România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Doamne, cine îi mai ocroteşte pe români?!

 

Este inuman ce se întâmplă cu poporul român! Inuman şi strigător la ceruri! Totul îi este potrivnic. O guvernare face praf şi pulbere din interesele lui, şi ceea ce rămâne în urma ei, sunt doar buzunarele pline ale politicienilor, tot atâtea dosare ce ar trebui de urgenţă să ia drumul tribunalelor, pentru că prea miroase totul a furt, a debandadă, a înşelăciune, a nepotrivire, trădare, promisiuni false, lanţ al slăbiciunilor, megalomanie şi trădare de ţară. Adică, dosare care nu ajung niciodată să se bucure de lumina adevărului, dosare care spală dosare, care le amână, le fac pierdute, le camuflează până termenul lor s-ar putea prescrie... Şi acea guvernare trece în opoziţie, îşi dilată libertatea, îşi asigură „legislaţia” propriilor afaceri, se lăfăie în suc propriu împreună cu familia, cunoscuţii, alegătorii, prietenii cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi, rotunjindu-şi bănuţii, declaraţiile de avere şi satisfăcuţi scot capul din mocirlă, precum nufărul şi se adresează lumii cu altă voce, cu nicio spaimă, teamă, frică, ca şi când este curat ca lacrima şi încep să muşte, fie ca viermii, fie ca viperele, fie ca banii... Şi dintr-o dată, nimic nu-i bine, totul este scandalos, împotriva cetăţeanului, a ţării, a prosperităţii ei. Doar ei, repetăm, sunt curaţi ca frăgezimea pruncului nou născut. Ca şi când n-au nicio vină, ca şi când au venit de pe-o altă planetă. Şi-n spatele lor, dosarele încărcate de fapte impardonabile, respiră uşurate... Şi n-au nicio vină pentru soarta cefereului, a întreprinderilor care au mai rămas nevandalizate de pofta lor de îmbogăţire, a caselor, şcolilor, spitalelor, terenurilor, staţiunilor, satelor împinse spre o retrocedare ce ne scoate din minţi... Nu se preia nimic bun de la ea, luăm totul de la început. Ţinem ţara pe loc. Şi noua guvernare îşi bate cuie încă în propriile scaune, să fie cât mai sigure, răstoarnă totul pe fosta guvernare, delăsata, armonioasa, fals sudata opoziţie. Sărăcia a sărit în aer, este la limita răbdării, pe lamă de cuţit, e explozie necontrolată. Şi strigă Oltenia de foame, şi plânge Oltchimul, Piteştiul, plânge Poşta Română, urlă sute de oraşe, mii de localităţi că nu mai au nicio ieşire la mare, la lumină şi credinţă, la un loc de muncă, la speranţă. Plânge Transilvania sub povara ritmului retrocedărilor devastatoare. Ni-au mirosit şoimii, asasinii, grofii, călăii poporului român din Transilvania în special, că pot mânca în pace, în continuare din truda şi jertfa lui, din tradiţiile, obiceiurile, valorile spirituale. Te cruceşti citind, ascultând, dialogând prin sate şi comune, prin oraşe şi municipii, despre graba cu care guvernul, guvernările au împins avuţia naţională, o parte a ei sub cizma şarlatanilor, străinilor, declasaţilor, impostorilor ce-au venit cu acte false, blesteme, jurăminte, care au intrat în posesia neruşinată a mii şi mii de hectare de pământ, păduri, staţiuni, instituţii, imobile, afişând un surâs al învingătorului. Şi sate întregi; străzi, uliţe, vilan, intravilan, se pierd prin dosare cu actele măsluite, şi cei ce le verifică n-au nicio vină! Sărmanii de ei! Nevinovaţii. Se bucură că au scăpat de pământul românesc, de cuceriri ale poporului român, timp în care maghiarizi înfocaţi întind coarda autonomiei până la revoltă, până la vărsare de sânge. Şi guvernul e sufocat. Şi coabitarea triumfă şi gulaşul cheamă la vacanţe politice... Şi mii de români aşteaptă să fie daţi afară, să-şi piardă locul de muncă. Şi nu îi apără nimeni. Şi instituţiile financiare internaţionale ne dau lecţii, reformele nu pot fi transformate în miracole. Semieşecuri pe toate planurile. Guvern şi derogări. Retrocedări şi discuţii pentru un nou acord cu FMI. Şi sărăcia umblă desculţă în România. Şi Transilvania se vinde cu paşi măriţi, cu paşi mari. Străinii au vacanţe nelimitate - calcă totul în picioare - şi statul e sugrumat, e blazat. Şi ne întrebăm care sunt secretele insuccesului românesc. Mi-e milă de judeţul Alba, de Alba Iulia, când ştiu că şomajul la noi este distrugător, că oraşele noastre au fost devastate de destrămarea industriei, că sute de şcoli au fost desfiinţate, că analfabetismul bate la uşa viitorului, că tinerii studenţi nu mai visează decât universităţi, spitale, în Anglia, SUA, Germania, Franţa, Italia etc. Şi e atât de dureros, căci creştem într-un sistem educaţional-financiar costisitor, inactiv uneori, şi străinii, banii lor se bucură să ne culeagă polenul înţelepciunii româneşti. Rămânem numai cu truda şi moartea albinelor, mierea inundă, se bucură de frumuseţe dincolo de noi! Ţara munceşte pentru străini. Ne războim interior, n-avem proiecte clare, vizionare; avem în schimb pofta retrocedărilor nefaste, pentru care viitorul îşi va înghiţi limba. Suntem campionii retrocedărilor, în curând nu mai rămânem cu nimic. Peste câţiva ani vom ajunge la 10-12 milioane de locuitori!- Şi-atunci să vezi cum arată lacrima Transilvaniei, a României! Doamne, cine-i ocroteşte pe români? Se duc scriitorii, se duc tinerii, se duc satele, mor. Cine câştigă? Pensiile? Sărăcia? Destrămarea? Guvernarea la guvernare trage! Cine va descrie falsa lor coabitare? Opoziţie şi viitoare opoziţie îşi dau totuşi mâna peste sărăcie şi distrugeri. Dragi români, în Transilvania atât de mult s-a retrocedat că ţi-e teamă de respiraţia ei în eternitatea unirii. Dar pentru toate există un leac: iubirea de ţară. Recitiţi pe Coşbuc, Eminescu, Blaga, Cotruş, Goga, Vieru, Păunescu. Readuceţi-i la catedră şi faceţi din ei o flacără nestinsă pentru apărarea Limbii Române, a romanităţii. Observaţi: n-am dat nume. Bine-ar fi să se recunoască spiritele nămoloase ale conştiinţei româneşti!

Guvernanţi, europarlamentari, parlamentari, pentru cine lucraţi? Ce ţară apăraţi? Cum o duceţi mai departe? În genunchi? Niciodată! O vindeţi? Niciodată! Ce nu aţi învăţat până la capăt: să lucraţi cinstit pentru propăşirea numelui ei de ţară şi popor! Luaţi lecţii de la furnici, de la albine, de la seminţe, şi-o să fie bine. Nu vă e scârbă când şeful x îl face praf pe şeful y, neştiind cum să intre sub pielea străinilor, când la televizor, la radio, nu auziţi nimic bun despre România? Dar de propria voastră slăbiciune? Nu mai continuăm! A fi politician cu adevărat înseamnă a munci, a aduce foloase patriei tale, promovându-i valorile. Binele umblă cu capul spart, el, fratele adevărului.

                        Cu amărăciune,

Ion MĂRGINEANU