România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

,,Maghiaritatea'' Secuilor

 

Din păcate, istoria n-o scriu nişte extratereştri, ci pământenii – cu datele avute la dispoziţie, cu ştiinţa de a le ordona, corela şi interpreta, cu putinţa de a le completa prin comparaţii, deducţii, speculaţii, cu inerentul subiectivism al oricărei îndeletniciri umane de acest fel şi, nu în ultimul rând (ba dimpotrivă), cu interesul personal (de grup, de neam, de ţară etc.) al istoriografului şi istoriografiei în cauză.           

Aşa stând lucrurile, nu există o singură istorie, ci mai multe (cel puţin două), în speţă atunci când este vorba de state vecine (care mai au şi „ceva de împărţit”). Iar dacă statele vecine (două sau mai multe) sunt nişte imperii expansioniste (fără vreun temei de legitimitate, ca şi în cazul altor alcătuiri similare), imperii despărţite în zona de joncţiune de o ţară oarecare, ai cărei locuitori n-au venit de nicăieri şi ale cărei vechime şi stabilitate se pierd în negura preistoriei, atunci treaba cu istoria (istoriografia!) se complică apreciabil, pe orizontală şi pe verticală. Pe de altă parte (şi generalizând), călăul şi victima, năvălitorul şi băştinaşul, metropola („civilizatori” + „misionari”) şi coloniile („beneficiarii”) nu vor avea niciodată aceeaşi istorie!

Chiar dacă titlul mă trădează, cineva ar putea crede, citind cele de mai sus, că mă bate gândul să umblu pe la rădăcinile geo-politice ale altor realităţi zonale. Fals. Mă mulţumesc (deocamdată, cel puţin) cu cele ale secuilor şi ale „maghiarităţii” lor. De ce recurg la ghilimele? Pentru că această maghiaritate este pur conjuncturală şi de dată relativ recentă. Este post-trianonică! Secuii nu sunt unguri! Şi nici măcar n-au năvălit împreună cu aceştia în 896. O afirmă, răspicat (chiar şi astăzi!) ei înşişi.

S-o luăm pe-ndelete (deşi simpla existenţă a alianţei antiromâneşti de după „Bobâlna”, autointitulată Unio Trium Nationum – unguri, saşi şi secui, ar fi suficientă pentru a tranşa fără drept de apel chestiunea!). Pe îndelete şi cu metodă, folosind modelul „una caldă – una rece”. (Nu neapărat în sensul uzual al expresiei, ci punând accentul pe balansul pe care îl presupune alternarea între nişte surse quasi-oficiale şi altele ce provin din acea ţară a nimănui care este internetul).

Să începem cu nişte fragmente dintr-un manifest al MRM (Magyar Revizios Mozgalom – Mişcarea Revizionistă Maghiară), postat pe internet la data de 4 I 2002 sub adresa http://. inforum.hu: „Doamnelor şi domnilor, aceste câteva rânduri vă sunt oferite , spre a fi citite, de către o organizaţie civică ce reprezintă o ţară cândva impunătoare, astăzi redusă la proporţii nesemnificative.

Vă rugăm să ne sprijiniţi în lupta noastră paşnică, dusă împotriva uneia dintre cele mai mari nedreptăţi din istoria europeană: Diktatul de la Trianon.

Este vorba despre naţiunea maghiară. Strămoşii noştri, hunii, au apărut în Europa, în bazinul carpatic, în secolul IV era noastră şi au pus bazele unui puternic imperiu, care a rezistat până în secolul V e. n. (…) După aceasta, avarii, strămoşii noştri direcţi, s-au stabilit în acelaşi areal. Triburile ungare, de la care îşi trage numele naţiunea ungară, au sosit în bazinul carpatic în secolul al IX-lea…”

Deci aşa: hunii, „strămoşii ungurilor”, vin în secolul IV şi dispar în cel de-al cincilea; avarii, „strămoşii direcţi ai ungurilor” apar şi ei în aceeaşi zonă (peste vreo două secole şi dispar în veacul al VIII-lea – n. m.) iar triburile ungare ( 7 la număr – n.m.) sosesc în Pannonia (în 896, practic în secolul X – n.m.) la peste 100 de ani după ce Carol cel Mare îi făcuse praf şi pulbere pe avari. Stranie descendenţă!

Să trecem la o prestigioasă sursă lexicografică – Révai Nagy Lexikona (ediţia 1911-1915) – unde, în volumele II (pag. 332-334) şi X (pag. 380-383), la capitolele consacrate hunilor şi, respectiv, avarilor se exclude orice legătură sau filiaţiune între aceştia şi unguri. Vom reda, în original şi traducere, un fragment edificator în acest sens (vol. X, pag. 383, poziţia a doua):

Hunn-sittya népek (popoarele huno-scitice): „Az o és népvándorláskori lovas nomádok összefoglalo neve, akikhez számitották a hunokon és szkithákon kivül a parthusokat, alánokat,jászokat, magyarokat, avarokat, bolgárokat,  kazárokat és kunokat. E népek azonban külömbözö eredetüek és nyelvüek voltak…” (Denumire generică a popoarelor nomade ecvestre din antichitate şi perioadele migratorii, de care, alături de huni şi de sciţi, aparţineau şi parţii, alanii, sarmaţii, ungurii, avarii, bulgarii, kazarii şi cumanii. Aceste popoare erau însă de origini diferite şi vorbeau limbi diferite…)

Deci aşa cu „strămoşii” (mai mult sau mai puţin direcţi) ai ungurilor!

Dar cei ai secuilor? Aici treburile par mai complicate. (nicio grijă – se vor complica şi dincolo!). De pildă, la Antichităţi avare (Révai Nagy Lexikona, 1911-1915, vol II, pag. 334) se afirmă că acestea (antichităţile) au lipsit cu desăvârşire la toate săpăturile arheologice efectuate pe teritoriul Ardealului (spre deosebire de restul „bazinului carpatic”!). Aşa stând lucrurile, trebuie să concluzionăm că o populaţie compactă, stabilă şi durabilă (de ordinul veacurilor) de avari n-a avut cum să existe în Ardeal, în general, şi în actuala „secuime”, în particular. Pe cale de consecinţă, dacă secuii ar fi urmaşii avarilor (aşa cum se susţine tot mai categoric, de-o vreme încoace), ei nu puteau să apară în actualul amplasament decât în calitate de colonişti şi deja maghiarizaţi (ne referim la limba vorbită). Altfel ar fi riscat să devină românofoni şi, pe de altă parte, ar fi trebuit să lase după ei şi ceva urme arheologice.

Să trecem la o sursă mai recentă (şi tot maghiară): Erdély Rövid Története, Akadémiai kiado, Budapest, 1993 („Scurta Istorie a Ardealului”, Editura Academiei, Budapesta, 1993). Aflăm, la paginile 158-159, că avanposturile de apărare a graniţelor de răsărit ale regatului maghiar (de fapt, ale Voievodatului Transilvaniei – aflat sub suzeranitatea feudală a respectivului regat! – n.m.) încep să fie mutate mai către răsărit (în apropierea trecătorilor carpatine) abia pe la începutul secolului XII, fiind vorba atât de saşi cât şi de secui. Ca atare, secuii, aflaţi la venirea lui Arpád, deja de secole, în nordul Pannoniei (avari + rămăşiţe asimilate de huni sau, după alte păreri, kabiri – popor türk) ajung în actualul amplasament (ca grăniceri) la trei secole după descălecatul arpadian şi integral asimilaţi lingvistic (maghiarofoni).

Mai trebuie să menţionăm că în toate sursele (înainte sau după Unio Trium Nationum – unguri, saşi şi secui) secuii sunt amintiţi ca naţiune (nemzet), mai puţin în cele din secolele XX şi XXI când sistematic sunt prezentaţi ca maghiari (de pildă, în lexiconul Révai, în toate vechile conscripţii sau statistici secuii deja nu mai figurează ca atare: sunt toţi unguri!).

Am putea, la urma urmei, să ne oprim aici, să ordonăm „filele dosarului” şi să formulăm nişte concluzii (sau măcar o „epicriză de etapă”) dar ar fi păcat. De ce? Pentru că povestea abia acum începe să devină interesantă şi chiar amuzantă. Amuzantă sau enervantă. Sau chiar exasperantă şi revoltătoare, depinde de cine (şi de unde) o priveşte.

Să rămânem însă (deocamdată) la secui şi la „maghiaritatea” lor. Şi, fireşte, la stilul „urechistic” cu care este tratată chestiunea în discuţie în mai toată presa (de limbă română) din România, cu precădere în cea audio-vizuală. De pildă, în toate dezbaterile ce au loc la cele mai importante posturi de televiziune (nu fac nominalizări!) se repetă, în neştire, doar două argumente: ce fel de unguri sunt secuii, dacă s-au aliat cu Mihai Viteazul împotriva ungurilor? şi, respectiv, ce fel de autonomie etnică (şi teritorială) cer secuii, atunci când la ultimul recensământ s-au declarat secui doar 160 (sau 200, sau 400) locuitori ai aşa zisului Ţinut Secuiesc? Atât şi nimic altceva!

Cred că va trebui să renunţ la modelul propus iniţial şi să încerc, spre a nu intra în criză de timp (şi spaţiu), o altă abordare, un alt „algoritm”.Astfel, secuii, naţiune de sorginte huno-avaro-turcă, nemaghiară dar maghiarizată (maghiarofonă, dar nu prin deznaţionalizare ci prin preluare) şi trăitoare (prin colonizare) în actualul areal, au avut tot interesul să-şi păstreze individualitatea naţională pentru a nu-şi pierde avantajele pe care le oferea statutul lor de grăniceri: oameni liberi, proprietari, beneficiari ai unor mari proprietăţi obşteşti, ierarhie şi aristocraţie militară, organizare administrativă proprie şi diferită de cea a ungurilor etc. Secuii, chiar dacă n-au avut niciodată un stat propriu sau o autonomie teritorială propriu-zisă (pe criterii etnice), s-au bucurat de privilegii în rând cu saşii şi ungurii, ba, mai mult, au avut nu puţine conflicte, inclusiv armate, cu aceştia din urmă, cel de pe vremea lui Mihai Viteazul fiind doar unul dintre ele şi nu cel mai redutabil. În acest sens, trebuie să amintesc că secuii şi-au păstrat confesiunea romano-catolică, pe când ungurii, mai ales cei din Ardeal, au trecut masiv la reformaţi. Ceea ce a declanşat, până la urmă, un veritabil război religios. Despre ce este vorba? Despre principele Ioan Sigismund al Ardealului care, în 1567, a vrut să-i convertească la protestantism, cu forţa armelor, pe catolicii secui. Lupta s-a dat la Şumuleul de Ciuc (în apropiere de Miercurea Ciuc) şi a fost câştigată de către secui. De atunci şi până astăzi victoria este sărbătorită cu mult fast, de Rusalii. (Lupta a avut loc în sâmbăta rusaliilor).

Sărbătorirea cu pricina – transformată în ultimii 20 de ani într-un veritabil pelerinaj – are loc exact pe arealul de desfăşurare a luptei (şeaua dintre cele două vârfuri ale Şumuleului) unde celebrul arhitect Makovecz Imre a construit o incintă sacră (un fel de capelă-estradă) şi unde se adună pe lângă mulţimea pelerinilor (de ordinul sutelor de mii!) şi o serie întreagă de somităţi bisericeşti şi laice ale secuilor, oameni ai locului – sau doar reîntorşi cu această ocazie pe meleagurile natale (în 2004 , de pildă, au fost de faţă Páll Leo – capul ordinului franciscanilor, Jakubinyi György – arhiepiscopul romano-catolic de Alba Iulia, Erdö Péter – cardinalul de Budapesta- Esztergom, Dávid Ibolya – preşedinta MDF, Pomogáts Béla – preşedintele Uniunii Scriitorilor din Ungaria, Vizi Szilveszter – preşedintele Academiei de Ştiinţe din Ungaria etc.).

Pelerinajul din 2004 a mai fost onorat – pe lângă distinşii participanţi amintiţi mai sus – şi de binecuvântarea apostolică a papei Ioan Paul al II-lea, care, în mesajul său, a depus mărturie pentru „nestrămutata credinţă şi fidelitate faţă de Evanghelie a poporului ardelean”!!!

Tălmăcitorul mesajului papal, cardinalul Erdö Péter, a mai afirmat: „Printre drepturile universale ale omului prezente şi în învăţătura bisericii figurează şi drepturile comunitare, iar printre beneficiarii acestora figurează şi comunităţile naţionale! (Fiind vorba, evident, de drepturile colective!!!)

Iată, aşadar,că în spatele „scaunelor secuieşti” se află şi „Sfântul Scaun” şi „Sfântul părinte” (oricare ar fi acesta)!!! (Sursa la care am apelat este exemplarul din 1 iunie 2004 al săptămânalului Erdélyi Naplo: „Pelerinajul de la Şumuleu-Ciuc – binecuvântat de papă”)

Doamne, câte ar mai fi de spus. Să ne întoarcem, însă, la „algoritm”.

Când au „devenit” secuii unguri? Abia după Trianon – din motive lesne de înţeles. (Dacă nu, să le schiţăm. O dată, pentru a creşte cantitatea revizioniştilor. În al doilea rând, pentru că, secuii neavând o „patrie mamă” care să-i ajute, ungurii au reuşit să-i manipuleze în acest sens. În al treilea rând, pentru că numai în „secuime” exista o majoritate neromânească de luat în seamă).

De ce încep să se dezică (nu la recensăminte – deocamdată) secuii de „maghiaritatea” lor? Din mai multe motive. Iată principalul: autonomia Ardealului, nerealizabilă decât transetnic (deci împreună cu românii regionalişti) a eşuat lamentabil. În aceste condiţii, singura autonomie care ar putea intra în discuţie este o autonomie cu majoritate neromânească şi grupată cât de cât omogen. Or, singura zonă care întruneşte aceste condiţii este aşa zisa secuime (Covasna + Harghita + jumătatea de est a judeţului Mureş). Aşa stând lucrurile, secuii nu mai sunt dispuşi să-şi asume riscul de-a pierde şansa autonomiei, în perspectiva – tot mai himerică – a unui Ardeal autonom.

Argumente? Dacă mai e cazul să dăm, o vom face. De pildă, UDMR-ul se goleşte de secui şi abia mai prinde parlamentul. Toţi „radicalii” sunt secui. „Conservatorii”, „civicii”, „popularii” zburdă în secuime. Deja de zece ani se fac declaraţii secesioniste, inclusiv în public sau în faţa presei. Iată câteva dintre ele:

„Astăzi, secuii pretind soluţii aparte care să le asigure emanciparea din sânul maghiarimii” (B. Kovács András – citat de Csáky Tibor în Erdélyi Naplo din 15 aprilie 2003”)

Pentru mine, Odorheiul Secuiesc este capitala Pământului Secuiesc (Székelyföld) (…) Sunt convins că el va deveni, cândva, capitala Regiunii Secuieşti a Uniunii Europene. (…) Uniunea Europeană este, de fapt, o comunitate a comunităţilor, a naţiunilor, a grupurilor de populaţie” (Din discursul lui Orbán Viktor rostit la Odorheiul Secuiesc şi reprodus în Erdélyi Naplo din 25 mai 2004).

Ce zic oamenii de rând? Iată nişte păreri şi dialoguri postate pe internet, pe site-uri de tipul: http://www.inforum.hu,http://www.nemnemsoha.hu,  http://www.revizio.com şi aşa mai departe,în care protagoniştii îşi dau şi adresa de E-mail:

„Aşa vrem noi să refacem o Ungarie Mare unitară? Aşa vrem noi să strângem şi să vectorizăm energiile maghiare, ignorând adevărata populaţie străveche şi declarând drept unică clasă conducătoare seminţia arpadiană? (…) Secuii ştiu foarte bine că ei au trăit pe aceste meleaguri cu mult înaintea descălecatului din 896. Lumea se întreabă: unde au dispărut hunii şi avarii? Ei bine, n-au dispărut, ei sunt strămoşii noştri – ai secuilor – iar denumirea de Hungaria provine de la Attila.” ( trimdr @ freemail. hu)

…pe întreg teritoriul imperiului avar – acolo unde s-a aşezat poporul lui Arpad – autohtonii secui au fost asimilaţi (ungurii fiind călare – ei au fost «descălecătorii»!).

Mai târziu,Géza, István şi alţi regi din Casa Arpad, folosindu-se de colonişti occidentali,         i-au împins ( ca să nu spun alungat) şi mai la periferie pe băştinaşii secui, expropriindu-le, practic, ţara.

Secuii au fost şterşi din conştiinţa publică, proces ce continuă şi astăzi. Este suficient să amintesc, în acest sens, marele forfoi cu care se sărbătoreşte aşa zisul descălecat (din 896 – n.m.) ignorându-se cu desăvârşire tot ceea ce a fost până atunci, toate precedentele descălecate!

E greu de aflat din istoria noastră oficială cine au fost avarii. Istoria «noastră» îi consideră nişte străini. Această istorie va trebui rescrisă cu deplin respect pentru locul ce li se cuvine secuilor în contextul respectiv. Poporul maghiar, în accepţiunea europeană a sintagmei, este rezultanta amestecului dintre cele două seminţii – autohtonii secui şi nou-veniţii lui Arpád. Dar secuii-secui, cei ce şi-au păstrat identitatea naţională până astăzi, au tot dreptul să se considere urmaşii hunilor şi ai avarilor, iar ungurii trebuie să recunoască – în speţă cei ce se revendică de la descălecatul lui Arpád – că secuii, la vremea respectivă, i-au primit în casa lor!” (lajos.nagy @ fundp.ac.be)

„La urma urmei, fiecare trasează delimitarea faţă de intruşi, acolo unde îşi poate identifica propriii strămoşi. Secuii au fost prezenţi în Ardeal (poate în nordul Pannoniei!!! – n.m.) înaintea ungurilor lui Arpad, ca atare – place sau nu – lor li se cuvine dreptul de întâietate. Poate că, în ochii secuilor, poporul lui Arpád este la fel de intrus ca şi poporul român!” (trimdr @freemail.hu)

Iată câteva din puzderia de păreri (similare) ce circulă deja de peste 10 ani pe internet.

Închei, în speranţa că cele de mai sus vor ajunge, până la urmă, şi la ai noştri „formatori de opinie”. (Am mai încercat, în ultimii zece ani, să-i sensibilizez – dar n-am reuşit!).

Dacă maghiaritatea sau nemaghiaritatea secuilor are vreo importanţă practică în ceea ce ne priveşte? Are! Dar are mai ales pentru ei, pentru unguri şi secui. Cărora Dumnezeu să le întreţină şi sporească discordia! (Până la ceea ce Van Loon, în „Facerea lumii”, sintetiza prin îndemnul: Încăieraţi-vă şi mâncaţi-vă!)

 

            dr. Zeno MILLEA