România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

A TRECUT UN AN….

In memoriam,

Academician Florin Constantiniu

( 8 aprilie 1933-13 aprilie 2012)

 

O PRIETENIE CARE MĂ ONOREAZĂ

 

Sunt momente în viaţă pe care nu le poţi uita. Şi nu vrei să le uiţi. Aşa cum este pentru mine, despărţirea de cei dragi . Nu mă pot împăca în niciun fel cu gândul, că ,,prietenul meu din Capitală” a trecut la cele  veşnice, în Vinerea Mare a anului trecut (13 aprilie 2012), când mai avea un an până la împlinirea vârstei de opt decenii. Este vorba, în cazul meu, de academicianul Florin Constantiniu, de care mă leagă o relaţie specială din anul 2006. Am purtat o bogată corespondenţă cu acesta. Este posibil ca, în viaţă fiind, întrebat, academicianul Florin Constantiniu să nu fi acceptat, poate chiar şi după moartea sa, să-i fie tipărite scrisorile sau alte acte similare, pe care, în principiu, le considera prea personale, ca să facă obiectul uzului comun. Este posibil, nu l-am întrebat niciodată şi nici nu mi-a trecut prin gând aşa ceva, cât el a trăit. Dar, toată corespondenţa cu domnia sa, o păstrez cu sfinţenie şi respect, ca pe o comoară dragă sufletului meu şi pe care, uneori, când mă apucă dorul de el, le recitesc cu multă plăcere. Dacă o fac acum, sunt câteva motive în acest sens. Mai ales că după moartea sa, s-a aşternut prea multă tăcere, de parcă nici n-ar fi existat în istoriografia românească un asemenea erudit. Doamne cât pot fi unii de nerecunoscători! Şi-a dorit, şi a reuşit  în mare măsură, să ducă o viaţă cât mai ferit de „gura lumii”, cu toate că apariţiile sale pe posturile de televiziune  şi în presa de specialitate au fost dese, mult aşteptate de iubitorii de istorie şi adevăr, după vâltoarea evenimentelor din Decembrie 1989. Ca om, dat fiind statutul său de academician şi istoric  de primă mărime( academicianul Răzvan Theodorescu rostea, la 16 aprilie 2012 la Cimitirul Militar Ghencea III: „Este pentru cultura română o pierdere uriaşă. Florin Constantiniu era cel mai important istoric al acestui moment în România, un om de o frumoasă  şi amplă cultură, cu un caracter intransigent, care-şi spunea opiniile  curajos. Rămâne un model al istoricului, rămâne un model al intelectualului român. Din păcate, oameni precum Florin Constantiniu îi poţi număra pe degete”.) nu-şi mai aparţinea,era-ca să mă exprim metaforic-bun public. Acestea, dar şi alte aspecte, nu mă îndemnau „să dau în vileag” corespondenţa ce am purtat-o cu distinsul savant  de-a lungul mai multor ani. M-a onorat cu prietenia sa, iar eu, fără să solicit asta, i-am devenit - scrisorile domniei sale o dovedesc - un fel de confident. Avea multe frământări interioare, simţea nevoia să le împărtăşească, le împărtăşea scriindu-mi, uneori epistole cutremurătoare. Nu-i plăcea direcţia în care se îndrepta România prin cei de la putere, era întristat de starea istoriografiei româneşti, de servilismul arătat de aşa zisă elită intelectuală de dreapta, de rapacitatea oamenilor politici . Sublinia într-un interviu,, Situaţia catastrofală în care se află astăzi România are, ca să spun aşa, doi responsabili, în afara crizei mondiale: clasa politică  şi masa poporului român. Clasa politică postdecembristă nu a avut – indiferent de partid-nici un proiect naţional. A avut în schimb, un unic gând: să se căpătuiască. S-a repezit asupra României cu singurul gând al îmbogăţirii. Oamenii politici au acţionat ca nişte vandali, distrugând şi jefuind totul. Mongolii, ungurii, turcii, nemţii, ruşii nu au făcut românilor atâta rău cât au făcut politicienii postdecembrişti în două decenii. Când, peste ani şi ani, se va scrie istoria timpurilor de azi, „nu vor ajunge blestemele” pentru a-i condamna  pe cei care au făcut ca România să rateze o mare şansă de afirmare şi bunăstare şi să fie adusă la sapă de lemn”( Jurnalul Naţional, anul XIX,nr. 5898, din 18 aprilie 2012).     

Răspunzându-i, încercam să-l liniştesc, să-i fiu alături, fără a declara o compasiune aparte  faţă de persoana sa. Iată ce-i scriam, printre altele, la 27 august 2007: „Vă mulţumesc din inimă pentru scrisoarea Dvs. Nu ştiţi ce imensă bucurie mi-aţi produs, reluând corespondenţa. Mă rog la Bunul Dumnezeu  să vă dea sănătate, Dvs. şi fiului Laurenţiu, în orice lăcaş de cult din ţară intru. Aşa cum se obişnuieşte în neamul nostru creştin de la începuturi. Fac acest gest pentru că vă cunosc drept un luptător perseverent  şi tenace pentru cunoaşterea şi salvarea de intruşi a istoriei neamului. Sunt alături de Dvs. şi ca mine, mulţi alţii. Nu ştiu de ce acest neam care-şi poartă cu demnitate crucea, este atât de hulit şi umilit de impostori în prezent, de la cei veniţi din afară, până la mai tinerii „analişti politici” şi vezi Doamne „istorici ” fără operă. Dar există, undeva, o plată cerească şi pentru ei. Toate la rândul lor!”…Doar şapte ani ne despărţeau ca vârstă biologică, domnia sa fiind născut la 8 aprilie 1933 în Bucureşti, iar eu în anul 1940,la 31 martie 1940 în comuna Ciceu –Giurgeşti din fostul judeţ Someş, an de grea cumpănă pentru destinul Neamului Românesc, familia mea luând calea refugiului. Eram, ca să zic aşa, cam din aceeaşi generaţie ( tatăl acestuia, colonelul intendent Constantiniu D.Constantin îndeplinea funcţia de şef al intendenţei Forţelor Aeriene Militare pe frontul din Est iar tatăl meu, sergentul refugiat din Ardealul de Nord,Constantin Gomboş din Regimentul 6 Pionieri Alba Iulia, a luptat la Stalingrad şi pe Frontul din Moldova până în august 1944,  căzând prizonier la ruşi, unde a suportat viaţa de lagăr până la 1 mai 1949), care am ştiut ce înseamnă războiul, noua ocupaţie sovietică, regimul impus în şcoală şi în viaţa de toate zilele (pâinea neagră pe cartelă, îmbrăcăminte pe puncte, arderea cărţilor  „compromise” ale generaţiilor de intelectuali din trecut ş.a.). În mod cert, între noi s-a legat o prietenie sinceră, putând să-i înţeleg mai bine zbuciumul său interior, răspunzând cu conştiinciozitate scrisorilor primite. Eram îngrijorat când nu-mi răspundea, uneori, perioade mari, din varii motive, la scrisori. Pe neaşteptate s-au adunat mai multe scrisori, un epistolar ce mă onorează  în cel mai înalt grad. Mi-am întrebat conştiinţa: dacă le public, impietez memoria sa? Dacă nu le public, cât eu mai trăiesc, ce rezolv prin aceasta? M-am consultat în această privinţă cu istoricul Aurel Pentelescu  prin intermediul căruia (îi mulţumesc pentru gestul nobil făcut) l-am cunoscut pe domnul academician Florin Constantiniu la Ploieşti, la Sesiunea ştiinţifică organizată de Universitatea de Petrol şi Gaze,cu tema „1916-Un an hotărâtor pentru istoria românilor” din 28-29 iulie 2006.M-a sfătuit să le public cu atenţia cuvenită. Cred că publicând  corespondenţa mea cu acad. Florin Constantiniu, la un an de la trecerea sa în nefiinţă, nu săvârşesc un act necugetat, ci ofer posterităţii o latură  mai puţin cunoscută a distinsului istoric şi om de cultură, ca fiinţă umană în primul rând, cu temeri şi spaime specifice unei persoane în vârstă, singur aproape şi suferind cardiac de mai mulţi ani. Istoria mă va judeca  pentru gestul meu. (Într-o convorbire telefonică rugat de mine dacă pot să folosesc corespondenţa cu Domnia Sa în lucrările mele, acesta mi-a spus: fără nici o problemă). Pentru că a fost doar un hazard al împrejurărilor că mie mi-a scris, iar eu, cel puţin cât mai am de trăit îmi spun că am datoria să ofer urmaşilor această corespondenţă, poate singura  pe care a purtat-o cu cineva în aceşti ultimi ani ai vieţii sale. Nu eu sunt important în această relaţie, ci omul şi savantul Florin Constantiniu pe care Bunul Dumnezeu mi l-a scos în cale. Drept urmare, las cititorului libertatea de a mă condamna sau nu pentru gestul meu. Dat fiind timpul scurt de redactare a cărţii, autorul îşi cere scuze că n-a putut identifica toate activităţile eruditului cărturar, de-a lungul existenţei sale. Suntem convinşi că o va face Secţia de Istorie şi Arheologie a Academiei Române, familia şi cei care l-au cunoscut mai bine. 

     Merită atâta atenţie!

      Timişoara, 31 martie 2013-Alba Iulia, 6 mai 2013

Constantin GOMBOŞ

 

P.S. Rândurile de faţă vor face parte din volumul  „In Memoriam, academician Florin Constantiniu (8 aprilie 1933-13 aprilie 2012) Corespondenţă şi însemnări” capitolul I, care va vedea lumina tiparului, la Timişoara, în această vară.