România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Pe unde există măcar un singur român…

 

Nu-l uitaţi pe cel căzut în război,

lăsaţi-i din când în când un loc liber la masă,

ca şi cum ar fi viu între noi,

ca şi cum s-ar fi întors acasă.

                              (Nichita Stănescu)

 

 N-aş crede că un asemenea om există în realitate, că tot ce face el nu conţine nici iotă de pragmatism, nu urmăreşte nici un interes material… Mai curând mi s-ar părea un personaj coborât din baladă acest Vasile Şoimaru din Chişinău, iar faptele sale desprinse dintr-o frumoasă poveste, dacă nu l-aş cunoaşte personal, n-aş primi uneori un sunet de telefon sau mesaj în poşta electronică, prin care îşi anunţă sosirea la Cernăuţi, de obicei, cu un scurt popas la Boian. Este cunoscut, în carne şi oase, nu numai la Boian, unde îi are de prieteni apropiaţi pe Vasile Botă şi Eleonora Bizovi, ci şi la Voloca, şi la Crasna, şi pe la alte vetre româneşti din nordul Bucovinei. Vine de sărbătorile de iarnă, vine în zilele de comemorare a lui Eminescu – cu dorul şi cu durerile, noi fiindu-i cei mai apropiaţi (ca distanţă!) fraţi întru iubire şi suferinţă românească.

Or, indiferent de locurile pe unde a dat de urmele românilor, de distanţele, mai lungi ori mai scurte, parcurse în căutarea lor, toţi îi sunt scumpi şi apropiaţi, îndeosebi conaţionalii aruncaţi de soartă în cele mai îndepărtate, negre străinătăţi. Uneori mi se pare că s-ar porni, cu maşina sa încercată de atâtea drumuri, şi spre Lună, şi spre Marte, dacă l-ar încredinţa cineva că acolo există colonii de români condamnaţi la izolare ori măcar un singur frate de sânge cu memoria trează. Neîndoielnic că şi confraţii extratereştri (dacă există undeva în univers) şi-ar găsi locul în monumentala sa colecţie fotografică, ce-i uneşte pe românii de pretutindeni

Dar există pe harta sufletului său locuri unde, deşi poate n-a văzut aievea nici un român, s-a întâlnit cu sute de mii de compatrioţi. De obicei, mă străduiesc să evit cuvântul „patriot”, precum şi derivatele lui, devenite vorbe de ocară astăzi, când interesul naţional, de fapt, nu e decât interes personal, scos fără scrupule pe tarabă. Nu, însă, în cazul lui Vasile Şoimaru, unicul dintre români, care a străbătut de două ori drumul de mai bine de două mii de kilometri, prin infernul ostaşilor români aruncaţi pe Frontul de Est în cel de-al doilea război mondial. Fără trâmbiţe, fără susţinere de nicăieri, a pornit de la Chişinău în căutarea urmelor celor 600 mii (mai precis, 624.540) de români căzuţi la datorie – de la suburbiile Odesei până în Crimeea, Caucazul de Nord, Stepa Calmucă, ajungând până la Cotul Donului. Astă vară, pe la începutul lunii august, am aflat că se pregăteşte să parcurgă pentru a doua oară acest drum, nebătut de nimeni în cei 70 de ani trecuţi de la cel mai tragic moment, cea mai oribilă înfrângere a Armatei Române. L-am rugat să-mi trimită fotografii şi câteva rânduri scrise despre întâlnirea cu oasele românilor sacrificaţi în cele mai sângeroase bătălii din anii celui de-al doilea măcel mondial.

După aproape şase luni de tăcere, în zilele sărbătorilor de iarnă, am primit mai mult decât câteva rânduri – o carte „Cotul Donului, 1942”, – despre eroism, jertfă, trădare…, toate împletindu-se într-o incomparabilă tragedie românească uitată sau, mai degrabă, prea dureroasă şi incomodă contemporaneităţii pentru a fi evocată. Prima dată, Vasile Şoimaru a reuşit să ajungă în acele locuri de rea faimă şi tristă pomenire (până în partea de sud a Donului, la Kalaci pe Don şi în staniţa Golubinskaia) în vara lui 2009. A doua oară, în august 2012, a pornit sub impresia filmului documentar „Eroism şi jertfă pe Frontul de Est”, turnat în anul 2010, cu sprijinul Fundaţiei Creştine „Părintele Arsenie Boca”. Având ca subiect rememorările unui veteran de război, medicul Iosif Niculescu, în vârstă de 96 ani, pelicula redă dezastrul din cel mai infernal loc al bătăliei de pe Don şi Volga din iarna geroasă (40 grade sub zero) a anului 1943.

Cotul Donului nu-i o pagină din istoria românilor, cu care putem să ne mândrim, dar e durerea noastră şi mărturiseşte multe adevăruri celor porniţi pe calea căutărilor. Vasile Şoimaru a pornit îndemnat de mesajul supravie-ţuitorului Iosif Niculescu: „În legătură cu Cotul Donului, pot să le spun oamenilor că niciodată Armata Română nu şi-a închipuit că va putea cuceri Rusia. Armata Română a fost pe Frontul de Est, ca să dezrobească teritoriile româneşti… Preoţii noştri din armată nu reuşeau cu botezul, cu rugăciunile, cu împărtăşania populaţiei, care de douăzeci şi ceva de ani nu mai auzise de preoţi şi de Dumnezeu… Asta a fost. Noi am mers acolo să-l aducem înapoi pe Iisus Hristos, nu să le cucerim ţara. Nu avem noi nevoie de ţara lor. Avem ţara noastră, bogată şi frumoasă”.

Anul trecut, la 14 septembrie, acest om trecut prin toate cercurile iadului, a împlinit 98 de ani. A fost nevoit să-şi schimbe numele de familie, pentru a evita persecutările din epoca socialistă – din Dumitrescu s-a făcut Niculescu. Chirurg de elită, care a făcut prima operaţie pe cord deschis în România, el a lucrat toată viaţa într-o comună, a crescut viermi de mătase pentru a avea cu ce-şi coase pacienţii după operaţie, căci statul nu-l asigura cu inventarul necesar unui chirurg. Aceeaşi soartă au avut-o şi alţi combatanţi, în cel mai bun caz alegându-se cu dispreţ şi desconsiderare din partea puterii, dar şi a societăţii. Întrebarea „Ce-au căutat românii la Cotul Donului şi la Stalingrad?”, era piatra ce li se arunca în faţă, dar şi o veşnică răvăşire a sufletului lor. „Cum a fost posibil acest dezastru, de ce au luptat soldaţii români la mii de kilometri departe de Ţară?” – aceste întrebări i-au însoţit întotdeauna pe supravieţuitori. Ele nu pot fi şterse din istorie, precum nici din conştiinţa eroilor de război. Chiar dacă nu-i nici un cimitir al ostaşilor români, nici o troiţă, nici o simplă cruce pe acele locuri, unde numai în zilele de 19-22 noiembrie 1942 au fost seceraţi de gloanţe 150 mii de ostaşi români!

În Europa de Vest, dar şi în multe ţări post socialiste, inclusiv România, sunt cimitire întregi ale eroilor celui de-al doilea război mondial, indiferent de care parte a frontului au luptat ei. La Cotul Donului abia vara trecută a apărut un semn simbolic, improvizat spontan de Vasile Şoimaru pe dealurile de cretă ale staniţei Kletskaia: „… am făcut cu cuţitul o cruce dintr-un copăcel uscat, legând-o cu lipici, am rupt ultima pagină din albumul meu „Poeme în imagini”, care reprezenta fotografia „Tricolorul Independenţei” (cu semnăturile deputaţilor din Primul Parlament al Republicii Moldova, care au votat pe 27 august 1991 Declaraţia de Independenţă, inclusiv semnătura mea…). Am prins poza tot cu lipici, de cruce, pe care am înfipt-o cât mai adânc posibil în pământul răzmuiat de ploaie…”.

Cine ştie cât a stat şi dacă se mai ţine acea cruce acolo, însă Vasile Şoimaru a aprins şi a făcut să ardă candela pentru memoria celor sacrificaţi prin drumul său de exact 1942 kilometri, numai într-o direcţie, şi cartea în care, paralel cu elogiu adus morţilor, a adunat şi mărturiile celor vii, le-a notat tributul de sânge. Cu puţin timp înainte de a pleca la Cotul Donului, numai într-o singură comună, la Mirosloveşti, judeţul Iaşi, el s-a întâlnit cu patru veterani, ascultându-le mărturiile despre faptele lor şi jertfele camarazilor rămaşi să putrezească în Stepa Calmucă şi dealurile albe din apropierea Donului.

Revenind la pelerinajul său şi misterul întâlnit în cale (după o vară de secetă cumplită, în ziua sosirii în orăşelul Kletskaia a căzut potop de ploaie), nu pot să nu cred alături de eroul Iosif Niculescu că „Unul, măcar, dintre cei morţi, acolo, la Cotul Donului, îşi are moaştele de sfânt în acel pământ şi, Acela lucrează din Cer: m-a luminat pe mine să fac filmul, şi pe Şoimaru l-a trimis la Cotul Donului în acest an al tristei aniversări…”.

Fapta temerară a lui Vasile Şoimaru şi cartea sa de mai puţin de-o sută de pagini mi-au răscolit nu numai emoţii, ci şi interesul de a cunoaşte în profunzime mai multe din tot ce se referă la luptele de la Don şi Stalingrad – din 23 august 1942 până la 2 februarie 1943. Românii erau lăsaţi în situaţii dezastruoase. Iată ce scria, la 25 noiembrie 1942, şeful Statului Major al Armatei a 3-a române, col. C. Eftimiu, în nota către Misiunea militară germană, trimisă din zona Stalingradului: „Ofiţerii şi soldaţii Corpului VI de armată, care se retrăgeau prin Kalaci, n-au primit timp de 4-5 zile nici cel puţin o dată îngrijire din partea serviciilor germane. Unii au fost dezarmaţi, iar unor ofiţeri li s-au luat chiar propriile pistoale”. Cu câteva luni înainte (22 iulie 1942), îngrijorat de soarta Armatei Române, trimisă în continuare, sub presiunile germanilor, să lupte chiar în Caucaz, Iuliu Maniu, preşedintele PNŢ, îi scria adeptului său politic Nicolae Lupu, care trebuia să ia legătura cu Mareşalul Ion Antonescu: „… te rog să-i aduci la cunoştinţă acestea (nemulţumirile ce se făceau simţite în ţară – n.a.) şi să faci tot posibilul să simtă durerea şi îngrijorarea, care străbat inimile şi sufletul românesc, şi să ia urgent măsurile ce se impun de împrejurările actuale”.

Prevederile lui Iuliu Maniu s-au dovedit realiste, iar din telegrama Mareşalului, trimisă generalului Şteflea, în seara de 3 decembrie 1942, reiese că el n-a avut altă soluţie decât să-şi asume răspunderea pentru inevitabila catastrofă: „Răspunderea în faţa istoriei o port eu, pentru că nu am făcut mai mult decât am făcut pentru a împiedica masacrarea armatelor, datorită uşurinţei cu care a procedat conducerea germană, a lipsei totale de prevedere şi a impasivităţii cu care a primit semnalele noastre de alarmă…”. Oricum, istoricii militari (Vladimir Zodian, Leonid Moise, Teofil Oroian), care au studiat conflictul violent dintre aliaţi după înfrângerea din noiembrie 1942, scriu că felul în care soldaţii români au fost trataţi de aliaţii germani pe parcursul războiului este incomparabil mai bun faţă de cel la care au fost supuşi românii după 23 august 1944 de către ruşi.

Imaginea cu o cruce singuratică, înfiptă pe un deal de la Cotul Donului de Vasile Şoimaru, mi-a adus aminte de o nobilă lucrare, pornită la Boian de o mână de români în anii când erau în viaţă profesorul Vasile Bizovi şi preotul Boris Ţapu. Odată cu plecarea lor dintre cei vii s-a uitat definitiv despre datoria de a cinsti memoria şi a-i aduce acasă pe cei sacrificaţi în lupte. Proiectul înălţării unui monument funerar în cimitirul satului, pe locul unde mai demult s-a aflat Crucea Eroilor de război, a rămas să adune praful printre schiţele sculptorului Dumitru Gorşcovschi.

Până la Don şi Volga e prea departe ca să ajungem vreodată să ne închinăm osemintelor străbunilor, dar şi mai greu este să arătăm un semn de neuitare aici, aproape de casele şi inimile noastre.

Maria TOACĂ,

Zorile Bucovinei, 2013. Cernăuţi