România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

TRICOLORUL

„Şi când, fraţilor, m-oi duce

De la voi şi-oi fi să mor,

Pe mormânt atunci să-mi puneţi

Mândrul nostru TRICOLOR !”

                  (Ciprian Porumbescu, Cântecul Tricolorului)

 

Tricolorul este argumentul absolut al spiritului de sacrificiu, pentru că în el sunt strânse toate trăirile înalte ale neamului nostru.

Tricolorul este îndemnul spre izbândă şi glorie sub deviza ”ONOARE şi PATRIE”, aşa cum primul domn al României, Alexandru Ioan Cuza, a decretat când a înmânat drapelul oştirii române :„Vă încredinţez onoarea ţării. Steagul e România, acest pământ binecuvântat al Patriei, stropit cu sângele străbunilor noştri şi îmbelşugat cu sudoarea muncitorului”

Tricolorul este icoana jertfelor străbunilor, care au crezut în dreptate şi adevăr, care şi-au primit tăria de a înfrunta moartea din scopul preasfânt al LIBERTĂŢII.

„Am înarmat a noastră mână,

Ca să păzim un scump pământ ;

Dreptatea e a lui stăpână,

Iar domn a adevărul sfânt.”(Andrei Bârseanu, Steagul nostru,1880)

Tricolorul este chemarea spre Unire şi Frăţie, adunând puteri şi întărind cugete, aşa cum aspirăm să se întâmple a doua oară între românii Moldovei  Mici şi cei ai României, spre a o face cum a fost, Mare şi Puternică,  pentru că „Eu ţi-s frate/Tu mi-eşti frate”, iar:

„Pe-al nostru steag e scris „Unire,

Unire-n cuget şi-n simţiri” –

Şi sub măreaţa lui umbrire

Vom înfrunta orice loviri.”

„…el este drapelul naţionalităţilor române din toate ţările locuite de români” (M.Kogălniceanu)

Tricolorul este cartea de istorie, în filele căreia stau înscrise faptele „puilor de lei”, se explică liniştea lor în faţa morţii, când văd drapelul oştirii fluturând pe culmile cucerite ale duşmanului. Acolo, în el, trăiesc cei ce-au murit:

„Ura! Măreţ se-nalţă-n vânt

          Stindardul României!

Noi însă zacem la pământ

          Căzuţi pradă urgiei!

Sergentul moare şuierând

          Pe turci în risipire,

Iar căpitanul admirând

         Stindardu-n fâlfâire!

 

Şi eu, când ochii i-am închis,

           Când mi-am luat osânda:

«Ah! Pot să mor de-acum – am zis -

A noastră e izbânda!»” (Vasile Alecsandri, Peneş Curcanul)

 

Tricolorul este călăuza prin veacuri, făclia care luminează momente de măreţie, dar rămâne nestinsă şi în clipe  întunecate ce au marcat istoria neamului, derutată de vrajbe, trădări şi nechibzuinţă. Semnificaţia lui de chezăşie prin vremi este confirmată şi de marele domn al poporului: „Steagul este tot de-odată trecutul, prezentul şi viitorul ţării, întrega istorie a României” (Al.I. Cuza)

Tricolorul ne-a dat speranţa nepieirii neamului, nestingerii dragostei de ţară, el ne-a împrospătat continuu dorul de meleg natal şi dorinţa întoarcerii la vatra strămoşească.

„Şi-n cartea veşniciei scrie

Că ţări şi neamuri vor pieri,

Iar scumpa noastră Românie

Etern, etern va înflori!”(idem, Andrei Bârseanu)

Tricolorul este astăzi ambasadorul României în întreaga lume. Stă aliniat cu steagurile statelor în cele mai importante foruri ale omenirii. Se înalţă când sportivii românii se ridică pe podium, îşi desfăşoară faldurile la expoziţii cu bunuri ieşite din munca românilor şi din darurile pământului României. Flutură pe catargele româneşti ce străbat mări şi oceane, pe piscurile de pe mapamond cucerite de cutezanţă, spune lumii că „Noi suntem români!”

Tricolorul este crucea oştirii pe care o sărută soldatul român şi îi urmează chemarea. Purtat în fruntea oştii, cu cele trei culori  îl călăuzeşte pe oştean spre datoria de a străjui seninul cerului ţării, de a ocroti holda câmpului, de a păstra cuceririle sângelui strămoşesc. Ca sfânt simbol, este cântat în imnuri, este preamărit de literatură, este ilustrat de pictură.

Pentru toată această sfinţenie a Stindardului Românesc:

„Descopere-te-n faţa drapelului ce vine,

Purtat de mâini voinice în sunet de fanfare…

În fiorul de mărire ce-ţi taie drum prin tine,

Vorbeşte vitejeasca, străvechea-mbărbătare, -

Descopere-te-n faţa drapelului ce vine!

 

E ros de gloanţe steagul, dar soarele s-adună

Şi firele-i de aur s-aprind în foc şi ard,

Mătasa învechită acum-i o cunună

Şi nu mai are zdrenţe al patriei stindard,

Căci razele de soare pe fruntea lui s-adună…

 

Cu soarele în creştet porneşte Tricolorul

Şi goarnele răsună şi inimile bat –

Cu ochii plini de lacrimi s-opreşte trecătorul:

Un frate scump el vede în orişice soldat,

Şi toţi sunt mari în clipa cânde trece Tricolorul!

 

Ce mari sunt toţi acum! Drapelul zdrenţuit

E mult mai sfânt ca pânza bogată din altar:

Nu fumul de tămâie şi nu sfinţitul dar

Al cuminecăturii cu roşu l-ai stropit,

Ci sângele atâtor Cristoşi ce s-au jertfit…

Un trup străpuns de gloanţe fu masa lui de-altar.

Şi soarele şi ploaia şi vântul l-au boltit, -

      Închină-te când trece drapelul zdrenţuit!

 

Drapelu-i mărturie izbânzilor trecute,

Mândria cea de astăzi şi visul necurmat –

        Şi-aşa cum trece-n soare măreţ, înflăcărat –

Semeaţă mărturie a gloriei trecute. –

Cu ochii duşi la locuri pe unde-a fluturat,

Drapelul îşi visează fâşiile pierdute!” (Victor Eftimiu, Tricolorul)

                  Prof. Georgeta CIOBOTĂ