īn voi ca-n mine după-atātea-ncercări grele

„Īnsă azi voi mă trădaţ!

„Şi-acea pată ce o puneţi pe stindardul ţării mele

„Nu uitaţi să o spălaţi.

 

„Nu deplāng a mea iubire, binefaceri numeroase,

„Ce mereu v-am arătat;

„Nu deplāng decīt ruşinea unei crime odioase,

„Care spada va-ntinat.

 

„Din popor născut, ursita m-aşeză pe tronul ţării;

„Īn popor mă voi īntoarce cu un nume nepătat;

„Cetăţean ca şi cānd soarta īmi dă scaunul puterii;

„Să trăiască Romānia, voi striga neīncetat!”

 

Astfel brav, plin de mărire, Suveranul Romāniei,

Liniştit, descinde scara īnsoţit de-ai săi călăi,

Fără-a murmura īn contra demonilor infamiei,

Ce veniră să insulte pe „Alecsandru Ioan Īntăi”.

 

Īn zări clopotul răsună cu lugubra sa bocire

Ca să facă cunoscut

La poporul ce se-ntreabă că, trădat de-a lui oştire,

Domnul „Cuza” a căzut!

.............................................

Iar voi, trădători ai ţarii, sbiri ai intrigei străine,

Hoţi de noapte, vānzători;

Nu-ncetaţi de a conrupe, inimi rele şi meschine,

Junii noştri, luptători.

 

Răsculaţi prin mārşăvie spiritele viţioase,

Cum tiranii noştri vor;

Săturaţi cu bani, cu posturi gurile nesăţioase

Şi ambiţiunea lor.

 

Īnsă cugetaţi că, mīine, pe-ale voastre reci morminte,

Cīnd se vor opri īn loc

Fiii voştri să vă plāngă, cānd īşi vor aduce aminte,

Vă vor blestema cu foc.

.................................................

Cugetări amare, negre, O! fugiţi, fugiţi departe,

Şi lăsaţi-ne a spera;

Romānia mai trăieşte, şi-e scris să aibă parte

Mult mai demnă pentru ea!

 

Īn zadar duşmanii ţării se īncearcă să lovească

Ne-ncetat prin sbirii lor;

Un piept ce de mii de-atacuri a ştiut să se ferească

Va fi tot īnvingător.

 

Gloria şi māndrul nume ce Romānu-n frunte poartă

De-atāţi secoli nu s-a şters;

După-atītea suferinţe, cu aşa amară soartă,

Romānia tot a mers.

 

Salutare dar speranţă! astăzi gloria, străbună

Ne īndeamnă a spera:

Zile dalbe şi senine, dup-o crāncenă furtună

Vin durere-a alina.

 

Sīnt doi ani de suferinţe, demni şi bravi ostaşi ai ţării,

De cīnd zi şi noapte, voi

Aţi secat īn mii de lupte cupa neagră a durerii

Cu virtutea de eroi.

 

Căci e crud şi-amar destinul celui ce-i dator s-asculte

Şi să dea viaţa sa,

Cānd acela ce ordonă, vine poate să-l insulte,

Şi mai rău decāt aşa.

 

Bravi ostaşi, cei cu credinţă, īnchinaţi-vă la-altare,

Şi rugaţi pe Dumnezeu

Ca să ia din corpul nostru pe acei ce la trădare

Vă īndeamnă tot mereu:

 

Pe acei ce infamia i-a īmpins ca să voiască,

Īn ambiţiunea lor,

Ca să treacă de exemple şi-ntre voi să cucerească

Numele de salvator.

 

Rugămintea voastră cerul o va primi de bună,

Ca tot lucrul ce e drept

Şi el poate să inspire cu virtutea cea străbună

Pe acei care-o aştept.

 

Pe aceia cari speră īn a cerului răsplată,

Ce curīnd va umili

Pe ăşti superbi fii ai trădării, cari port pe ei o pată

Ce nu-i lasă a trăi.

 

Căci e sigur că acela ce odată prin trădare

A voit a se sui,

Māine pot fără-ndoială să mai cerce o vānzare,

Şi a lor crimi a reīnnoi!

                        GH. BARONZI

tc ""

11 februarie 1866 – 11 februarie 2013

COMEMORĂM DETRONAREA, DE CĂTRE STRĂINI, A IUBITULUI PRINŢ AL UNIRII, AL.I. CUZA

 

Greu de găsit īn īntreaga Istorie naţională un episod la fel de dureros şi īnconjurat de mister, precum abdicarea forţată a primului lider modern de etnie pur romānească.

Īn noaptea de 11 februarie 1866, Al.I. Cuza a fost silit să abdice, ca urmare a conjuraţiei pregătite de „Monstruoasa Coaliţie“.

Aceasta era formată din conservatori şi liberali radicali, nemulţumiţi de reformele in stil occidental ale domnitorului, unii dintre ei temāndu-se că vor fi desproprietăriţi īn folosul ţăranilor. S-a format o Locotenenţă Domnească, compusă din Lascăr Catargiu (reprezentant al Moldovei şi al conservatorilor), generalul Nicolae Golescu (reprezentant al Munteniei şi al liberalilor) şi colonelul Nicolae Haralambie (reprezentantul Armatei), precum şi un guvern provizoriu condus de Ion Ghica (prim-ministru şi ministru de Externe).

La orele 5 dimineaţa, a pătruns īn palat un grup de ofiţeri cu pistoalele in mină, silindu-l pe domnitor să semneze abdicarea. Liniştit, fără să riposteze, deşi ar fi putut să se opună, avānd pistoalele pe noptieră, a acceptat cererea şi, fiindcă n-a avut la īndemānă un pupitru, a semnat pe spatele căpitanului Pilat, care avea să se fălească mai tārziu de misiune şi, apoi, să se ruşineze, regretānd fapta. Le-a spus doar să citească conţinutul „Noi, Alexandru I. Cuza, conform dorinţei naţiunii īntregi şi angajamentului ce am luat la suirea pe tron, depun, astăzi, 11 februarie 1866, cārma guvernului īn māna unei Locotenenţe Domneşti şi a unui minister ales de popor“. Ulterior, a fost obligat să se īmbrace īn haine civile şi a fost scos din palat, printre două rānduri de soldaţi, care primiseră ordin strict să stea īntorşi cu spatele pentru a nu-l vedea pe fostul domn. Atāt de mari erau temerile complotiştilor īn privinţa unei eventuale reacţii violente a soldaţilor, cu toţii fii de ţărani īmproprietăriţi de Cuza. A trecut printre soldaţi şi s-a urcat in trăsura lui Ion Ghica, numit prim-ministru şi dus sub pază īntr-o direcţie necunoscută. La pornirea trăsurii, căpitanul Costescu a tras un foc de pistol, pentru ca toţi cei interesaţi să ştie că acţiunea s-a īncheiat cu succes. Īn acest timp, avea loc un mare zaiafet la reşedinţa īnaltului dregător C.A. Rosetti, vizavi de Curtea Domnească, unde protipendada Capitalei petrecea. Auzind pocnetul, petrecăreţii au transformat balul intr-un mare banchet cu urale, cupe de şampanie, ocări şi cereri de pedepsire a arestatului, pentru īndepărtarea căruia, emisarii lor, in frunte cu Anastasie Panu, se plānseseră, fără efect, pe la īnaltele scaune europene, īncă de prin 1864 şi cheltuiseră o mulţime de galbeni, punānd la cale felurite mişcări. A doua zi, fostului domnitor i s-a permis să plece spre Austria, de unde n-a revenit niciodată.

Modul īn care s-au precipitat şi desfăşurat faptele ridică interesanta īntrebare: cum ar fi evoluat Statul Romān dacă Domnul Unirii rămānea pe tron şi consolida probabil un regat?

 

 

Dialog scris īntre ex-domnitorul Al. I. Cuza şi Carol I

 

Valoarea unor astfel de documente ni se pare deosebită.

Schimbul de scrisori dintre domnitorul răsplătit cu titlul de prinţ pentru ilustrul act naţional săvārşit sub conducerea lui, cu prinţul Carol de Hohenzollern, aruncă o lumină clară asupra īmprejurărilor obiective care l-au adus pe noul Domnitor pe tron.

Din rāndurile scrisorii protocolare şi plină de eleganţă, reies cu prisosinţă superioritatea şi demnitatea, caracteristice lui Cuza Vodă.

Nu īntāmplător s-au creat īn jurul lui atātea legende, nu īntāmplător a fost expresia unei generaţii atāt de strălucite.

 

Principe,

Graba cu care am părăsit Principatele nu mi-a īngăduit să rezolv diversele afaceri a căror situaţie interesează īn mod special averea mea personală. Pe de altă parte, eu sīnt obligat să apar īntr-un proces īn care este amestecat şi numele meu şi care solicită prezenţa mea indispensabilă īn ţară. Din cauza acestor probleme am intenţia să mă reīntorc cit de curīnd posibil īn Moldova, la moşia mea, Ruginoasa. [. . .]

Referitor la această problemă, Principe, permiteţi-mi a vă spune toate gīndurile mele, ca să previn toate interpretările care ar putea să fie date reīntoarcerii mele īn Moldova. Este o datorie impusă de caracterul meu şi trecutul meu, fie ca cetăţean, fie ca principe domnitor,

Īn 1857, īn divanul Ad-hoc din Moldova, am fost unul dintre primii deputaţi care am exprimat şi semnat voinţa ţării mele pentru unirea cu Muntenia [. . .]

Mai tīrziu, īn 1859, voturile unanime ale celor două adunări mi-au acordat dubla coroană a Romāniei. Ridicat pe acest tron pentru care n-am avut deloc ambiţie, am declarat imediat şi īn mod solemn că voi pune onoarea mea şi gloria mea la temelia realizării voinţei poporului romān.

Fiecare ştie īn Romānia, că nu am ezitat deloc să formulez acest angajament īntr-o scrisoare adresată imediat a doua zi după alegerea mea Sublimei Porţi şi Puterilor garante; demersurile mele n-au fost deloc apreciate atunci şi eu a trebuit să aştept o perioadă mai propice. Cel puţin, sīnt fericit că eu am reuşit să realizez Unirea Principatelor, să fac din trei milioane de aserviţi, trei milioane de proprietari, să redau ţării 1/5 din pămīnturile sale uzurpate de clerul grec al mănăstirilor īnchinate, să dau tuturor romānilor, fără excepţie, dreptul electoral, de care o imensă majoritate a naţiunii era īn mod injust lipsită, punīnd bazele unei egalităţi civile şi politice etc., īn sfīrşit, să realizez īn fapt, aproape toate dorinţele Divanului Ad-hoc, din 1857 [. ..]

Alteţa Voastră a putut urmări īn documentele mele linia constantă a acestei preocupări [. . .]

Două luni mai tīrziu, cu ocazia deschiderii sesiunii Corpurilor Legiuitoare, mesajul meu a reamintit Romānilor promisiunile, mele din 1859: oricine ar fi alături de voi, am spus eu reprezentanţilor naţiunii, eu voi fi īntotdeauna cu ţara pentru ţară, fără alt mobil decīt voinţa naţională şi marile interese ale Romāniei. Vreau să fie bine īnţeles că niciodată persoana mea nu va fi un obstacol īn calea evenimentelor care ar putea permite consolidarea edificiului politic la ale cărui fundamente eu am contribuit. Īn Alexandru Ioan I „Principele Romāniei”, romānii vor regăsi totdeauna pe colonelul Cuza, acelaşi colonel Cuza, care fiind ales deja Principe īn Moldova, declara īn mod oficial puterilor Garante, primind şi coroana Munteniei, că el acceptă această dublă alegere ca o expresie incontestabilă şi neclintită a voinţei naţionale īn scopul Unirii, dar accepta numai ca un „păstrător sacru” [. . .]

Revenind ca simplu cetăţean īn ţara mea, nu doresc altceva decīt ca īmpreună cu familia mea să pot duce o existenţă conformă nevoilor şi poziţiei mele. M-aş simţi foarte fericit, Principe, dacă īntr-o zi aş avea plăcerea să va transmit īn mod personal asigurarea sentimentelor mele.

Paris, 16 aprilie 1867

Prinţ Al. I. Cuza.

 

Iată şi răspunsul pe care Carol I i-1 trimite lui Alexandru Ioan Cuza la Paris :

 

Prinţul meu,

Am primit scrisoarea pe care aţi binevoit să mi-o adresaţi şi vreau să vă răspund la aceasta eu īnsumi, cu o sinceritate egală celei a dumneavoastră.

Departe de a pune la īndoială bunele voastre intenţii, sīnt convins că dorinţa voastră de a reveni īn Romānia se datorează numai intereselor personale, şi că prin prezenţa, voastră aici ţara cīştigă īn plus, un bun cetăţean. Cu acest gīnd am făcut cunoscută cererea voastră Consiliului meu de Miniştri.

Consiliul a considerat, Prinţul meu, că după ce a trebuit să părăsiţi teritoriul romānesc īn urma evenimentelor politice atīt de grave, este mai īnţelept din partea dumneavoastră să nu vă grăbiţi a reveni īn ţara!

Mi se pare că pentru interesul dumneavoastră şi pentru a evita toate eventualele situaţii dezagreabile este mai nimerit să prelungiţi şederea dumneavoastră īn străinătate.

Sīnt īncredinţat, dealtfel, Prinţul meu, că aceste consideraţii, alături de patriotismul arzător care vă animă, vă vor conduce la ideea renunţării de bună voie la proiectul dumneavoastră actual.

Vă rog, Prinţul meu, să credeţi īn sentimentele mele şi īn marea consideraţie ce v-o port.

Devotatul dumneavoastră,

                                          Carol I

                               Cotroceni 2/14 iunie 1867.

 

E cazul să ne amintim cu această ocazie despre scrisoarea lui Alexandru Cuza, fiul fostului domn, īn care acesta, cu inima sfāşiată, arăta lui Alexandru Beldiman realităţile anilor de după moartea lui Cuza, mărturisind că nici tatăl său şi nici el nu şi-au mai īnsuşit rolul de pretendenţi la domnie, dar socoteşte că dinastia străină, cu toate consecinţele ce le-a avut asupra destinelor naţiunii, impune īnceperea unor lupte pentru īnlăturarea ei.

„Trebuie să se ştie, scria fiul lui Cuza, că nu luptaţi, că nu luptăm, dacă voieşti, pentru o persoană, nici contra unei persoane, ci pentru un principiu, acel principiu măreţ pe care l-aţi definit atīt de bine īn programul vostru, cīnd aţi zis: — Neatīrnarea neamului romānesc de jugul străin sub orice formă s-ar īnfăţişa.”

 

Extrase din: „Scrinurile regilor” de Eugen Teodoru (de ec. I. Străjan); publicaţia Romānia Mare, Nr. 1181/15 febr. 2013