|
 A
TRECUT UN AN….
In memoriam,
Academician
Florin Constantiniu
( 8 aprilie
1933-13 aprilie 2012)
O
PRIETENIE CARE MĂ ONOREAZĂ
Sunt momente în
viaţă pe care nu le poţi uita. Şi nu vrei să le uiţi. Aşa cum este
pentru mine, despărţirea de cei dragi . Nu mă pot împăca în niciun fel
cu gândul, că ,,prietenul meu din Capitală” a trecut la cele veşnice,
în Vinerea Mare a anului trecut (13 aprilie 2012), când mai avea un an
până la împlinirea vârstei de opt decenii. Este vorba, în cazul meu, de
academicianul Florin Constantiniu, de care mă leagă o relaţie specială
din anul 2006. Am purtat o bogată corespondenţă cu acesta. Este posibil
ca, în viaţă fiind, întrebat, academicianul Florin Constantiniu să nu fi
acceptat, poate chiar şi după moartea sa, să-i fie tipărite scrisorile
sau alte acte similare, pe care, în principiu, le considera prea
personale, ca să facă obiectul uzului comun. Este posibil, nu l-am
întrebat niciodată şi nici nu mi-a trecut prin gând aşa ceva, cât el a
trăit. Dar, toată corespondenţa cu domnia sa, o păstrez cu sfinţenie şi
respect, ca pe o comoară dragă sufletului meu şi pe care, uneori, când
mă apucă dorul de el, le recitesc cu multă plăcere. Dacă o fac acum,
sunt câteva motive în acest sens. Mai ales că după moartea sa, s-a
aşternut prea multă tăcere, de parcă nici n-ar fi existat în
istoriografia românească un asemenea erudit. Doamne cât pot fi unii de
nerecunoscători! Şi-a dorit, şi a reuşit în mare măsură, să ducă o
viaţă cât mai ferit de „gura lumii”, cu toate că apariţiile sale pe
posturile de televiziune şi în presa de specialitate au fost dese, mult
aşteptate de iubitorii de istorie şi adevăr, după vâltoarea
evenimentelor din Decembrie 1989. Ca om, dat fiind statutul său de
academician şi istoric de primă mărime( academicianul Răzvan
Theodorescu rostea, la 16 aprilie 2012 la Cimitirul Militar Ghencea III:
„Este pentru cultura română o pierdere uriaşă. Florin Constantiniu era
cel mai important istoric al acestui moment în România, un om de o
frumoasă şi amplă cultură, cu un caracter intransigent, care-şi spunea
opiniile curajos. Rămâne un model al istoricului, rămâne un model al
intelectualului român. Din păcate, oameni precum Florin Constantiniu îi
poţi număra pe degete”.) nu-şi mai aparţinea,era-ca să mă exprim
metaforic-bun public. Acestea, dar şi alte aspecte, nu mă îndemnau „să
dau în vileag” corespondenţa ce am purtat-o cu distinsul savant de-a
lungul mai multor ani. M-a onorat cu prietenia sa, iar eu, fără să
solicit asta, i-am devenit - scrisorile domniei sale o dovedesc - un fel
de confident. Avea multe frământări interioare, simţea nevoia să le
împărtăşească, le împărtăşea scriindu-mi, uneori epistole
cutremurătoare. Nu-i plăcea direcţia în care se îndrepta România prin
cei de la putere, era întristat de starea istoriografiei româneşti, de
servilismul arătat de aşa zisă elită intelectuală de dreapta, de
rapacitatea oamenilor politici . Sublinia într-un interviu,, Situaţia
catastrofală în care se află astăzi România are, ca să spun aşa, doi
responsabili, în afara crizei mondiale: clasa politică şi masa
poporului român. Clasa politică postdecembristă nu a avut – indiferent
de partid-nici un proiect naţional. A avut în schimb, un unic gând: să
se căpătuiască. S-a repezit asupra României cu singurul gând al
îmbogăţirii. Oamenii politici au acţionat ca nişte vandali, distrugând
şi jefuind totul. Mongolii, ungurii, turcii, nemţii, ruşii nu au făcut
românilor atâta rău cât au făcut politicienii postdecembrişti în două
decenii. Când, peste ani şi ani, se va scrie istoria timpurilor de azi,
„nu vor ajunge blestemele” pentru a-i condamna pe cei care au făcut ca
România să rateze o mare şansă de afirmare şi bunăstare şi să fie adusă
la sapă de lemn”( Jurnalul Naţional, anul XIX,nr. 5898, din 18 aprilie
2012). 
Răspunzându-i,
încercam să-l liniştesc, să-i fiu alături, fără a declara o compasiune
aparte faţă de persoana sa. Iată ce-i scriam, printre altele, la 27
august 2007: „Vă mulţumesc din inimă pentru scrisoarea Dvs. Nu ştiţi ce
imensă bucurie mi-aţi produs, reluând corespondenţa. Mă rog la Bunul
Dumnezeu să vă dea sănătate, Dvs. şi fiului Laurenţiu, în orice lăcaş
de cult din ţară intru. Aşa cum se obişnuieşte în neamul nostru creştin
de la începuturi. Fac acest gest pentru că vă cunosc drept un luptător
perseverent şi tenace pentru cunoaşterea şi salvarea de intruşi a
istoriei neamului. Sunt alături de Dvs. şi ca mine, mulţi alţii. Nu ştiu
de ce acest neam care-şi poartă cu demnitate crucea, este atât de hulit
şi umilit de impostori în prezent, de la cei veniţi din afară, până la
mai tinerii „analişti politici” şi vezi Doamne „istorici ” fără operă.
Dar există, undeva, o plată cerească şi pentru ei. Toate la rândul
lor!”…Doar şapte ani ne despărţeau ca vârstă biologică, domnia sa fiind
născut la 8 aprilie 1933 în Bucureşti, iar eu în anul 1940,la 31 martie
1940 în comuna Ciceu –Giurgeşti din fostul judeţ Someş, an de grea
cumpănă pentru destinul Neamului Românesc, familia mea luând calea
refugiului. Eram, ca să zic aşa, cam din aceeaşi generaţie ( tatăl
acestuia, colonelul intendent Constantiniu D.Constantin îndeplinea
funcţia de şef al intendenţei Forţelor Aeriene Militare pe frontul din
Est iar tatăl meu, sergentul refugiat din Ardealul de Nord,Constantin
Gomboş din Regimentul 6 Pionieri Alba Iulia, a luptat la Stalingrad şi
pe Frontul din Moldova până în august 1944, căzând prizonier la ruşi,
unde a suportat viaţa de lagăr până la 1 mai 1949), care am ştiut ce
înseamnă războiul, noua ocupaţie sovietică, regimul impus în şcoală şi
în viaţa de toate zilele (pâinea neagră pe cartelă, îmbrăcăminte pe
puncte, arderea cărţilor „compromise” ale generaţiilor de intelectuali
din trecut ş.a.). În mod cert, între noi s-a legat o prietenie sinceră,
putând să-i înţeleg mai bine zbuciumul său interior, răspunzând cu
conştiinciozitate scrisorilor primite. Eram îngrijorat când nu-mi
răspundea, uneori, perioade mari, din varii motive, la scrisori. Pe
neaşteptate s-au adunat mai multe scrisori, un epistolar ce mă onorează
în cel mai înalt grad. Mi-am întrebat conştiinţa: dacă le public,
impietez memoria sa? Dacă nu le public, cât eu mai trăiesc, ce rezolv
prin aceasta? M-am consultat în această privinţă cu istoricul Aurel
Pentelescu prin intermediul căruia (îi mulţumesc pentru gestul nobil
făcut) l-am cunoscut pe domnul academician Florin Constantiniu la
Ploieşti, la Sesiunea ştiinţifică organizată de Universitatea de Petrol
şi Gaze,cu tema „1916-Un an hotărâtor pentru istoria românilor” din
28-29 iulie 2006.M-a sfătuit să le public cu atenţia cuvenită. Cred că
publicând corespondenţa mea cu acad. Florin Constantiniu, la un an de
la trecerea sa în nefiinţă, nu săvârşesc un act necugetat, ci ofer
posterităţii o latură mai puţin cunoscută a distinsului istoric şi om
de cultură, ca fiinţă umană în primul rând, cu temeri şi spaime
specifice unei persoane în vârstă, singur aproape şi suferind cardiac de
mai mulţi ani. Istoria mă va judeca pentru gestul meu. (Într-o
convorbire telefonică rugat de mine dacă pot să folosesc corespondenţa
cu Domnia Sa în lucrările mele, acesta mi-a spus: fără nici o problemă).
Pentru că a fost doar un hazard al împrejurărilor că mie mi-a scris, iar
eu, cel puţin cât mai am de trăit îmi spun că am datoria să ofer
urmaşilor această corespondenţă, poate singura pe care a purtat-o cu
cineva în aceşti ultimi ani ai vieţii sale. Nu eu
sunt important în această relaţie, ci omul şi savantul Florin
Constantiniu pe care Bunul Dumnezeu mi l-a scos în cale. Drept urmare,
las cititorului libertatea de a mă condamna sau nu pentru gestul meu.
Dat fiind timpul scurt de redactare a cărţii, autorul îşi cere scuze că
n-a putut identifica toate activităţile eruditului cărturar, de-a lungul
existenţei sale. Suntem convinşi că o va face Secţia de Istorie şi
Arheologie a Academiei Române, familia şi cei care l-au cunoscut mai
bine.
Merită
atâta atenţie!
Timişoara,
31 martie 2013-Alba Iulia, 6 mai 2013
Constantin GOMBOŞ
P.S.
Rândurile de faţă vor face parte din volumul „In Memoriam, academician
Florin Constantiniu (8 aprilie 1933-13 aprilie 2012) Corespondenţă şi
însemnări” capitolul I, care va vedea lumina tiparului, la Timişoara, în
această vară.
|
