|
MARIA
TĂNASE - “Pasărea măiastră”
O celebră
cântăreaţă, trei aniversări semnificative
Nu-mi amintesc să fi avut vreo altă personalitate marcantă tocmai trei
aniversări pe parcursul unui singur an. Neasemuita noastră interpretă de
muzică populară, Maria Tănase, iată, şi la acest capitol, este fără
seamăn. Căci în 2013, toamna, se vor împlini 100 de ani de la naşterea
cântăreţei; ceva mai devreme, la vară, ne vom aminti că s-a scurs
jumătate de secol de la grăbita ei plecare în lumea umbrelor. În fine,
menţionăm că la 20 februarie a.c. s-au marcat 75 de ani de la debutul
radiofonic al artistei, eveniment care a adus-o cel mai sigur în faţa
popularităţii şi a dragostei, excepţionale, de care s-a bucurat cât a
trăit şi de care mai beneficiază şi acum, în pofida trecerii nemiloase a
anilor şi a schimbării spectaculoase a gusturilor.
Maria Tănase constituie,
neîndoios, un fenomen aparte în cultura românească, dar şi în existenţa
cotidiană, banală, comună, a milioanelor de conaţionali ai ei, în
destinele celor de o limbă, de un sânge şi de o simţire cu ea. Datorită
talentului ieşit din comun, dar şi puternicei ei pasiuni pentru muzica
populară, marea interpretă a putut cultiva, stimula, menţine şi întări
dragostea celor mulţi faţă de folclorul românesc. Promovând, prin
cântecele din repertoriul său, capodopere ale muzicii populare
româneşti, Maria Tănase, mai mult decât oricine din epoca sa şi după
aceasta, a reuşit să întreţină gustul pentru muzica frumoasă, pentru
melosul autentic: era de neconceput în timpul pe când evolua ea pe scenă
sau cânta în direct la Radio Bucureşti, apoi şi la TVR, să se audă pe
undeva manele; păleau, parcă se ruşinau să apară în public atunci chiar
şi „cântecele de viaţă nouă”, propagate insistent de noul regim, după
instaurarea în România a „puterii populare”, la sfârşitul anilor ’40 –
începutul anilor ’50 ai secolului trecut.
Orice comemorare, la scară
largă, a Mariei Tănase, este un prilej de a ne apropia mai mult de
folclor, de muzica de calitate, pentru a ne feri de kitschurile ce
inundă tot mai agresiv sufletele noastre, sufletele unor tineri, mai
ales. Aniversările din acest an ale celebrei cântăreţe ne oferă şansa de
a evoca personalitatea neordinară a marii noastre cântăreţe şi, în egală
măsură, de a-i asculta, reasculta şi populariza moştenirea muzicală –
printre rude, prieteni, colegi, mai tineri sau mai puţin iniţiaţi în
această materie. Astfel ne putem implica într-un benevol, uşor de
realizat şi extrem de agreabil concept de familiarizare cu valorile
autentice ale poporului nostru, cu frumuseţea netrecătoare a cântecului
popular cu adevărat românesc, aşa cum numai Maria Tănase i-a putut da
viaţă, apoi şi veşnicie, lăsând o inestimabilă avuţie spirituală, cu
care orice popor s-ar mândri. Cu atât mai mult suntem în drept să ne
mândrim cu aceasta noi, cei înrudiţi genetic cu melodiile Mariei
Tănase, cei cărora le aparţin aceste cântece. Ca şi poeziile lui Mihai
Eminescu, picturile lui Nicolae Grigorescu, lecţiile de istorie ale lui
Nicolae Iorga, sculpturile lui Constantin Brâncuşi… Lista poate fi
prelungită, fără eforturi deosebite, dar preferăm să ne întoarcem la
Maria Tănase.
* * *
Faimoasă cântăreaţă de muzică
populară, încă în timpul vieţii supranumită „Pasărea Măiastră a
muzicii româneşti” (Nicolae Iorga), „Regina cântecului popular”
(Ileana Constantinescu), apoi „Priveghetoarea Bucureştiului”,
„Edith Piaf a României” (Maria Roşca), „Maria cea fără de moarte”
(G. Michailescu) etc., Maria Tănase s-a născut la 25 septembrie 1913,
în mahalaua Cărămidarilor (azi cartierul Tineretului) din Bucureşti. S-a
stins din viaţă la 22 iunie 1963, la Spitalul Fundeni din Bucureşti,
fiind înmormântată la Cimitirul Bellu.
Era al treilea copil, „fata cu păr
bălai şi ochi verzi”, în familia grădinarului Ion Coandă Tănase,
originar din Oltenia, şi a gospodinei Ana Munteanu, ardeleancă din Ţara
Făgăraşului. Când aflase că nevasta îi era din nou gravidă, Ion C.
Tănase îi aminti că sunt prea săraci ca să hrănească atâtea guri şi îi
ceru „să lepede copilul”. Frica de Dumnezeu a făcut-o să-şi ignore
soţul şi astfel Ana a adus-o pe lume pe cea care era să devină Maria
Tănase. Toată viaţa tatăl i-a arătat fetei “nedorite” o dragoste
puternică, dar amestecată într-un fel cu remuşcări. Altfel, era şi el o
fire artistică: deseori cânta din caval, îi plăcea să meargă la
spectacole de muzică populară, de revistă, de operetă şi operă, înmânând
generos interpretelor dragi buchete de flori din propria grădină.
Primii paşi spre glorie
Maria a urmat şcoala primară din
Cărămidari, apoi cursul inferior al Liceului „Ion Heliade Rădulescu”,
mai târziu a audiat cursuri la Conservatorul Regal de Muzică şi Artă
dramatică. Totuşi, strălucita-i carieră muzical-artistică, adevăratul ei
triumf în lumea muzicii se datorează, cu precădere, talentului nativ,
intuiţiei estetice, perseverenţei şi, într-o oarecare măsură –
anturajului epocii care neîndoios a favorizat-o. Debutează la vârsta de
opt ani (1921), pe scena Căminului cultural din Cărămidari, la serbarea
de sfârşit de an şcolar. Apare apoi şi pe scena liceului pe care a
trebuit să-l părăsească pentru a munci în grădină, alături de părinţi,
pentru bunăstarea familiei. În 1928, pe când avea 15 ani, se înscrie la
un concurs Miss România, unde însă pică proba costumelor de baie.
La 16 ani trăieşte o mare poveste de dragoste cu un tânăr medic, care
dispare din existenţa ei după ce o lăsase gravidă. Se prea poate că
interpretând „hitul” de mai târziu, Cine iubeşte şi lasă,
cântăreaţa îl adresa şi acestui iubit din prima ei tinereţe. La 17 ani
se „încadrează în câmpul muncii” în calitate de casieriţă într-un birt,
unde mai şi cântă. Aici este descoperită de publicistul şi regizorul de
teatru Sandu Eliad, care devine şi primul ei protector, cel care o
introduce în lumea literar-artistică a Bucureştilor.
În mai 1934 se angajează, pe o
perioadă scurtă, la Teatrul de revistă „Cărăbuş”, unde debutează într-un
spectacol de N. Kiriţescu, numindu-se Mary Athanasiu, iar pe
afişe figurând ca Elise Lamé, ambele pseudonime fiindu-i alese de
maestrul Constantin Tănase. Părăseşte totuşi „Cărăbuş”-ul, inclusiv,
dacă nu în primul rând, din cauza costumelor pe care trebuia să le
poarte în roluri de revistă, şi pe care tânăra artistă le găsea
„frivole”. Astfel încât, adevăratul debut pe scenă al Mariei Tănase a
avut loc la 21 de ani, însă nu ca interpretă de muzică populară, ci ca
artistă a teatrului de revistă. În toamna lui 1934 este prezentată lui
Constantin Brăiloiu, care-i recunoaşte marele talent şi-i recomandă
să-şi aleagă repertoriul de la izvoare (inclusiv din Arhiva de folclor
ce o întemeiase). În acelaşi an dramaturgul Tudor Muşatescu o recomandă
unui bun prieten care deţinea o “fabrică de discuri” şi unde imprimă
Romanţa Mansardei (de Nelu Mânzatu). Graţie vocii Mariei Tănase
amicul lui T. Muşatescu scapă de faliment, iar Mansarda devine un
veritabil şlagăr al epocii. În 1936 imprimă un ciclu de cântece populare
la casa americană de discuri „Columbia”, care avea birouri la Viena şi
la Bucureşti. Înregistrările au fost realizate sub supravegherea
muzicologilor C. Brăiloiu şi Harry Brauner, care i-au făcut mai multe
sugestii pentru repertoriu.
Apariţia la Radio Bucureşti i-a
purtat noroc
La 20 februarie 1938 a avut loc
debutul radiofonic al Mariei Tănase, când, acompaniată de taraful lui
Ion Matache (doi violonişti, un basist, un ţambalagiu, un cobzar) din
Argeş a prezentat „pe viu” un program de cântece populare la emisiunea
„Ora satului”, după care era programată aproape săptămânal, la Radio
România. În acelaşi an are un contract cu faimosul restaurant
„Luxandra”, unde seară de seară interpretează melodii populare, cu
diferite formaţii de lăutari, inclusiv cu ansamblul condus de
violonistul şi dirijorul Petrică Moţoi. De altfel, în anii ’30-’50, M.
Tănase a cântat, având o remunerare maximă, în numeroase restaurante
bucureştene, cele mai multe – de lux, dar şi unele mai modeste: „Café
Wilson”, „Luxandra”, „Capşa”, „Luther”, „Parcul ARO”, „Continental”,
„Bufet de şapte lei”, „Hanul lui Manuc”, „Prispa ’naltă” din Piaţa Obor,
„Neptun” – aici veneau să o asculte celebrităţi ale vieţii literare ca
Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Camil Petrescu, Ion Pillat ş.a. Când nu
cânta, mergea la restaurantul de lux „Capşa”: la o discuţie cu amicii,
la o bârfă cu prietenele, pentru a se relaxa, pentru a gusta din
bucatele preferate – numai mâncăruri alese –, şi un vin bun.
În august 1938 cântă la încheierea
cursurilor Universităţii de Vară de la Vălenii de Munte, ocazie cu care
cunoaşte admiraţia şi elogiile lui Nicolae Iorga. Tot atunci se
angajează la Teatrul „Alhambra” al lui Nicolae Vlădoianu, unde participă
la un program-revistă, cu cântece de Ion Vasilescu, pe care le imprimă
ulterior la casa de discuri „Columbia”. În aprilie 1939, în urma
audiţiei de la „Hanul Ancuţei”, este aleasă pentru delegaţia română ce
pleca la New York, unde se produce la Casa Românească (pavilionul
României) de la Expoziţia Universală New York World’s Fair,
acompaniată de orchestra lui Grigoraş Dinicu şi de naistul Fănică Luca.
I-a avut printre ascultători pe George Enescu, acad. Dimitrie Gusti,
Constantin Brâncuşi (cu care făcuse cunoştinţă la Paris, cu câţiva ani
în urmă), preşedintele în exerciţiu al SUA Franklin Roosevelt, fostul
preşedinte american Herbert Clark Hoover (1874-1964, cu mandat între
1929 şi 1933), violoniştii de notorietate mondială Yehudi Menuhin
(discipolul lui G. Enescu) şi Jasha Heifetz, scriitorul francez André
Gide ş.a.
În martie 1941, în cadrul unui
„program de propagandă românească”, Maria Tănase întreprinde un turneu
artistic în Turcia. Prezintă spectacole la Ankara şi la Istanbul,
inclusiv la deschiderea teatrului „Taksîm”, unde interpretează şi câteva
melodii populare turceşti. Preşedintele Turciei îi acordă cetăţenia de
onoare a acestei ţări, i se propune şi un post de cercetătoare la
Institutul turc de etnologie şi folclor.
Revenind în patrie, în vara şi
toamna lui 1941, împreună cu alţi reprezentanţi de seamă ai teatrului şi
muzicii româneşti, Maria Tănase cântă pentru ostaşii răniţi în războiul
ce tocmai începuse. Efectuează un turneu „la est de Prut”, susţinând
concerte la Chişinău, Bălţi, Tighina, apoi şi la Tiraspol şi în
fastuoasa sală a Operei din Odesa. În decembrie 1943 a fost invitată să
ia parte la serbarea pomului de Crăciun la Regimentul de Gardă Călare,
interpretând melodii populare şi un program de colinde în faţa unui
public format din Regele Mihai, Regina-mamă Elena, Mareşalul Ion
Antonescu, prof. Mihai Antonescu, toţi membrii guvernului.
Un talent artistic polivalent
În 1944, când se impusese definitiv
ca interpretă de piese folclorice, revine la teatru: cântă în opereta
Mascota de Edmond Audran, iar doi ani mai târziu (1946) se produce
în rolul principal din comedia muzicală Sfinxul de la Holywood de
Ralph Benatzky. De altfel, a cântat şi în filme: Se aprind făcliile
(1939, un film care s-a pierdut), România (1947), Ciulinii
Bărăganului (1958), Amintiri din Bucureşti (scurtmetraj,
1958). În 1945 joacă, la Teatrul Municipal, rolul Maşei din Cadavrul
viu de Lev Tolstoi, iar ceva mai târziu, pe scena aceluiaşi teatru
avea să evolueze în piesa Horia de M. Davidoglu. În octombrie
1946, la inaugurarea noii fundaţii a Societăţii Române de
Radiodifuziune, M. Tănase a susţinut un concert memorabil, la care şi-au
dat concursul şi alţi artişti de seamă, inclusiv cântăreaţa lirică
Zenaida Pally (originară din Soroca), pianista Maria Fotino, violonistul
Ion Voicu, care ulterior va cânta la înregistrările Mariei Tănase pentru
Radio, TVR şi Casa de discuri „Electrecord”.
În 1952 este solicitată să predea la
o catedră nou-creată, de cânt popular, la Şcoala de Muzică Nr. 1 din
Bucureşti. Printre elevele ei s-au aflat şi viitoarele cântăreţe Ileana
Constantinescu, Natalia Şerbănescu sau Victoria Darvai (originară din
Biserica Albă, actuala regiune Transcarpatică a Ucrainei). Un an mai
târziu, la cel de-al IV-lea Festival Mondial al tineretului şi
studenţilor, care a avut loc la Bucureşti, în vara lui 1953, M. Tănase
are un program de mare succes în cadrul unui grandios Concert al
popoarelor. Din 1954 discuri cu piese folclorice interpretate de M.
Tănase sunt înregistrate la Casa de discuri „Electrecord” din
Bucureşti. Aceeaşi firmă, în 1958, imprimă patru cântece în franceză
(traduse de cumnata interpretei, Nicole Sachelarie), care mai târziu au
fost alăturate altor piese, în română, pe un disc editat de
„Electrecord” şi casa franceză de discuri „Le Chant du Monde”.
În decembrie 1957 este distribuită
în rolul principal (Anica) din Ciulinii Bărăganului, o
coproducţie româno-franceză după romanul omonim al lui Panait Istrati,
în care au mai jucat şi actorii Mihai Berechet, Marcel Anghelescu şi
Florin Piersic. Cu puţin timp înainte de moarte i se distribuie rolul
Jeny Speluncă din Opera de trei parale de Bertold Brecht.
Răvăşitoare, ultimele acorduri
Când simţi că o lasă puterile, Maria
Tănase părăsi Bucureştii, fiind transferată, la cererea sa, în funcţia
de folclorist la orchestra “Taraful Gorjului” din Târgu Jiu. Dorea mai
de mult să se consacre şi învăţământului pedagogic de factură
muzical-folclorică; tocmai aici intenţiona să deschidă o şcoală pentru
tinerii interpreţi de muzică populară. Prezintă, cu “Taraful Gorjului”,
concerte şi spectacole aparţinând filonului folcloric oltenesc. Pune la
cale un amplu turneu prin ţară, de 75 de zile, prin care să străbată
toate judeţele istorice ale României, pe atunci adunate în regiuni, după
model sovietic.
La începutul primăverii lui 1963,
fiind într-un turneu cu “Taraful Gorjului” la Hunedoara, Mariei Tănase i
se face rău pe scenă. Atunci află de la medici că este bolnavă de cancer
pulmonar, deşi se plânsese şi mai înainte, celor mai apropiaţi, că “port
în trupu-mi boală grea”. După o pauză, reia totuşi, turneul, dar numai
pentru două săptămâni, căci uneori abia de rezista până la sfârşitul
spectacolului. Suspendă concertele, rugând-o pe Mia Braia (sora Ioanei
Radu) să o înlocuiască. În primele zile de mai, la Bucureşti, face
investigaţii, apoi urmează un tratament disperat la Spitalul Fundeni,
unde se află până în ultima zi şi ultima ei oră: 22 iunie 1963, h.
14.10.
Ceva timp înainte de moarte, când se
simţea tot mai rău, Maria Tănase cheamă un notar şi îi dictează un
tulburător Testament, în care, printre altele, roagă să nu se dea
publicităţii ştirea decesului ei decât după înmormântare, care să aibă
loc discret, fără parastas şi alte forme de omagiere cu implicaţii
publice. Vrei-nu vrei, această rugăminte a Mariei Tănase ne aminteşte de
versul eminescian „Şi nime-n urma mea / Nu-mi plângă la creştet”,
din poemul Mai am un singur dor. Îi îndeamnă pe nepoţi să nu
fumeze nici o dată în viaţă şi să-l iubească pe unchiul lor, alias pe
soţul ei, Clery Sachelarie. Totodată, suferinda dispune să se instituie
din banii lăsaţi două burse, pentru un student şi o studentă, talentaţi,
care să poată învăţa astfel încât „să nu fie nimeni trist”.
Roagă, de asemenea, ca un sculptor să sape într-o stâncă un monument al
folclorului românesc, iar într-un loc secetos din ţară să se sape o
fântână din care trecătorii pe acolo să-şi poată potoli setea.
Doleanţele însă nu i-au putut fi îndeplinite, deoarece ştirea că Maria
Tănase a murit s-a împrăştiat în ţară ca fulgerul şi s-a decretat doliu
naţional; la ora când sicriul cu corpul ei neînsufleţit îşi făcea drum
spre Cimitirul Bellu, se spune că circa un milion de bucureşteni şi
oameni din provincie ieşiseră să-i prezinte omagiul; întreprinderile,
inclusiv transportul public, şi-au întrerupt activitatea pentru un minut
de reculegere. După cum avea să mărturisească peste ani interpreta de
muzică populară Minodora Nemeş, “niciodată ca atunci [la
înmormântarea Mariei Tănase] nu s-au adunat atâţia oameni la
căpătâiul unui om. Bucureştiul era inundat de oameni, veniţi să-şi ia
rămas bun, [ceea ce] avea să arate încă o dată că trecerea ei
prin lume a lăsat în sufletele oamenilor atât de multă dragoste încât şi
astăzi se mai vorbeşte despre geniul ei”.
Când se afla pe patul suferinţei,
Maria Tănase a scris şi câteva scrisori unor fiinţe apropiate. În una
din ele către soţ îşi cere iertare pentru că „Mai presus decât
iubirea mea pentru tine a fost cântecul”, după care îl îndeamnă:
„Culege-mi visele, pe care le-am croit lângă tine şi împarte oamenilor.
Au fost curate şi rare”. Clery Sachelarie a gestionat onorabil
moştenirea artistică a Mariei Tănase, iar la câţiva ani după moartea ei
a editat şi o primă carte despre femeia iubită, îndrăgită de întregul
popor. Între timp, un disc editat în 1958, conţinând melodii populare
româneşti, interpretate de Maria Tănase în română şi în franceză, a fost
distins cu Grand Prix du Disque (Marele Premiu al Discului),
decernat de Academia Charles Cros din Paris. S-a întâmplat aceasta, cu
regret, când Maria Tănase plecase deja în lumea umbrelor (1963).
Anterior, acasă, în 1955, i se decernase Premiul de Stat, iar în 1957 i
s-a acordat titlul suprem de Artistă Emerită. În conformitate cu
uzanţele vremii şi ale regimului, în 1954 fusese decorată cu Ordinul
Muncii, clasa a III-a.
Extraordinară, şi totuşi, aproape
ca o muritoare
Cântecele,
viaţa de artistă dar şi moartea năprasnică a Mariei Tănase au alimentat
circulaţia multor amănunte impresionante, unele cu aromă de legendă,
despre felul ei de a fi între colegii de breaslă, printre cei care o
adorau şi în preajma simplilor admiratori sau chiar a unor trecători.
„Deşi îi plăcea să trăiască în lux, să se bucure de noul statut de
regină a cântecului popular românesc, Maria Tănase nu şi-a uitat
originile, iar în preajma apropiaţilor, în intimitate, redevenea fata
simplă din mahalaua Cărămidarilor”, citim în amintirile cântăreţei
Ileana Constantinescu. Aproape că la unison este şi evocarea
muzicologului Harry Brauner, amintit deja în contextual biografic al
Mariei Tănase: “Purta pe scenă rochii frumoase. Nu pregeta să
cheltuiască o bună parte din câştig în mândria ei de interpretă a celui
mai pur cântec popular. În viaţa de toate zilele rămânea însă aceeaşi
modest înveşmântată fată a moşului Tănase”. ”Era frumoasă, se
machia, numai de la Paris se îmbrăca”, îşi amintea muzicianul Johnny
Răducanu, al cărui talent a fost descoperit şi protejat chiar de Maria
Tănase. „Hainele de scenă i le făcea cea mai iscusită croitoreasă din
Bucureşti. Era cap de afiş, şi ea încheia întotdeauna spectacolele.
Pentru celelalte artiste ale vremii, Mia Braia sau Ioana Radu, era un
motiv de invidie şi bârfă”. După cum mărturiseşte muziciana
Florentina Vlad, care se bucurase de privilegiul de a-i fi prietenă
apropiată, Maria Tănase „nu avea inhibiţii. Vorbea liber despre
convingerile ei şi era conştientă de magnetismul ei. Ştia că e frumoasă.
Îşi cultiva feminitatea îmbrăcându-se doar de la Paris. Era o prezenţă
fascinantă, iar bărbaţii care ajungeau în preajma ei sfârşeau prin a se
îndrăgosti de ea. Se spune că a trăit o poveste de amor chiar şi cu
Constantin Brâncuşi […]”. O confirmare a acestei evocări găsim şi în
memoriile actriţei Aurora Sotropa, o bună prietenă a cântăreţei: „Sfida
canoanele vremii. Avea un limbaj colorat şi nu se sfia să ceară ce-i
plăcea. Maria a iubit. Cucerea rapid şi părăsea la fel de rapid. Ardea
pasiunile aşa cum ardea pe scenă”. Nu au trecut cu vederea
memorialiştii nici unele vicii ale Mariei Tănase: „Ar fi fost în
stare să fumeze şi când dormea. Nu conta că sunt Naţionale [ţigarete
proaste] sau ţigări fine. De fumat s-a luat de la 16 ani, când a
început să cânte prin cartier. Toată ziua stătea ori la o familie de
nemţi din vecini, ori la popa Vasile: el a botezat-o, el a cununat-o şi
tot el i-a făcut slujba de înmormântare” (conform Florentinei Vlad).
Maria Tănase s-a căsătorit târziu,
în decembrie 1950, cu juristul Clearch Raul Victor
Pappodopulo-Sachelarie (cunoscut mai ales drept Clery Sachelarie), care
i-a stat în preajmă mulţi ani ca prieten bun, aşteptând această decizie
a femeii iubite. Perceput de mulţi contemporani (de multe contemporane!)
ca un soţ aproape ideal, cu deosebire memoriile tipărite după 1990 îl
prezintă pe Clery Sachelarie şi ca pe un cartofor înrăit, ce a profitat
din plin de căsătoria cu Maria Tănase, cheltuind din banii ei, adeseori,
serile, în sălile cu jocuri de noroc. Cum nu a putut avea copii, în 1960
M. Tănase a adoptat o tânără cântăreaţă din Banat, Minodora Nemeş, de 17
ani, pe care o numea nu altfel decât „fata mea”. Trăitoare acum în
America, Minodora Nemeş este cea care a cusut „perna de flori” de sub
capul decedatei şi i-a pus hainele cu care dorise Maria Tănase să fie
îmbrăcată în sicriu.
Voce de aur,
repertoriu strălucit,
acompania-ment pe potrivă
Nu numai specialiştii, ci şi simplii
iubitori ai muzicii populare apreciază că M. Tănase are o voce
inconfundabilă, ce îmbină fericit profunzimea, forţa şi autenticitatea.
Este cea care a consacrat modul de interpretare în concert al doinei,
dar a cântat şi balade, cântece de pahar, „cântece de mahala”, romanţe,
cuplete; a fost auzită interpretând cu elan „Hora Unirii” şi alte
melodii patriotice. Repertoriul Mariei Tănase întruneşte peste 400 de
cântece populare, din toate regiunile istorice ale României. A inclus în
repertoriu şi prelucrări, piese muzicale “culte”, în stil popular;
cântăreaţa însăşi a cules unele piese, pe altele le-a prelucrat, a şi
compus melodii apropiate de melosul naţional. Melomanii dornici de a o
asculta „pe viu” , dar rămaşi fără bilete, adeseori spărgeau uşile ca să
intre în sală; dărâmau garduri ca să treacă în sălile improvizate în aer
liber.
Când însă apărea pe scenă Maria
Tănase această lume agitată, zgomotoasă, agresivă chiar, amuţea şi se
transfigura într-o mulţime de admiratori cuminţi, cu un comportament
decent ca în sfânta biserică. Totuşi, adeseori la spectacolele marii
interprete puteau fi văzute, în egală măsură, şi lacrimi ale celor mai
curate emoţii, şi isterii rezultate din forţa cu care unii trăiau
frumuseţea muzicii şi grandoarea talentului ei. Este edificator cazul,
devenit şi legendar, de pe litoralul românesc al Mării Negre, produs
prin anul 1960, într-o zi de vară, când, înainte de începerea
spectacolului, cineva răspândise printre spectatori zvonul că impresarii
i-ar fi înşelat, că de fapt va evolua în faţa lor o „falsă Maria
Tănase”. Scandalul ce se iscase putea fi explicat, putea fi înţeleasă
întrucâtva şi mulţimea învăluită de o primejdioasă furie, care se
exprima prin ţipete, înjurături, ameninţări… Despre zvon auzise şi
cântăreaţa şi, ieşind în scenă, a lansat un îndemn la calm, însă
degeaba! Atunci a făcut un semn conducătorului de taraf, după care a
început a-i zice Lung îi drumul Gorjului. Sala nu numai că s-a
calmat după primele cuvinte cântate, dar ce i-a fost dat să vadă, a
emoţionat-o şi pe interpreta ce se supărase şi ea pe neîncrederea
publicului: toţi cei prezenţi în sală, şi femei, şi bărbaţi, au ascultat
concertul cu capul lăsat în jos, până tot Maria Tănase i-a îndemnat:
„Sus capul, cei care iubesc muzica românească!...”
Însăşi cântăreaţa era iubită, cu
adevărat, “şi în bordeie, şi în palate”, în acest sens existând
numeroase mărturii documentare, multe fascinante, despre ce dragoste
mare îi purtau oameni ce o ştiau doar din emisiunile radiofonice
(televizoare erau încă prea puţine în România, la cumpăna anilor
’50-’60), dar şi unele persoane din piramida statului, care, totuşi,
nu-şi puteau aduna tupeul să o invite („să o convoace”!) ca să le cânte…
Vom cita aici doar câteva referinţe şi aprecieri, expuse de celebri
oameni ai culturii româneşti. Astfel, Mihail Sadoveanu mărturisea că se
regăseşte cu tot ce e mai bun în el în toate melodiile Mariei Tănase. La
rându-i, Tudor Arghezi scria că „nici diavolul nu calcă silaba
românească şi cântarea” ca M. Tănase. Iar Constantin Brâncuşi,
despre a cărui tulburătoare idilă cu Maria Tănase s-a scris în mai multe
cărţi, spunea cu referire exclusivă la muzica ei: “Când te ascult cum
le zici, Marie, aş fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec de-al
nostru [românesc] câte o Pasăre Măiastră” (după cartea lui P.
Pandrea: Brâncuşi – Amintiri şi exegeze).
Dintre piesele mai cunoscute, mai
îndrăgite sau mai des solicitate, preluate şi de interpreţi din
generaţiile următoare, amintim doar o mică parte: Mărie şi Mărioară,
Lume, lume; Lung îi drumul Gorjului, Trenule, maşină
mică; Ciuleandra, Cine iubeşte şi lasă, Astă iarnă era
iarnă, Cât îi Maramureşul, Hăulita de la Gorj, Bătrâneţe, haine grele,
Ce-i mai dulce ca alviţa, M-am jurat de mii de ori, Doina Doljului,
Geaba mă mai duc acasă, Uhăi, bade; Iac-aşa, Măi Gheorghiţă, un’
te duci; Bun e vinul ghiurghiuliu, Habar n-ai tu, Mi-am pus busuioc în
păr, Aseară ţi-am luat basma, Când o fi la moartea mea etc. O
primă, extrem de modestă selecţie, din repertoriul ei, a fost scoasă de
Editura Muzicală: Cântecele mele – Maria Tănase. Acest eveniment
editorial s-a produs însă în 1963, pe când marea cântăreaţă, hărţuită
de maladie, nu mai putea trăi din plin bucuria împlinirii.
De-a lungul carierei sale muzicale a
fost acompaniată de cele mai bune orchestre, tarafuri conduse de cei mai
iscusiţi şefi / dirijori, cu participarea celor mai talentaţi
instrumentişti: Petrică Moţoi, Mitică Mâţă, Ilie Rădulescu, Costică
Tandin, Grigoraş Dinicu, Victor şi Nicuşor Predescu, Ionel Banu, Henry
Mălineanu, orchestra „Electrecord” etc.; Stefan Bungeanu (armonică),
Vasile Constantin (clarinet), Fărâmiţă Lambru (acordeon), Fănică Luca
(nai), Ion Voicu (vioară), Theodor Cosma (pian) ş.a.
Modelul oferit de Maria Tănase a
fost prea frumos, prea fascinant, prea ispititor ca să nu fi apărut, mai
ales după decesul ei, interprete de muzică populară care au încercat să
cânte ca ea, să o imite, să-i preia cele mai frumoase piese din
repertoriu. Nu au lipsit acestea nici la noi, în Basarabia, chiar şi
atunci când nu se preconiza (de fapt, nu se permitea) a urma niciun
model din România. Vom aminti, în context, de cântăreţele Maria Drăgan,
Marica Bălan, Tamara Chiţaniu şi, în primul rând, Nina Ţurcanu-Furtună;
nu au fost mai puţine nici în alte spaţii româneşti interpretele ce
doreau să fie măcar în vreun fel ca Maria Tănase. Deocamdată, însă, nu
se ştie să se fi ridicat cineva la altitudinea Mariei Tănase. În acest
sens, este edificatoare confesiunea Ioanei Radu, care până la moarte a
avut remuşcări pentru că îşi stăpânise cu greu invidia faţă de Maria
Tănase, din care motiv, deşi îi ceruse iertare, la patul suferinţei, în
iunie 1963, peste decenii a ţinut să fie imprimată pe pelicula de film o
declaraţie plină de regret dar şi de adevăr: Am vrut să o depăşesc,
fără a-mi da seama că nici să o ajung nu aş fi fost în stare… (citat
din memorie)
A avut şi o viaţă secretă
Din motive încă neelucidate până la
capăt, după un concert susţinut la Focşani, în toamna anului 1940,
regimul legionar interzice orice activităţi artistice ale Mariei Tănase,
distrugând discurile ei, existente în fonoteca de la Radio Bucureşti,
sub pretextul (enunţat) că acestea ar distorsiona folclorul românesc
autentic. Conform mai multor cercetători, acest grav incident s-ar fi
produs pentru că unor lideri ai Gărzii de fier nu le plăceau
bunele relaţii pe care le avea cântăreaţa cu personalităţi de stânga sau
din rândul intelectualilor evrei (premierul Armand Călinescu, Sandu
Eliad – regizorul Teatrului evreiesc „Baraşeum”, muzicianul Harry
Brauner, ziaristul Gheorghe Dinu, pe numele adevărat Stephen Roll etc.).
Potrivit altor surse, aceasta ar fi fost o răzbunare pentru implicarea
artistei în activitatea unor reţele secrete din Vest, drept rezultat,
fondurile acumulate de la un turneu la Paris al Mariei Tănase nimerind
în mâinile „brigăzilor internaţionaliste” (republicane), unde luptau
kominterniştii, spre deosebire de legionari, care se aflau în tabăra lui
Franco. Prezintă interes faptul că penibilele incidente nu au influenţat
bunele relaţii ale Mariei Tănase cu persoanele mai sus-amintite, nici nu
au schimbat atitudinea ei faţă de prieteni, indiferent ce hram purtau
aceştia. Astfel, în anii de război, mai mulţi intelectuali evrei i-au
solicitat cântăreţei ajutorul şi protecţia şi, datorită prestigiului şi
popularităţii de care Maria Tănase se bucura, a putut să intervină pe
lângă sus-puşii acelor timpuri grele, ca să li se acorde tot concursul
celor care-l jinduiau. Şi mai curios este faptul că asemenea “mici
nimicuri ale vieţii” pe timp de război au fost date uitării de
majoritatea celor ajutoraţi; nici vorbă să fie consemnate aceste dovezi
ale altruismului şi umanismului Mariei Tănase (ca şi ale lui Iuliu Maniu
sau Mircea Vulcănescu, ale atâtor alţi vrednici intelectuali români…) în
vreun studiu de-al celor obsedaţi de tematica holocaustului evreiesc.
Viaţa mai puţin cunoscută a Mariei
Tănase înscrie şi pagini ce relevă că a fost agentă (de legătură şi de
influenţă, nu de informare) a Serviciului Special de Informaţii (SSI),
condus în timpul Mareşalului Ion Antonescu de Eugen Cristescu. Acest as
al serviciilor speciale româneşti, fiind şi un mare adorator al ei, a
luat-o pe cântăreaţă „sub aripa sa”, tocmai atunci când se declanşaseră
primejdiile din partea unor lideri legionari. După armistiţiul
sovieto-român, din 23 august 1944, M. Tănase era suspectată de legături
cu unele servicii din Occident (cu cele britanice, în primul rând), şi
„noua” Securitate îi deschide un dosar de urmărire informativă, deşi,
concomitent, este invitată la diferite manifestări organizate la vârf.
Sângerosul regim instaurat în România de kominterniştii locali sau
veniţi pe tancuri sovietice nu a putut să placă Mariei Tănase, măcar şi
din motivul că tatăl ei fusese clasificat ca „mic-burghez”, din care
cauză nepoţii i-au fost daţi afară din şcoală. (Nu e întâmplător că în
ultimele sale clipe, „moş Tănase”, cum îi spuneau tatălui cântăreţei,
îşi ruga un prieten „să sărute pământul ţării, când se va elibera de
comunişti, şi din partea lui”). De altfel, se pare că antipatia era
reciprocă: până a avea recunoaşterea pe care o avusese anterior şi pe
care, desigur, o merita în continuare, M. Tănase a trecut prin grele
încercări. Cu deosebire în anii ’50‚ artista a îndurat multe lipsuri,
inclusiv de bani, trăind iarna într-un apartament neîncălzit şi cărând
apă menajeră de la subsolul blocului, câteva etaje în sus (a se vedea
mărturiile documentare puse în circuit de biografa Maria Roşca).
„Averile” cântăreţei
„N-avea noţiunea banului”,
povestea discipola Mariei Tănase, cântăreaţa Ileana Constantinescu. “Deseori
ajungea falită, cu datorii. N-a avut averi, pentru că n-a avut nevoie
de ele. Se împrumuta de bani ca să-şi facă plăcerile, iar ca să-şi
achite datoriile pleca în turnee lungi şi obositoare. Azi avea în
conturi sute de mii de lei, iar mâine nu mai avea nimic. Împrăştia banii
în stânga şi-n dreapta, ajutând mai ales oamenii săraci”, nuanţează
Florentina Vlad. “Îi plăcea să facă daruri scumpe, să ajute tinerii
să meargă la şcoală, să scape de sărăcie oamenii ce-i ieşeau în cale”,
mărturiseşte Ileana Constantinescu. „A plecat fără să lase averi
materiale”, declara Minodora Nemeş, într-o evocare a ultimelor zile
pământeşti ale Mariei Tănase.
Maria Tănase, un nume pentru
eternitate
Din 1969, la Craiova, se desfăşoară
Festivalul-Concurs Naţional al interpreţilor cântecului popular românesc
„Maria Tănase” – omagiu marii cântăreţe, ajuns în 2011 la cea de-a XXI-a
ediţie (preşedintele juriului – maestrul Tudor Gheorghe) şi la care din
1991 participă şi interpreţi din R. Moldova. În mai multe oraşe sunt
străzi ce îi poartă numele: Bucureşti, Craiova, Iaşi; la Chişinău e
fosta str. Balakirev din sectorul Buiucani.
(Omagiu grafic Mariei Tănase
de Tudor Buzu,
Drăsliceni – Tabor /Cehia/, 30
Martie 2013)
Interesul faţă de moştenirea
muzicală a Mariei Tănase, dar şi pentru personalitatea ei excepţională,
pentru zbuciumata-i viaţă este constant, dacă nu chiar în continuă
creştere, dovadă fiind şi numeroasele CD, DVD, emisiuni radio şi TV,
filme documentare, cărţi şi articole apărute numai în ultimii ani.
prof. univ. Vlad POHILĂ
|
