România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Andrei Şaguna

(III)

1809-1873

Steaua călătoare a românilor

 

Veacuri după veacuri neamul românesc din Transilvania şi-a pierdut elita care s-a maghiarizat şi în loc să fie conducătoare şi apărătoare a românilor s-a transformat în asupritoare.

Veacul al XIX-lea a adus şi pentru români o stea călăuzitoare în persoana lui Andrei Şaguna (la botez a primit numele de Anastasiu - după numele mamei Anastasia).

Steaua noastră călăuzitoare, Andrei Şaguna este opera mamei Anastasia Şaguna şi a unchiului, de după mamă, Atanasie Grabovsky.

Mama a făcut din fiul său un bun român şi credincios ortodox - cu toate că tatăl îşi dăduse cei trei copii în seama catolicilor. Unchiul Atanasie a suportat toate cheltuielile pentru creşterea nepoţilor ca buni români ortodocşi.

"Prin decret regesc din 25 iulie 1828 a fost redat Andrei (Anastasiu) credinţei ortodoxe".

După studiile de filozofie şi drept făcute în Ungaria urmează şi cursurile de teologie ortodoxă în Serbia. Aici predă cursuri de limbă română viitorilor preoţi români. Tot aici se călugăreşte şi primeşte numele de Andrei.

La 15/27 iunie 1846 arhimandritul Andrei Şaguna          este numit "vicar general" al eparhiei ortodoxe vacante din Ardeal.

Încă de la venirea în Transilvania s-a confruntat cu probleme dificile. Românii moţi din Ţara Abrudului se aflau în luptă cu stăpânirea fiscală nemiloasă. Ce a făcut Şaguna, vezi cap. A.

În timpul revoluţiei de la 1848/49 a folosit arma diplomaţiei (vezi cap. B.)

A)  Pagini din lupta iobagilor fiscali din Ţara Abrudului şi intervenţia lui Andrei Şaguna.

Pe românii moţi din Ţara Abrudului (Terra Abruth)         îi găsim la 1271 în calitate de iobagi ai bisericii               romano-catolice din Alba Iulia. La 1491 Abrudul - partea ungurească devine oraş liber iar partea românească este transformată în comuna Abrudsat. În scurtă vreme - şi pentru mult timp - Abrudsat împreună cu Buciumul şi Cărpinişul sunt iobăgite Abrudului până când au fost preluaţi de către fisc.

În calitate de iobagi fiscali se răscoală sub conducerea lui Horea, Cloşca şi Crişan şi participă la revoluţia de la 1848/49 conduşi de Avram Iancu.

Acest articol încearcă să prezinte câteva episoade ale luptei contra Fiscului între 1789 şi 1847.

La 24 august 1789 din ordin guvernamental iobagii sunt chemaţi în Abrudsat să încheie un "contract" privind obligaţiile şi drepturile ce li se cuvin pentru munca prestată. Contractul se referă la pct. 5 şi la pedepsele corporale: "Dacă un iobag refuză să împlinească poruncile, judele domanial îl va constrânge să se supună la prima abatere cu şapte lovituri de baston, la a doua abatere cu 12, iar la a treia cu 24 lovituri.

Contractul nu prevedea pedepse pentru abuzurile funcţionarilor fiscali. Abuzurile acestora de a majora obligaţiile din "contract" au dus la mişcarea iobagilor din 1819 reprimată cu ajutorul armatei.

Iobagii trimit nenumărate petiţii şi intentează procese fiscului pentru abuzurile săvârşite. Toate se dovedesc a fi zadarnice. În 1837 conflictul ajunge la apogeu şi autorităţile recurg la forţă. "Forţa armată, compusă dintr-o campanie de infanterie şi un pluton de husari secui apăru la 6 iulie 1837 pe teritoriul comunei Bucium-Sat.

Manase Cosma din Muntari a păşit spre armată ridicând în mână documente care atestau unele drepturi. Armata a început să-l lovească. Buciumanii au început să fugă. Cei prinşi au fost închişi în grajduri. Au fost confiscate zece vite pe care un măcelar din Abrud le-a tăiat imediat.

A doua zi începu execuţia barbară. Cel dintâi a fost culcat pe lavită Manase Cosma, iar patru caporali secui au fost puşi să-i aplice o sută de ciomege. Nenorocitul, un om de vreo treizeci de ani, a fost schilodit pentru toată viaţa. A trebuit să umble în cârje, trăind din cerşit. Au urmat apoi ceilalţi, dar nici unul n-a scăpat cu mai puţin de patruzeci de ciomege. Cazna a durat cinci zile. În cele nouă zile cât au stat la Bucium-Sat, soldaţii au mâncat cincizeci de vite cornute şi au stors o sumedenie de galbeni".

"În ziua de 15 iulie 1837" armata a sosit în Abrud unde era târg săptămânal (lunea). Aici este prins iobagul Petru Coroi din Cărpiniş, pe care îl duc în curtea judelui din Abrudsat unde l-au întins  şi i-au aplicat treizeci de ciomege. Şi iobagii din Abrudsat au fost obligaţi să dea vite şi bani pentru armată.

În 17 iulie 1837 armata a sosit în Cărpiniş care are o întâlnire cu cei doi preoţi şi un iobag purtător (Onuţ Precup) al steagului alb, pentru tratative.

În 18 iulie 1837 armata a început jaful şi în Cărpiniş. A fost confiscată toată averea conducătorilor ţărănimii, care umblaseră pentru treburile satelor. Aşa au păţit Gligor Ionuţ, Teodor Sârbu, Gheorghe Balea. Casa acestuia din urmă era vecină cu casa lui Cloşca. Peste patru zile, ghiftuiţi şi plini de bani armata a părăsit Cărpinişul după ce au făcut "ordine".

"Bătuţi şi jefuiţi, ţăranii iobagi au consimţit "de bunăvoie" să îndeplinească robota, dar şi-au rezervat dreptul de a continua procesul cu fiscul".

"Şi celelalte sate şi-au avut oamenii lor de încredere, care au bătut drumurile în interesul procesului cu Fiscul. Au mai fost prinşi dintre buciumani Todor Crâsnic, Teodosie Ţăndrău şi Pavel David iar din partea celor din Abrudsat, Gheorghe Cioară şi Ilie Simina, care au fost transportaţi mai întâi la temniţa domanială de la               Zlatna, apoi la închisoarea comitatului la Aiud, unde au rămas închişi cam un an şi jumătate, în care timp au fost puşi la muncă, „la măturatul pieţei oraşului".

"Conducătorii arestaţi au fost ţinuţi mai întâi în temniţa domanială de la Zlatna, ale cărei condiţii îngrozitoare au fost recunoscute oficial. În octombrie 1837, într-un spaţiu pentru 25 oameni au fost înghesuiţi 82 arestaţi".1

"După reprimarea armată de la 1837, locuitorii din Bucium căutau pe cineva care să le sprijine cauza, să-i îndrume. Aşa a apărut la Bucium Ecaterina Verga care a jucat rolul de intermediar între buciumani şi avocaţii unguri din Aiud care să-i reprezinte în procesele cu Fiscul.

Până în prezent nu am găsit documente care să arate că, măcar, un judecător a avut curajul să dea o sentinţă favorabilă iobagilor în procesele cu fiscul. Toate cheltuielile erau zadarnice.

Pentru pacificarea zonei miniere autorităţile au apelat la conducătorul bisericii Andrei Şaguna.

În prim fază oamenii răzvrătiţi au acceptat să se supună. La instigarea Ecaterinei Varga, buciumanii reiau nesupunerea faţă de autorităţi (1847).

În această situaţie autorităţile îi cer lui Andrei Şaguna să intervină energic pentru îndepărtarea Ecaterinei Varga. Dacă nu se realizează aceasta urmează "o execuţie militară" de mai mare amploare decât cea din 1837.2

Las cititorului plăcerea de a face puţină empatie ucronică.  Aceasta înseamnă să se considere că este în locul lui Andrei Şaguna. Ce făceai? Aveam de ales modul cum să fii blamat de istorie:

a)   Să te eschivezi şi să-i laşi pe buciumani în voia soartei. Câţi buciumani ar fi fost schilodiţi, închişi şi jefuiţi de armată?

b)   Ridicarea Ecaterinei Varga şi predarea ei la autorităţile maghiare.

Andrei Şaguna a ales varianta a doua cu suferinţe minime doar pentru Ecaterina Varga ce s-a "bucurat" de alt tratament în închisoare decât au avut parte românii.

Din nefericire sunt mulţi care trec nejustificat peste execuţiile militare şi o elogiază pe Varga blamându-l nejustificat pe Andrei Şaguna.

B) Şaguna diplomatul

În calitate de împuternicit, după Adunarea de la Blaj, Şaguna poartă tratative atât la Viena cât şi la Budapesta pentru rezolvarea pe cale diplomatică a revendicărilor românilor.

Cele două capitale asupritoare ale românilor aveau motive să refuze egalitatea românilor cu ei care se credeau… Dar să vedem cam ce se credeau ungurii: La universitatea din Pesta a predat între 1823-1845 profesorul Istvan Horvat. Acesta în "cărţile lui despre istoria străveche a ungurilor şi în prelegerilor lui la universitate au înflăcărat o întreagă generaţie. Pornind de la unele cuvinte cu sunet asemănător, el i-a căutat pe strămoşii maghiarilor în Persia, Grecia şi Italia. El a afirmat că şi Adam şi Eva au vorbit ungureşte în paradis. Că Homer şi Hercule au fost de fapt maghiari, era ceva ce pentru el se înţelege de la sine. Ungurii străvechi - spunea el - erau aşa de uriaşi, încât li se spunea "giganţi" şi "titani". Faptul că acest om a fost între 1823-1845 profesor universitar la Pesta şi că aceste absurdităţi întâlneau şi urechi receptive "spune ceva despre autoportretul optimist al naţiunii"… "Acest optimism a pregătit atâtea uluitoare decizii politice greşite. (3)

Această înfumurare a ungurilor a dus la eşecul tuturor tratativelor purtate cu ei de către români, sârbi, slovaci şi croaţi. Cu toţi aceştia au ajuns ungurii la lupte armate. Singurii care au luptat, cu multă cruzime, alături de ei au fost secuii.

În timpul luptelor au fost ucişi 40.000 de români.

Cea mai mare parte a martirilor românilor au fost bătrâni, femei şi copii. Aceştia au fost spânzuraţi, arşi de vii în case sau biserici, tăiaţi cu sabia sau împuşcaţi.

Confruntat cu un asemenea genocid la care recurgeau ungurii şi secuii, Şaguna formează o delegaţie împreună cu saşii şi pleacă la Bucureşti, unde se afla armata rusă, să ceară ajutorul pentru salvarea românilor. După eşecul de la Bucureşti este obligat să treacă prin Moldova şi Bucovina pentru a ajunge la împărat. Acest demers diplomatic al lui Şaguna a constituit un subiect de condamnare de către unguri, care îl consideră trădător. Până şi câţiva români filomaghiari au condamnat demersul său şi au pus pe seama sa intervenţia armatei ţariste care a dus la înfrângerea revoluţiei maghiare. Iată acum  varianta adevărului:

1 - "În primăvara anului 1849 armatele austriece au fost învinse de armata ungară, ceea ce a adus Imperiul Habsburgic în pragul dezmembrării… Ţarul se temea că prăbuşirea Imperiului austriac va duce la întărirea Prusiei şi Germaniei şi va provoca o nouă răscoală în Polonia"… "Nicolae I însă a avut răbdare să aştepte până când monarhia habsburgică a ajuns în pagul prăpastiei şi generalul-locotenent, contele Caboga, persoana de încredere a împăratului Austriei, la o recepţie de la Varşovia, a căzut în genunchi în faţa prinţului Paskievici, împuternicitul ţarului în Polonia, şi l-a implorat,           sărutându-i mâinile, să salveze Imperiul austriac".(4)  Dacă un asemenea document a fost publicat în 1962 se cuvenea ca Şaguna să fie "iertat" de vina ce i se imputa.

După mai bine de 150 (1849-2001) mai aflăm încă un adevăr despre intervenţia armatei ruse contra ungurilor.

"După o întreagă serie de insistente strigăte de ajutor ale Vienei, împăratul /avea 18 ani) Franz Iosif a trebuit să-l roage - într-o scrisoare oficială - publicată la 1 mai 1849 în Wiener Zeitang - pe ţarul Nicolae să-i acorde asistenţă împotriva revoluţiei ungare, "în războiul sfânt contra anarhiei". Ţarul a răspuns cu prima poştă că i-a indicat feldmareşalului print Paskievici, viceregele Poloniei, să intervină de urgenţă în ajutorul fraţilor de arme austrieci. Înjosirea Austriei a culminat în trimiterea lui Franz Iosif la Varşovia pentru că acolo, la 21 mai (1849-n.n.) să trebuiască în genunchi să-i sărute mâna unui om cu 35 de ani mai bătrân, care era domn al tuturor ruşilor. Despre acest moment tânărul împărat îi relata cu entuziasm mamei sale: "M-a primit cu infinită bunătate şi cordialitate, şi la ora 4.00 am luat masa în tčte-a-tčte cu el".(5)

După cele arătate la punctele "A" şi "B" cel care se mai îndoieşte de loialitatea lui Andrei Şaguna faţă de naţiunea română, când a riscat totul mizând pe diplomaţie şi nu pe arme, înseamnă că a rămas tributar vremurilor când se "condamna cu mânie" tot ce nu convenea unei ideologii. Pentru a fi în concordanţă cu ideologia stăpânirii nu sunt permise documente care îi contrazic pe politruci şi atunci generaţii după generaţii sunt obligate să-şi însuşească adevăruri trunchiate. Acest articol e şi o replică la cei care demitizează istoria noastră.

Prof. Ilie FURDUIU

  Omagierea lui Andrei Șaguna la Blaj - 11 mai 2013

Bibliografie

1) Toth Zoltan - Mişcări ţărăneşti din Apuseni

2) G. Bariţiu - Părţi alese din istoria Transilvaniei

3) Paul Lendvai (2001) - Ungurii, pp. 316-317

4) XXX - Istoria diplomaţiei (1962), pg. 513

5) Paul Lendvai (2001) - Ungurii, pg. 248