|
,,Maghiaritatea'' Secuilor
Din păcate, istoria n-o scriu nişte
extratereştri, ci pământenii – cu datele avute la dispoziţie, cu ştiinţa
de a le ordona, corela şi interpreta, cu putinţa de a le completa prin
comparaţii, deducţii, speculaţii, cu inerentul subiectivism al oricărei
îndeletniciri umane de acest fel şi, nu în ultimul rând (ba dimpotrivă),
cu interesul personal (de grup, de neam, de ţară etc.) al
istoriografului şi istoriografiei în cauză.
Aşa stând lucrurile, nu există o
singură istorie, ci mai multe (cel puţin două), în speţă atunci când
este vorba de state vecine (care mai au şi „ceva de împărţit”). Iar dacă
statele vecine (două sau mai multe) sunt nişte imperii expansioniste
(fără vreun temei de legitimitate, ca şi în cazul altor alcătuiri
similare), imperii despărţite în zona de joncţiune de o ţară oarecare,
ai cărei locuitori n-au venit de nicăieri şi ale cărei vechime şi
stabilitate se pierd în negura preistoriei, atunci treaba cu istoria
(istoriografia!) se complică apreciabil, pe orizontală şi pe verticală.
Pe de altă parte (şi generalizând), călăul şi victima, năvălitorul şi
băştinaşul, metropola („civilizatori” + „misionari”) şi coloniile
(„beneficiarii”) nu vor avea niciodată aceeaşi istorie!
Chiar dacă titlul mă trădează,
cineva ar putea crede, citind cele de mai sus, că mă bate gândul să
umblu pe la rădăcinile geo-politice ale altor realităţi zonale. Fals. Mă
mulţumesc (deocamdată, cel puţin) cu cele ale secuilor şi ale
„maghiarităţii” lor. De ce recurg la ghilimele? Pentru că această
maghiaritate este pur conjuncturală şi de dată relativ recentă. Este
post-trianonică! Secuii nu sunt unguri! Şi nici măcar n-au năvălit
împreună cu aceştia în 896. O afirmă, răspicat (chiar şi astăzi!) ei
înşişi.
S-o luăm pe-ndelete (deşi simpla
existenţă a alianţei antiromâneşti de după „Bobâlna”, autointitulată
Unio Trium Nationum – unguri, saşi şi secui, ar fi suficientă pentru
a tranşa fără drept de apel chestiunea!). Pe îndelete şi cu metodă,
folosind modelul „una caldă – una rece”. (Nu neapărat în sensul uzual al
expresiei, ci punând accentul pe balansul pe care îl presupune
alternarea între nişte surse quasi-oficiale şi altele ce provin din acea
ţară a nimănui care este internetul).
Să începem cu nişte fragmente
dintr-un manifest al MRM (Magyar Revizios Mozgalom – Mişcarea
Revizionistă Maghiară), postat pe internet la data de 4 I 2002 sub
adresa http://. inforum.hu: „Doamnelor şi domnilor, aceste câteva
rânduri vă sunt oferite , spre a fi citite, de către o organizaţie
civică ce reprezintă o ţară cândva impunătoare, astăzi redusă la
proporţii nesemnificative.
Vă rugăm să ne sprijiniţi în
lupta noastră paşnică, dusă împotriva uneia dintre cele mai mari
nedreptăţi din istoria europeană: Diktatul de la Trianon.
Este vorba despre naţiunea
maghiară. Strămoşii noştri, hunii, au apărut în Europa, în bazinul
carpatic, în secolul IV era noastră şi au pus bazele unui puternic
imperiu, care a rezistat până în secolul V e. n. (…) După aceasta,
avarii, strămoşii noştri direcţi, s-au stabilit în acelaşi areal.
Triburile ungare, de la care îşi trage numele naţiunea ungară, au sosit
în bazinul carpatic în secolul al IX-lea…”
Deci aşa: hunii, „strămoşii
ungurilor”, vin în secolul IV şi dispar în cel de-al cincilea; avarii,
„strămoşii direcţi ai ungurilor” apar şi ei în aceeaşi zonă (peste vreo
două secole şi dispar în veacul al VIII-lea – n. m.) iar triburile
ungare ( 7 la număr – n.m.) sosesc în Pannonia (în 896, practic în
secolul X – n.m.) la peste 100 de ani după ce Carol cel Mare îi făcuse
praf şi pulbere pe avari. Stranie descendenţă!
Să trecem la o prestigioasă sursă
lexicografică – Révai Nagy Lexikona (ediţia 1911-1915) – unde, în
volumele II (pag. 332-334) şi X (pag. 380-383), la capitolele consacrate
hunilor şi, respectiv, avarilor se exclude orice legătură sau filiaţiune
între aceştia şi unguri. Vom reda, în original şi traducere, un fragment
edificator în acest sens (vol. X, pag. 383, poziţia a doua):
Hunn-sittya népek
(popoarele huno-scitice):
„Az o és népvándorláskori lovas nomádok összefoglalo neve, akikhez
számitották a hunokon és szkithákon kivül a parthusokat,
alánokat,jászokat, magyarokat, avarokat, bolgárokat, kazárokat és
kunokat. E népek azonban külömbözö eredetüek és nyelvüek voltak…”
(Denumire generică a popoarelor nomade ecvestre din antichitate şi
perioadele migratorii, de care, alături de huni şi de sciţi, aparţineau
şi parţii, alanii, sarmaţii, ungurii, avarii, bulgarii, kazarii şi
cumanii. Aceste popoare erau însă de origini diferite şi vorbeau limbi
diferite…)
Deci aşa cu „strămoşii” (mai mult
sau mai puţin direcţi) ai ungurilor!
Dar cei ai secuilor? Aici treburile
par mai complicate. (nicio grijă – se vor complica şi dincolo!). De
pildă, la Antichităţi avare (Révai Nagy Lexikona,
1911-1915, vol II, pag. 334) se afirmă că acestea (antichităţile) au
lipsit cu desăvârşire la toate săpăturile arheologice efectuate pe
teritoriul Ardealului (spre deosebire de restul „bazinului carpatic”!).
Aşa stând lucrurile, trebuie să concluzionăm că o populaţie compactă,
stabilă şi durabilă (de ordinul veacurilor) de avari n-a avut cum să
existe în Ardeal, în general, şi în actuala „secuime”, în particular. Pe
cale de consecinţă, dacă secuii ar fi urmaşii avarilor (aşa cum se
susţine tot mai categoric, de-o vreme încoace), ei nu puteau să apară în
actualul amplasament decât în calitate de colonişti şi deja maghiarizaţi
(ne referim la limba vorbită). Altfel ar fi riscat să devină românofoni
şi, pe de altă parte, ar fi trebuit să lase după ei şi ceva urme
arheologice.
Să trecem la o sursă mai recentă
(şi tot maghiară): Erdély Rövid Története, Akadémiai kiado, Budapest,
1993 („Scurta Istorie a Ardealului”, Editura Academiei, Budapesta,
1993). Aflăm, la paginile 158-159, că avanposturile de apărare a
graniţelor de răsărit ale regatului maghiar (de fapt, ale Voievodatului
Transilvaniei – aflat sub suzeranitatea feudală a respectivului regat! –
n.m.) încep să fie mutate mai către răsărit (în apropierea trecătorilor
carpatine) abia pe la începutul secolului XII, fiind vorba atât de saşi
cât şi de secui. Ca atare, secuii, aflaţi la venirea lui Arpád, deja de
secole, în nordul Pannoniei (avari + rămăşiţe asimilate de huni sau,
după alte păreri, kabiri – popor türk) ajung în actualul
amplasament (ca grăniceri) la trei secole după descălecatul arpadian şi
integral asimilaţi lingvistic (maghiarofoni).
Mai trebuie să menţionăm că în
toate sursele (înainte sau după Unio Trium Nationum – unguri, saşi şi
secui) secuii sunt amintiţi ca naţiune (nemzet), mai puţin în cele
din secolele XX şi XXI când sistematic sunt prezentaţi ca maghiari (de
pildă, în lexiconul Révai, în toate vechile conscripţii sau
statistici secuii deja nu mai figurează ca atare: sunt toţi unguri!).
Am putea, la urma urmei, să ne
oprim aici, să ordonăm „filele dosarului” şi să formulăm nişte concluzii
(sau măcar o „epicriză de etapă”) dar ar fi păcat. De ce? Pentru că
povestea abia acum începe să devină interesantă şi chiar amuzantă.
Amuzantă sau enervantă. Sau chiar exasperantă şi revoltătoare, depinde
de cine (şi de unde) o priveşte.
Să rămânem însă (deocamdată) la
secui şi la „maghiaritatea” lor. Şi, fireşte, la stilul „urechistic” cu
care este tratată chestiunea în discuţie în mai toată presa (de limbă
română) din România, cu precădere în cea audio-vizuală. De pildă, în
toate dezbaterile ce au loc la cele mai importante posturi de
televiziune (nu fac nominalizări!) se repetă, în neştire, doar două
argumente: ce fel de unguri sunt secuii, dacă s-au aliat cu Mihai
Viteazul împotriva ungurilor? şi, respectiv, ce fel de autonomie
etnică (şi teritorială) cer secuii, atunci când la ultimul recensământ
s-au declarat secui doar 160 (sau 200, sau 400) locuitori ai aşa zisului
Ţinut Secuiesc? Atât şi nimic altceva!
Cred că va trebui să renunţ la
modelul propus iniţial şi să încerc, spre a nu intra în criză de timp
(şi spaţiu), o altă abordare, un alt „algoritm”.Astfel, secuii, naţiune
de sorginte huno-avaro-turcă, nemaghiară dar maghiarizată (maghiarofonă,
dar nu prin deznaţionalizare ci prin preluare) şi trăitoare (prin
colonizare) în actualul areal, au avut tot interesul să-şi păstreze
individualitatea naţională pentru a nu-şi pierde avantajele pe care le
oferea statutul lor de grăniceri: oameni liberi, proprietari,
beneficiari ai unor mari proprietăţi obşteşti, ierarhie şi aristocraţie
militară, organizare administrativă proprie şi diferită de cea a
ungurilor etc. Secuii, chiar dacă n-au avut niciodată un stat propriu
sau o autonomie teritorială propriu-zisă (pe criterii etnice), s-au
bucurat de privilegii în rând cu saşii şi ungurii, ba, mai mult, au avut
nu puţine conflicte, inclusiv armate, cu aceştia din urmă, cel de pe
vremea lui Mihai Viteazul fiind doar unul dintre ele şi nu cel mai
redutabil. În acest sens, trebuie să amintesc că secuii şi-au păstrat
confesiunea romano-catolică, pe când ungurii, mai ales cei din Ardeal,
au trecut masiv la reformaţi. Ceea ce a declanşat, până la urmă, un
veritabil război religios. Despre ce este vorba? Despre principele Ioan
Sigismund al Ardealului care, în 1567, a vrut să-i convertească la
protestantism, cu forţa armelor, pe catolicii secui. Lupta s-a dat la
Şumuleul de Ciuc (în apropiere de Miercurea Ciuc) şi a fost câştigată de
către secui. De atunci şi până astăzi victoria este sărbătorită cu mult
fast, de Rusalii. (Lupta a avut loc în sâmbăta rusaliilor).
Sărbătorirea cu pricina –
transformată în ultimii 20 de ani într-un veritabil pelerinaj – are loc
exact pe arealul de desfăşurare a luptei (şeaua dintre cele două vârfuri
ale Şumuleului) unde celebrul arhitect Makovecz Imre a construit o
incintă sacră (un fel de capelă-estradă) şi unde se adună pe lângă
mulţimea pelerinilor (de ordinul sutelor de mii!) şi o serie întreagă de
somităţi bisericeşti şi laice ale secuilor, oameni ai locului – sau doar
reîntorşi cu această ocazie pe meleagurile natale (în 2004 , de pildă,
au fost de faţă Páll Leo – capul ordinului franciscanilor, Jakubinyi
György – arhiepiscopul romano-catolic de Alba Iulia, Erdö Péter –
cardinalul de Budapesta- Esztergom, Dávid Ibolya – preşedinta MDF,
Pomogáts Béla – preşedintele Uniunii Scriitorilor din Ungaria, Vizi
Szilveszter – preşedintele Academiei de Ştiinţe din Ungaria etc.).
Pelerinajul din 2004 a mai fost
onorat – pe lângă distinşii participanţi amintiţi mai sus – şi de
binecuvântarea apostolică a papei Ioan Paul al II-lea, care, în mesajul
său, a depus mărturie pentru „nestrămutata credinţă şi fidelitate
faţă de Evanghelie a poporului ardelean”!!!
Tălmăcitorul mesajului papal,
cardinalul Erdö Péter, a mai afirmat: „Printre drepturile universale
ale omului prezente şi în învăţătura bisericii figurează şi drepturile
comunitare, iar printre beneficiarii acestora figurează şi comunităţile
naţionale! (Fiind vorba, evident, de drepturile colective!!!)
Iată, aşadar,că în spatele
„scaunelor secuieşti” se află şi „Sfântul Scaun” şi „Sfântul părinte”
(oricare ar fi acesta)!!! (Sursa la care am apelat este exemplarul din 1
iunie 2004 al săptămânalului Erdélyi Naplo: „Pelerinajul de la
Şumuleu-Ciuc – binecuvântat de papă”)
Doamne, câte ar mai fi de spus. Să
ne întoarcem, însă, la „algoritm”.
Când au „devenit” secuii unguri?
Abia după Trianon – din motive lesne de înţeles. (Dacă nu, să le
schiţăm. O dată, pentru a creşte cantitatea revizioniştilor. În al
doilea rând, pentru că, secuii neavând o „patrie mamă” care să-i ajute,
ungurii au reuşit să-i manipuleze în acest sens. În al treilea rând,
pentru că numai în „secuime” exista o majoritate neromânească de luat în
seamă).
De ce încep să se dezică (nu la
recensăminte – deocamdată) secuii de „maghiaritatea” lor? Din mai multe
motive. Iată principalul: autonomia Ardealului, nerealizabilă decât
transetnic (deci împreună cu românii regionalişti) a eşuat lamentabil.
În aceste condiţii, singura autonomie care ar putea intra în discuţie
este o autonomie cu majoritate neromânească şi grupată cât de cât
omogen. Or, singura zonă care întruneşte aceste condiţii este aşa zisa
secuime (Covasna + Harghita + jumătatea de est a judeţului Mureş). Aşa
stând lucrurile, secuii nu mai sunt dispuşi să-şi asume riscul de-a
pierde şansa autonomiei, în perspectiva – tot mai himerică – a unui
Ardeal autonom.
Argumente? Dacă mai e cazul să dăm,
o vom face. De pildă, UDMR-ul se goleşte de secui şi abia mai prinde
parlamentul. Toţi „radicalii” sunt secui. „Conservatorii”, „civicii”,
„popularii” zburdă în secuime. Deja de zece ani se fac declaraţii
secesioniste, inclusiv în public sau în faţa presei. Iată câteva dintre
ele:
„Astăzi, secuii pretind soluţii
aparte care să le asigure emanciparea din sânul maghiarimii” (B. Kovács
András – citat de Csáky Tibor în Erdélyi Naplo din 15 aprilie 2003”)
„Pentru mine, Odorheiul Secuiesc
este capitala Pământului Secuiesc (Székelyföld) (…) Sunt convins că el
va deveni, cândva, capitala Regiunii Secuieşti a Uniunii Europene. (…)
Uniunea Europeană este, de fapt, o comunitate a comunităţilor, a
naţiunilor, a grupurilor de populaţie” (Din discursul lui Orbán Viktor
rostit la Odorheiul Secuiesc şi reprodus în Erdélyi Naplo din 25 mai
2004).
Ce zic oamenii de rând? Iată nişte
păreri şi dialoguri postate pe internet, pe site-uri de tipul:
http://www.inforum.hu,http://www.nemnemsoha.hu, http://www.revizio.com
şi aşa mai departe,în care protagoniştii îşi dau şi adresa de E-mail:
„Aşa vrem noi să refacem o
Ungarie Mare unitară? Aşa vrem noi să strângem şi să vectorizăm
energiile maghiare, ignorând adevărata populaţie străveche şi declarând
drept unică clasă conducătoare seminţia arpadiană? (…) Secuii ştiu
foarte bine că ei au trăit pe aceste meleaguri cu mult înaintea
descălecatului din 896. Lumea se întreabă: unde au dispărut hunii şi
avarii? Ei bine, n-au dispărut, ei sunt strămoşii noştri – ai secuilor –
iar denumirea de Hungaria provine de la Attila.” ( trimdr @ freemail. hu)
„…pe întreg teritoriul
imperiului avar – acolo unde s-a aşezat poporul lui Arpad – autohtonii
secui au fost asimilaţi (ungurii fiind călare – ei au fost
«descălecătorii»!).
Mai târziu,Géza, István şi alţi
regi din Casa Arpad, folosindu-se de colonişti occidentali, i-au
împins ( ca să nu spun alungat) şi mai la periferie pe băştinaşii secui,
expropriindu-le, practic, ţara.
Secuii au fost şterşi din
conştiinţa publică, proces ce continuă şi astăzi. Este suficient să
amintesc, în acest sens, marele forfoi cu care se sărbătoreşte aşa zisul
descălecat (din 896 – n.m.) ignorându-se cu desăvârşire tot ceea ce a
fost până atunci, toate precedentele descălecate!
E greu de aflat din istoria
noastră oficială cine au fost avarii. Istoria «noastră» îi consideră
nişte străini. Această istorie va trebui rescrisă cu deplin respect
pentru locul ce li se cuvine secuilor în contextul respectiv. Poporul
maghiar, în accepţiunea europeană a sintagmei, este rezultanta
amestecului dintre cele două seminţii – autohtonii secui şi nou-veniţii
lui Arpád. Dar secuii-secui, cei ce şi-au păstrat identitatea naţională
până astăzi, au tot dreptul să se considere urmaşii hunilor şi ai
avarilor, iar ungurii trebuie să recunoască – în speţă cei ce se
revendică de la descălecatul lui Arpád – că secuii, la vremea
respectivă, i-au primit în casa lor!” (lajos.nagy @ fundp.ac.be)
„La urma urmei, fiecare trasează
delimitarea faţă de intruşi, acolo unde îşi poate identifica propriii
strămoşi. Secuii au fost prezenţi în Ardeal (poate în nordul
Pannoniei!!! – n.m.) înaintea ungurilor lui Arpad, ca atare – place sau
nu – lor li se cuvine dreptul de întâietate. Poate că, în ochii
secuilor, poporul lui Arpád este la fel de intrus ca şi poporul român!”
(trimdr @freemail.hu)
Iată câteva din puzderia de păreri
(similare) ce circulă deja de peste 10 ani pe internet.
Închei, în speranţa că cele de mai
sus vor ajunge, până la urmă, şi la ai noştri „formatori de opinie”. (Am
mai încercat, în ultimii zece ani, să-i sensibilizez – dar n-am
reuşit!).
Dacă maghiaritatea sau
nemaghiaritatea secuilor are vreo importanţă practică în ceea ce ne
priveşte? Are! Dar are mai ales pentru ei, pentru unguri şi secui.
Cărora Dumnezeu să le întreţină şi sporească discordia! (Până la ceea ce
Van Loon, în „Facerea lumii”, sintetiza prin îndemnul: Încăieraţi-vă
şi mâncaţi-vă!)
dr. Zeno MILLEA
|
