|
Andrei
Şaguna
(III)
1809-1873
Steaua
călătoare a românilor
 Veacuri
după veacuri neamul românesc din Transilvania şi-a pierdut elita care
s-a maghiarizat şi în loc să fie conducătoare şi apărătoare a românilor
s-a transformat în asupritoare.
Veacul al XIX-lea a adus şi pentru
români o stea călăuzitoare în persoana lui Andrei Şaguna (la botez a
primit numele de Anastasiu - după numele mamei Anastasia).
Steaua noastră călăuzitoare, Andrei
Şaguna este opera mamei Anastasia Şaguna şi a unchiului, de după mamă,
Atanasie Grabovsky.
Mama a făcut din fiul său un bun
român şi credincios ortodox - cu toate că tatăl îşi dăduse cei trei
copii în seama catolicilor. Unchiul Atanasie a suportat toate
cheltuielile pentru creşterea nepoţilor ca buni români ortodocşi.
"Prin decret regesc din 25 iulie
1828 a fost redat Andrei (Anastasiu) credinţei ortodoxe".
După studiile de filozofie şi drept
făcute în Ungaria urmează şi cursurile de teologie ortodoxă în Serbia.
Aici predă cursuri de limbă română viitorilor preoţi români. Tot aici se
călugăreşte şi primeşte numele de Andrei.
La 15/27 iunie 1846 arhimandritul
Andrei Şaguna este numit "vicar general" al eparhiei ortodoxe
vacante din Ardeal.
Încă de la venirea în Transilvania
s-a confruntat cu probleme dificile. Românii moţi din Ţara Abrudului se
aflau în luptă cu stăpânirea fiscală nemiloasă. Ce a făcut Şaguna, vezi
cap. A.
În timpul revoluţiei de la 1848/49 a
folosit arma diplomaţiei (vezi cap. B.)
A) Pagini din lupta iobagilor
fiscali din Ţara Abrudului şi intervenţia lui Andrei Şaguna.
Pe românii moţi din Ţara Abrudului
(Terra Abruth) îi găsim la 1271 în calitate de iobagi ai
bisericii romano-catolice din Alba Iulia. La 1491 Abrudul
- partea ungurească devine oraş liber iar partea românească este
transformată în comuna Abrudsat. În scurtă vreme - şi pentru mult timp -
Abrudsat împreună cu Buciumul şi Cărpinişul sunt iobăgite Abrudului până
când au fost preluaţi de către fisc.
În calitate de iobagi fiscali se
răscoală sub conducerea lui Horea, Cloşca şi Crişan şi participă la
revoluţia de la 1848/49 conduşi de Avram Iancu.
Acest articol încearcă să prezinte
câteva episoade ale luptei contra Fiscului între 1789 şi 1847.
La 24 august 1789 din ordin
guvernamental iobagii sunt chemaţi în Abrudsat să încheie un "contract"
privind obligaţiile şi drepturile ce li se cuvin pentru munca prestată.
Contractul se referă la pct. 5 şi la pedepsele corporale: "Dacă un iobag
refuză să împlinească poruncile, judele domanial îl va constrânge să se
supună la prima abatere cu şapte lovituri de baston, la a doua abatere
cu 12, iar la a treia cu 24 lovituri.
Contractul nu prevedea pedepse
pentru abuzurile funcţionarilor fiscali. Abuzurile acestora de a majora
obligaţiile din "contract" au dus la mişcarea iobagilor din 1819
reprimată cu ajutorul armatei.
Iobagii trimit nenumărate petiţii şi
intentează procese fiscului pentru abuzurile săvârşite. Toate se
dovedesc a fi zadarnice. În 1837 conflictul ajunge la apogeu şi
autorităţile recurg la forţă. "Forţa armată, compusă dintr-o campanie de
infanterie şi un pluton de husari secui apăru la 6 iulie 1837 pe
teritoriul comunei Bucium-Sat.
Manase Cosma din Muntari a păşit
spre armată ridicând în mână documente care atestau unele drepturi.
Armata a început să-l lovească. Buciumanii au început să fugă. Cei
prinşi au fost închişi în grajduri. Au fost confiscate zece vite pe care
un măcelar din Abrud le-a tăiat imediat.
A doua zi începu execuţia barbară.
Cel dintâi a fost culcat pe lavită Manase Cosma, iar patru caporali
secui au fost puşi să-i aplice o sută de ciomege. Nenorocitul, un om de
vreo treizeci de ani, a fost schilodit pentru toată viaţa. A trebuit să
umble în cârje, trăind din cerşit. Au urmat apoi ceilalţi, dar nici unul
n-a scăpat cu mai puţin de patruzeci de ciomege. Cazna a durat cinci
zile. În cele nouă zile cât au stat la Bucium-Sat, soldaţii au mâncat
cincizeci de vite cornute şi au stors o sumedenie de galbeni".
"În ziua de 15 iulie 1837" armata a
sosit în Abrud unde era târg săptămânal (lunea). Aici este prins iobagul
Petru Coroi din Cărpiniş, pe care îl duc în curtea judelui din Abrudsat
unde l-au întins şi i-au aplicat treizeci de ciomege. Şi iobagii din
Abrudsat au fost obligaţi să dea vite şi bani pentru armată.
În 17 iulie 1837 armata a sosit în
Cărpiniş care are o întâlnire cu cei doi preoţi şi un iobag purtător
(Onuţ Precup) al steagului alb, pentru tratative.
În 18 iulie 1837 armata a început
jaful şi în Cărpiniş. A fost confiscată toată averea conducătorilor
ţărănimii, care umblaseră pentru treburile satelor. Aşa au păţit Gligor
Ionuţ, Teodor Sârbu, Gheorghe Balea. Casa acestuia din urmă era vecină
cu casa lui Cloşca. Peste patru zile, ghiftuiţi şi plini de bani armata
a părăsit Cărpinişul după ce au făcut "ordine".
"Bătuţi şi jefuiţi, ţăranii iobagi
au consimţit "de bunăvoie" să îndeplinească robota, dar şi-au rezervat
dreptul de a continua procesul cu fiscul".
"Şi celelalte sate şi-au avut
oamenii lor de încredere, care au bătut drumurile în interesul
procesului cu Fiscul. Au mai fost prinşi dintre buciumani Todor Crâsnic,
Teodosie Ţăndrău şi Pavel David iar din partea celor din Abrudsat,
Gheorghe Cioară şi Ilie Simina, care au fost transportaţi mai întâi la
temniţa domanială de la Zlatna, apoi la închisoarea
comitatului la Aiud, unde au rămas închişi cam un an şi jumătate, în
care timp au fost puşi la muncă, „la măturatul pieţei oraşului".
"Conducătorii arestaţi au fost
ţinuţi mai întâi în temniţa domanială de la Zlatna, ale cărei condiţii
îngrozitoare au fost recunoscute oficial. În octombrie 1837, într-un
spaţiu pentru 25 oameni au fost înghesuiţi 82 arestaţi".1
"După reprimarea armată de la 1837,
locuitorii din Bucium căutau pe cineva care să le sprijine cauza, să-i
îndrume. Aşa a apărut la Bucium Ecaterina Verga care a jucat rolul de
intermediar între buciumani şi avocaţii unguri din Aiud care să-i
reprezinte în procesele cu Fiscul.
Până în prezent nu am găsit
documente care să arate că, măcar, un judecător a avut curajul să dea o
sentinţă favorabilă iobagilor în procesele cu fiscul. Toate cheltuielile
erau zadarnice.
Pentru pacificarea zonei miniere
autorităţile au apelat la conducătorul bisericii Andrei Şaguna.
În prim fază oamenii răzvrătiţi au
acceptat să se supună. La instigarea Ecaterinei Varga, buciumanii reiau
nesupunerea faţă de autorităţi (1847).
În această situaţie autorităţile îi
cer lui Andrei Şaguna să intervină energic pentru îndepărtarea
Ecaterinei Varga. Dacă nu se realizează aceasta urmează "o execuţie
militară" de mai mare amploare decât cea din 1837.2
Las cititorului plăcerea de a face
puţină empatie ucronică. Aceasta înseamnă să se considere că este în
locul lui Andrei Şaguna. Ce făceai? Aveam de ales modul cum să fii
blamat de istorie:
a) Să te eschivezi şi să-i laşi pe
buciumani în voia soartei. Câţi buciumani ar fi fost schilodiţi, închişi
şi jefuiţi de armată?
b) Ridicarea Ecaterinei Varga şi
predarea ei la autorităţile maghiare.
Andrei Şaguna a ales varianta a doua
cu suferinţe minime doar pentru Ecaterina Varga ce s-a "bucurat" de alt
tratament în închisoare decât au avut parte românii.
Din nefericire sunt mulţi care trec
nejustificat peste execuţiile militare şi o elogiază pe Varga blamându-l
nejustificat pe Andrei Şaguna.
B) Şaguna diplomatul
În calitate de împuternicit, după
Adunarea de la Blaj, Şaguna poartă tratative atât la Viena cât şi la
Budapesta pentru rezolvarea pe cale diplomatică a revendicărilor
românilor.
Cele două capitale asupritoare ale
românilor aveau motive să refuze egalitatea românilor cu ei care se
credeau… Dar să vedem cam ce se credeau ungurii: La universitatea din
Pesta a predat între 1823-1845 profesorul Istvan Horvat. Acesta în
"cărţile lui despre istoria străveche a ungurilor şi în prelegerilor lui
la universitate au înflăcărat o întreagă generaţie. Pornind de la unele
cuvinte cu sunet asemănător, el i-a căutat pe strămoşii maghiarilor în
Persia, Grecia şi Italia. El a afirmat că şi Adam şi Eva au vorbit
ungureşte în paradis. Că Homer şi Hercule au fost de fapt maghiari, era
ceva ce pentru el se înţelege de la sine. Ungurii străvechi - spunea el
- erau aşa de uriaşi, încât li se spunea "giganţi" şi "titani". Faptul
că acest om a fost între 1823-1845 profesor universitar la Pesta şi că
aceste absurdităţi întâlneau şi urechi receptive "spune ceva despre
autoportretul optimist al naţiunii"… "Acest optimism a pregătit atâtea
uluitoare decizii politice greşite. (3)
Această înfumurare a ungurilor a dus
la eşecul tuturor tratativelor purtate cu ei de către români, sârbi,
slovaci şi croaţi. Cu toţi aceştia au ajuns ungurii la lupte armate.
Singurii care au luptat, cu multă cruzime, alături de ei au fost secuii.
În timpul luptelor au fost ucişi
40.000 de români.
Cea mai mare parte a martirilor
românilor au fost bătrâni, femei şi copii. Aceştia au fost spânzuraţi,
arşi de vii în case sau biserici, tăiaţi cu sabia sau împuşcaţi.
Confruntat cu un asemenea genocid la
care recurgeau ungurii şi secuii, Şaguna formează o delegaţie împreună
cu saşii şi pleacă la Bucureşti, unde se afla armata rusă, să ceară
ajutorul pentru salvarea românilor. După eşecul de la Bucureşti este
obligat să treacă prin Moldova şi Bucovina pentru a ajunge la împărat.
Acest demers diplomatic al lui Şaguna a constituit un subiect de
condamnare de către unguri, care îl consideră trădător. Până şi câţiva
români filomaghiari au condamnat demersul său şi au pus pe seama sa
intervenţia armatei ţariste care a dus la înfrângerea revoluţiei
maghiare. Iată acum varianta adevărului:
1 - "În primăvara anului 1849
armatele austriece au fost învinse de armata ungară, ceea ce a adus
Imperiul Habsburgic în pragul dezmembrării… Ţarul se temea că prăbuşirea
Imperiului austriac va duce la întărirea Prusiei şi Germaniei şi va
provoca o nouă răscoală în Polonia"… "Nicolae I însă a avut răbdare să
aştepte până când monarhia habsburgică a ajuns în pagul prăpastiei şi
generalul-locotenent, contele Caboga, persoana de încredere a
împăratului Austriei, la o recepţie de la Varşovia, a căzut în genunchi
în faţa prinţului Paskievici, împuternicitul ţarului în Polonia, şi l-a
implorat, sărutându-i mâinile, să salveze Imperiul
austriac".(4) Dacă un asemenea document a fost publicat în 1962 se
cuvenea ca Şaguna să fie "iertat" de vina ce i se imputa.
După mai bine de 150 (1849-2001) mai
aflăm încă un adevăr despre intervenţia armatei ruse contra ungurilor.
"După o întreagă serie de insistente
strigăte de ajutor ale Vienei, împăratul /avea 18 ani) Franz Iosif a
trebuit să-l roage - într-o scrisoare oficială - publicată la 1 mai 1849
în Wiener Zeitang - pe ţarul Nicolae să-i acorde asistenţă împotriva
revoluţiei ungare, "în războiul sfânt contra anarhiei". Ţarul a răspuns
cu prima poştă că i-a indicat feldmareşalului print Paskievici,
viceregele Poloniei, să intervină de urgenţă în ajutorul fraţilor de
arme austrieci. Înjosirea Austriei a culminat în trimiterea lui Franz
Iosif la Varşovia pentru că acolo, la 21 mai (1849-n.n.) să trebuiască
în genunchi să-i sărute mâna unui om cu 35 de ani mai bătrân, care era
domn al tuturor ruşilor. Despre acest moment tânărul împărat îi relata
cu entuziasm mamei sale: "M-a primit cu infinită bunătate şi
cordialitate, şi la ora 4.00 am luat masa în tčte-a-tčte cu el".(5)
După cele arătate la punctele "A" şi
"B" cel care se mai îndoieşte de loialitatea lui Andrei Şaguna faţă de
naţiunea română, când a riscat totul mizând pe diplomaţie şi nu pe arme,
înseamnă că a rămas tributar vremurilor când se "condamna cu mânie" tot
ce nu convenea unei ideologii. Pentru a fi în concordanţă cu ideologia
stăpânirii nu sunt permise documente care îi contrazic pe politruci şi
atunci generaţii după generaţii sunt obligate să-şi însuşească adevăruri
trunchiate. Acest articol e şi o replică la cei care demitizează istoria
noastră.
Prof. Ilie FURDUIU
Omagierea lui
Andrei Șaguna la Blaj - 11 mai 2013
Bibliografie
1) Toth Zoltan -
Mişcări ţărăneşti din Apuseni
2) G. Bariţiu -
Părţi alese din istoria Transilvaniei
3) Paul Lendvai
(2001) - Ungurii, pp. 316-317
4) XXX - Istoria
diplomaţiei (1962), pg. 513
5) Paul Lendvai
(2001) - Ungurii, pg. 248
|
