România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Să vindem pământul?

Nu ne-am vândut destul?

 

Umblă zvonul că se plănuieşte o lege pentru vânzarea de pământ pentru a ne redresa mersul vieţii spre bine, în urma căderii în hăul ultimilor opt ani. O fi soluţia cea bună? Putem să ne ridicăm din nou singuri, aşa cum au făcut înaintaşii noştri în multe momente grele ale existenţei. Dacă au căzut uneori, duhul lor a trecut în urmaşii care s-au ridicat şi au continuat lupta. De-a lungul veacurilor de început, ei n-au avut de apărat coloşi industriali, ei şi-au apărat pământul, esenţa perpetuării naţiei. Aici, s-au contopit cu stânca şi au rămas neclintiţi, stejarul le-a dăruit rădăcinile şi s-au înfipt în adâncurile gliei. În apele care străbat brazda roditoare curge sângele eroilor, cimitirele adăpostesc oasele vitejilor străbuni. Aici, suflarea noastră se împleteşte cu suflarea vântului, care ne împrospătează respiraţia pe vârf de munte, ne mângâie trupul cu briza caldă a mării. Şi, dacă vom vinde tot, când se sfârşeşte şirul zilelor de muncă săptămânală, ne mai putem refugia dintre ziduri în creastă de munte, pe covor de iarbă la poalele codrului sau pe nisip la margine de mare? Cui ce datorăm ca să vindem un asemenea pământ? Până acum, în cei câţiva ani de „democraţie” (arz-o focul!, că numai democraţie nu e), am vândut tot ce reuşiseră românii să construiască deasupra pământului. „Guvernanţii fără o pregătire corespunzătoare au înstrăinat munca a zeci de ani a poporului român” (Ştefan Andrei, Flacăra lui A. Păunescu, 25-31 ianuarie 2013). Au dispărut toate: fabrici, uzine, combinate industriale, unităţi agricole, ferme zootehnice. Şi cu ce ne-am ales? Mai avem puţin şi dispărem şi noi. Cu siguranţă aşa va fi, dacă vom vinde şi pământul. Românul îşi cunoaşte brazda. Îi respiră boarea primăvara. Ştie străinul mai bine să lucreze acest pământ? Să redăm românului tractoarele şi vor tânji străinii după produsele româneşti!

Nu ridicăm glasul să recuperăm ce ne datorează alte state, pozând în generoşi, dar plănuim să vindem pământ. S-a distrus baza dezvoltării industriale - metalurgia, fără a ne bucura de vreo binefacere în evoluţia vieţii noastre, suntem pe margine de prăpastie în faţa cerinţei de a oferi pe nimic bogăţii ale subsolului, în locul cărora ne vom pricopsi cu bălţi otrăvitoare, urmare moliciunii atitudinii noastre, de care profită firme străine, precum Corporaţia Gold, a cărei impertinenţă atinge paroxismul. Ne-am scuturat de turci, cu amare jertfe, ne-am lecuit de suferinţa robiei de sub austro-ungari, am ieşit de sub tutela ruşilor cu curaj şi demnitate, toţi aceştia înfruptându-se din aurul şi grânele noastre, şi nu putem să pălmuim obrăznicia G.C., care ne ameninţă cu transformarea Munţilor Apuseni într-un morman de ţărână aridă. Aici nu e vorba doar de trădarea unui preşedinte, a unui guvern, aici este vorba de trădarea noastră, a tuturor, prin tăcere şi nepăsare, prin miorlăiala demnă de tot dispreţul a acelor moţi pe care se sprijină firav consecvenţa firmei jecmănitoare.

În faţa acestui plan de vânzare a pământului, cea mai tulburătoare preocupare a românilor se îndreaptă spre ce vom face noi pe pământ străin. E posibil ca, în urma unei asemenea nechibzuite vânzări, ţăranul român să redevină rob? Îşi asumă cineva răspunderea unei asemenea crime? Fără pământul ţării, noi ai cui vom fi, ce nume de naţie vom purta? Celor care încearcă să ne liniştească, arătându-ne vrabia de pe gard a locurilor de muncă, le spunem că avem capacitatea să ne creăm singuri locuri de muncă, dacă rămânem stăpâni pe ceea ce avem. Ştim să şi răbdăm până ne refacem, dar să nu ne dăm pe mâna străinilor!

Ar fi bine să ne aplecăm asupra tezaurului de înţelepciune al lumii, poate găsim calea cea dreaptă: „În anul 1854, preşedintele Statelor Unite ale Americii, Abraham Lincoln, a făcut oferta ca statul să cumpere o mare parte din teritoriul indian, iar poporului indian i-a fost promisă o rezervaţie. La această ofertă, a primit un răspuns plin de înţelepciune din partea căpeteniei Seattle. Mai târziu, în semn de respect pentru profundele gânduri care au fost rostite despre mediul înconjurător al omului, despre dragostea pentru pământul natal, oraşul Seattle a primit numele după cel al căpeteniei indiene” (vezi internet). Aceasta înseamnă că înţelepciunea căpeteniei Seattle a depăşit-o pe cea a lui Abraham Lincoln, care a recunoscut- o, trecându-i numele printre toponimiile americane. Ne este de folos şi nouă să aflăm câteva din gândurile căpeteniei indiene: „Fiecare ac strălucitor din pin, fiecare bob de nisip din vadul râului, fiecare mică negură din întunecimea pădurii sunt sfinte în gândurile şi viaţa poporului meu, suntem parte a pământului şi el e parte din noi... În oraşele omului alb nu există un colţişor de linişte. Nu există loc în care să se audă deschiderea frunzelor primăvara… Pământul dădea alinare şi putere, însemna vindecare şi puritate. Când bătrânii se aşază pe pământ pot cugeta mai bine, pot vedea mai clar tainele vieţii. … dacă omul se desparte de natură, inima lui se pietrifică” (internet).

Cu asemenea gânduri, ei nu şi-au vândut pământul, pentru că nu avea preţ. Le-a fost luat. Noi dăm totul fără târguială în folosul nostru, fără zăbavă în chibzuinţă, fără dorinţa de a ni-l păstra, chiar trecând prin greutăţi un timp. Şi tot cu referire la pământ, adresându-ne maghiarilor, care nu doar cer fragmente din teritoriul ţării noastre, ci încearcă să ne impună normele lor de viaţă, să le spunem ce le spune musulmanilor Primul Ministru „de nota 10 ”, Kevin Rudd, al Australiei: „Musulmanilor din Australia, care doresc să trăiască după legile islamice, li s-a pus în vedere să părăsească această ţară”. „Imigranţii şi nu australienii trebuie să se adapteze. … dacă doriţi să fiţi parte a acestei societăţi, învăţaţi limba! Aceasta este patria noastră, pământul nostru, stilul nostru de viaţă şi vă vom permite orice pentru a vă bucura de toate. Dar, dacă nu încetaţi a vă mai plânge, văieta şi îngrozi de Steagul nostru, de Onoarea noastră, de crezul nostru Creştin, de stilul nostru de Viaţă, vă recomand cu căldură să profitaţi de o altă mare libertate australiană, libertatea de a pleca. Dacă nu sunteţi fericiţi aici, atunci plecaţi. Nu v-am obligat noi să veniţi aici!” (internet). Ni se potriveşte ca o mănuşă. Numai că noi n-am avut, în ultimul timp, asemenea miniştri de nota zece, dar avem un popor de nota zece, care va face ordine, şi, mai ales, avem o tradiţie venită din adânc de istorie, aceea de a nu parafa renunţarea la dreptul de stăpân al acestui pământ: „Când domnitorii noştri au încheiat pace cu turcii şi au acceptat plata unui tribut şi alte servituţi, tratatele respective au prevăzut clar două interdicţii: otomanii nu aveau voie să cumpere pământ românesc şi nu aveau voie să ridice în Moldova sau Muntenia lăcaşuri de cult mahomedan. Prevederi înţelepte care nu au funcţionat în nicio ţară învecinată ajunsă sub dominaţie otomană. Deh, aveam în fruntea ţării domnitori, nu fleacuri umane” (prof. univ. dr. Ion Coja, Revista ART-EMIS Academy, 12 ianuarie 2013). Astăzi toată viaţa noastră se derulează după legi şi directive străine! Până şi intrigile au fost externalizate prin dizgraţioase cozi de topor. Să iasă la vedere acel bărbat care să spună cu demnitate: „Noi ne facem singuri legile, ne hotărâm singuri soarta, prin bună înţelegere internă!”.

Avem tot ce ne trebuie ca să fim noi bogaţii, nu să trăim în sărăcie în slujba străinilor îmbogăţiţi din bunurile pământului nostru. Câmpul cu grânele, dealul mioritic, munţii păduroşi sunt cămara încărcată a familiei noastre. Pământul este racla cu moaştele libertăţii noastre, aici este scalda sfântă a Bobotezei, aici este cuptorul coacerii grânelor, aici este cerul cântului de ciocârlie. Acest pământ se plănuieşte a fi pus pe tarabă? Unde eşti tu, Ţepeş Doamne?

Să nu uităm că Doina lui Mihai Eminescu este o rugăciune peste veacuri şi un îndemn la luptă pentru salvarea poporului său:

 

„Ştefane, Măria Ta,

Tu la Putna nu mai sta…

Dă-o’n sama popilor,

Clopotele să le tragă…

La metanii să tot bată…

Să-ţi ajute Dumnezeu

Ca să-ţi mântui neamul tău!”.

 

Şi un aspru blestem la adresa trădării intereselor neamului:

 

„Cine-au îndrăgit străinii

Mânca-i-ar inima câinii,

Mânca-i-ar casa pustia

Şi neamul nemernicia!”.

 

Iar pentru străini, o neagră condamnare:

„Îndrăgi-i-ar ciorile / Şi spânzurătorile!”.

Şi tot Eminescu, acest sfânt voievod al spiritului nostru, ne-a lăsat testamentar prevederea că „iubirea de moşie e un zid”. Să îndeplinim testamentul lui Eminescu, întărind acest zid prin Constituţia ţării - pavăza statutului nostru de stăpâni ai moşiei!

 

prof. Georgeta CIOBOTĂ