România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Identitate – topo şi antroponime

 

Suntem îndemnaţi să ne (re)cunoaştem identitatea,                   s-o redescoperim (dacă e cazul), să-i (re)găsim rădăcinile, urmele, reperele, confirmările, atestările, să-i probăm vechimea şi continuitatea, într-un cuvânt, s-o legitimăm – istoric, arheologic, lingvistic, antropologic, axiologic etc. (Cine ne îndeamnă? Cei – din ce în ce mai puţini – care conştientizează iminenţa pierderii amintitei identităţi şi [încă] le mai pasă; cei ce nu râvnesc la statutul de „europeni de nicăieri”; cei ce mai cred că „Ubi bene ibi patria” este deviza nu doar a apatrizilor, ci şi a dezertorilor neamului; cei ce se încăpăţânează să creadă, cu disperare, că locul nostru este aici: în România!!!)

Îmi cer scuze pentru paranteza de mai sus: nu judec şi nu condamn pe nimeni. Îmi justific doar crezul „anacronic şi romantico-desuet”. Atât – şi nimic altceva!

Cât priveşte îndemnul enunţat (nu întâmplător la o reuniune a românilor din secuime!), răspunsul meu, fireşte, nu-şi propune o abordare exhaustivă sau măcar complexă, în condiţiile spaţiului de care beneficiez orice încercare de acest fel fiind o utopie. Ba chiar şi abordarea unui singur aspect, cel pe care titlul deja îl trădează, ar fi o întreprindere de o anvergură total disproporţionată. Ce doresc, de fapt? Doresc să mă ocup cu precădere de acele topo şi antroponime (fiind vorba de Ardeal – desigur) care, pe parcursul mileniului trecut, n-au fost nici schimbate şi nici traduse, ci, cel mult, stâlcite. Evident, doar de o parte dintre ele, absolut suficiente însă pentru a demonstra, în lipsa oricăror altor argumente, de orice natură ar fi acestea, autohtonitatea şi continuitatea noastră, a românilor, pe aceste meleaguri.

De ce mi-am propus cele de mai sus? Pentru a face ordine în filele unui dosar care se tot îngroaşe de peste 20 de ani şi, pe de altă parte, pentru că ne aflăm pe un teren minat. De ce spun asta? O dată, că încercări similare, în lipsa unei bune cunoaşteri a limbii maghiare, au invocat, pe ici – pe colo, antropo şi (mai ales) toponime care din (dorite) argumente au devenit contraargumente, denumirile cu pricina fiind nu numai de origine maghiară, dar având şi o etimologie aşijderea ba chiar şi un înţeles clar şi adecvat obiectivului respectiv. În al doilea rând, că există o mulţime de nume şi denumiri care, după o veche maghiarizare, au fost reromanizate – lăsând impresia unei romanizări primare. În al treilea rând, că există romanizări radicale şi de dată relativ recentă – veritabile rebotezări, unde fie denumirea veche s-a pierdut, fie nu s-a găsit o formă de compromis care să sune bine sau măcar acceptabil. Şi, în fine (dar nu în ultimul rând), pentru că cei ce rebotezau (în ungureşte!) de multe ori trişau, compunând denumiri care să păstreze virtuţile paronimice dar să dea şi un înţeles adecvat termenului maghiar, lăsând impresia că cel românesc (lipsit de semnificaţie concretă) este o alcătuire (să-i zicem) „onomatopeică” sau „după ureche”. (Voi reveni, pe parcurs, cu exemplificările de rigoare).

Aşa stând lucrurile, după promisele exemplificări, demersul meu, în concordanţă cu cele schiţate deja în finalul alineatului al 3-lea, va oferi suficiente exemple de toponime unde nu numai că denumirea maghiară nu are nici un înţeles, nici o semnificaţie (fiind vorba de stâlcirea celor româneşti) dar unde denumirea românească are un înţeles clar şi perfect adecvat toposului, înţeles care a scăpat cotropitorului rebotezator. Care, neştiind despre ce este vorba, neînţelegând virtutea (şi) funcţională a denumirii a recurs doar la schimbarea accentului, la schilodirea unor sunete, practic, la schimonosire, la stâlcire (pentru ca toponimul să capete o rezonanţă ungurească; voi reveni şi aici cu suficiente exemple edificatoare).

De ce toate cele de mai sus? Pentru că sistematic şi oficial (tratate istorice, manuale şcolare, cartografie etc.) ni se contestă autohtonitatea şi continuitatea în Ardeal, ba chiar şi în spaţiul carpato – danubiano – pontic! Pentru că în Erdély Rövid Története („Scurta Istorie a Ardealului”), Ed. Academiei Ungare, 1993, Budapesta (o condensare a celor trei volume din 1986) se afirmă textual:

- Că ne-am fi format ca popor la sud de Dunăre!

- Că avem o origine şi limbă iliro-albaneză!

- Că am început să ne infiltrăm în Ardeal pe la sfârşitul secolului XIII!

- Că după retragerea aureliană din 271, care a fost totală, pe teritoriul fostei Dacii nici istoria, nici arheologia şi nici hidro şi toponimele nu pun în evidenţă existenţa vreunei populaţii romanizate!

(De notat că în aceeaşi sursă se susţine că dacii ar fi fost, în războaiele duse cu romanii, integral exterminaţi).

Ar trebui să lăsăm istoria şi arheologia în pace şi să ne ocupăm doar de topo şi antroponime, începând cu cele despre care se mai poate discuta şi terminând cu cele (arhisuficiente) despre care orice discuţie ar însemna să punem la îndoială, vorba poetului, lumina soarelui sau a lunii. Aşa ar trebui, aşa ne-am propus, aşa am promis. Să fim iertaţi, dar nu ne putem,totuşi, reprima câteva cuvinte în plus, câteva întrebări mai mult de logică şi bun-simţ:

- unde şi când, în istoria omenirii, a mai existat vreun război care să extermine integral populaţia unei ţări?

- cum ar fi fost posibil aşa ceva în condiţiile geografice ale Daciei?

- cum s-ar putea împăca aşa ceva cu tradiţia, cu doctrina militară a imperiului, cu Pax Romana?

Cât priveşte retragerea aureliană din 271, motivată de raţiuni strategice (imperiul putea fi apărat de năvălitori mult mai eficient pe graniţa naturală reprezentată de Dunăre), aceasta nu putea să vizeze decât armata, administraţia şi familiile de patricieni, în nici un caz populaţia romanizată (care a existat, pentru că cei mai sus pomeniţi n-au făcut nici agricultură, nici zootehnie, nici minerit etc.) Unde s-a mai pomenit, în istorie, vreun popor care, de teama năvălitorilor, să părăsească integral un teritoriu, mai ales în condiţiile de relief şi vegetaţie pe care le prezenta Dacia, capabile să ofere o protecţie apreciabilă? Şi unde să plece şi, mai ales, cum – o populaţie sedentară şi nu nomadă?

Ce mai spune, în continuare, Scurta Istorie a Ardealului? Cităm: „Pe teritoriul Daciei părăsite (cu referire la Ardeal – n.m.), istoria, arheologia şi geografia (toponime, hidronime) nu evidenţiază persistenţa vreunei populaţii romanizate”. Aici şi în acest sens intervine şi zdroaba surselor maghiare în a demonstra vechimea denumirilor ungureşti şi, în antiteză, „tinereţea” celor româneşti. Este adevărat, istoria nu prea vorbeşte despre noi până prin veacul al X-lea, dar nici nu oferă date obiective care să ne conteste existenţa. În schimb, istoria bisericească ne atestă prezenţa între secolele 4-10. Referitor la datele arheologice, doar atât că până şi arheologii maghiari (Kovács, Tamás, Alföldi) evidenţiază, în perioada în discuţie, prezenţa urmelor ce confirmă continuitatea elementului daco-roman. Cât priveşte topo şi hidronimele, avem – slavă Domnului – ce să le oferim surselor maghiare (fie ele şi academice), până s-or sătura.

Stimaţi academicieni, ne acuzaţi că am rebotezat localităţile spre a „şterge urmele”. Dar d-voastră, ungurii, ce-aţi făcut, ce altceva aţi făcut timp de aproape un mileniu, cu precădere la începutul acestuia? Cu deosebirea că aţi procedat mult mai temeinic decât noi: aţi pârjolit tot ce aţi întâlnit în cale, pe văile inferioare şi mijlocii ale râurilor, şi aţi ucis tot ce n-a apucat să se refugieze în munţi. După care vă prevalaţi de nişte atestări documentare din secolul XIII? Cum să mai rămână vreo urmă de veche denumire românească în zonele joase pe care le-aţi cercetat, când strămoşii d-voastră au ras, au făcut una cu pământul tot ce era aşezare românească acolo? Şi ce puteau face urmaşii urmaşilor celor alungaţi, după sute de ani poate, decât să romanizeze, aşa cum s-au priceput, denumirile maghiare? Să facă din Földvár Feldioara, din Ebesfalu Ibaşfalău şi aşa mai departe. Şi să apeleze, ulterior, la Războieni şi Dumbrăveni. Cine e de vină că s-au pierdut denumirile româneşti iniţiale? Noi, românii, sau cei ce au trecut prin foc şi sabie, la vremea respectivă, localităţile cu pricina? De altfel, aşa cum am mai arătat, la fel s-a întâmplat şi cu numele de familie a zeci (sau sute) de mii de români. De unde atâţia Naghiu, Baghiu, Mezei, Chirteş, Cheşcheş etc.? Toate aceste nume maghiare „romanizate” au fost, de fapt, reromanizate. Mare, devenit Nagy prin traducere în maghiară, ajunge Naghiu, Badea, stâlcit în Bágya, devine Baghiu, Câmpianu, tradus în Mezelyi, devine Mezei. La fel şi pentru celelalte două: Goarnă – Kürtös – Chirteş, respectiv Căpraru – Kecskés – Cheşches. Nici unul, sau aproape nici unul dintre aceştia nu conştientizează filiaţiunea descrisă, nu (mai) ştie că poartă un nume unguresc (reromanizat) şi cu atât mai puţin că, la origine, cu sute de ani în urmă, s-a numit Mare, Badea, Câmpianu, Goarnă, ori Căpraru. Poate fi culpabilizat vreunul dintre ei că, pentru a nu-şi stâlci limba (din gură), a făcut din Kürtös Chirteş, sau din Kecskés Cheşcheş? Sau că, realizând originea maghiară – nu şi faptul că este vorba de o traducere – s-a rebotezat (atunci când a putut s-o facă!) Dumbrăveanu, de pildă?

Să ne întoarcem, însă, la topo şi hidronime. Cum îşi explică domnii academicieni că toate râurile mai importante din Ardeal (cu o singură excepţie, asupra căreia vom reveni) poartă denumiri ungureşti aproape identice cu cele româneşti, iar cele româneşti, indubitabil, provin din cele antice, geto-dacice? (Tisia – Tisa – Tisza; Marisia – Mureş – Maros; Samus – Someş – Szamos; Aluta – Olt – Olt; Crisia – Criş – Körös). Dacă Ardealul era quasi-pustiu, iar noi, românii, eram pe nicăieri, de la cine au preluat ungurii, la venirea lor, aceste denumiri? De la „pâlcurile sporadice de pecenegi, cumani şi protoslovaci întâlnite în zonă”? Care de unde le cunoşteau, dacă noi am plecat cu toţii în 271? Sau au aşteptat ungurii, până în secolul 13, ca să (re)venim de dincolo de Dunăre şi să-i învăţăm noi denumirile respective?

Cât priveşte teza ungurească conform căreia noi am fi preluat (de la maghiari) hidronimele cu pricina, există (printre multe altele) o dovadă irefutabilă asupra sensului acestei preluări: într-un document al cancelariei regelui maghiar Géza, din anul 1075, Crişul este pomenit sub numele de Crys (prezent, în secolul 13, şi în „Gesta Hungarorum” a lui Anonymus) şi nu sub cel de Körös. De altfel, denumirea maghiară, apărută mult mai târziu (în 1590, documentele maghiare încă foloseau forma Crys), este nu numai o preluare-adaptare a celei româneşti, ci şi o veritabilă maghiarizare, dusă până la a găsi un termen care – fără a-şi pierde virtuţile paronimice – să aibă şi un înţeles adecvat, Körös (kör=cerc) însemnând „cu cercuri” sau „ceva care descrie cercuri” (meandre – în cazul de faţă).

Aminteam, mai sus, de o excepţie. Ne refeream la Târnava, singurul râu (dintre cele mai importante) care poartă un nume de origine slavă, dar nu la acest aspect (de excepţie) ne-am gândit, ci la faptul că este singurul hidronim (dintre cele în discuţie) pe care ungurii nu l-au preluat, recurgând la denumirea maghiară de Küküllö. Care să fie cauza, să fi uitat strămoşii domnilor academicieni să se intereseze – înainte de a-l căsăpi şi pe ultimul localnic întârziat? Sau cuvântul Târnava (Târnovo) le producea dificultăţi fonetice insurmontabile? N-ar fi exclus, din moment ce nici astăzi nu reuşesc (mulţi dintre urmaşi) să-l articuleze pe „â”, ba, mai mult, nici să şi-l reprezinte ca sunet. (Reamintim că revista Tromf din secuime recomanda, în acest sens, imitarea sunetului emis de către un subiect care luptă să-şi învingă constipaţia!) Cât priveşte denumirea de Küküllö, ce să spunem? Cuvântul üllö înseamnă nicovală, küllö înseamnă spiţă (de roată), küküllö nu înseamnă nimic. Dacă, totuşi, küküllö vine de la küllö, atunci singura explicaţie ar fi că marele şef care a (re)botezat Târnava era bâlbâit! Cum să boteze cineva o apă curgătoare după spiţa de la roata carului? Mai ales când n-o fi văzut aşa ceva până atunci? (În paranteză fie spus, în unele sate ungureşti din zona Aiudului, ungurii nici astăzi nu-i zic căruţei szekér – ci karutza!). Trebuie să spunem că n-ar fi exclus. Ungurii au partea asta cu botezatul după unelte sau articole tehnice. De pildă, în „Scurta Istorie” scrie, negru pe alb, că numele pretinsului voievod Gelu este inventat (ca şi personajul şi voievodatul), fiind vorba de preluarea, distorsionată, a unei denumiri de localitate maghiară: Gyalu. Care gyalu, în limba maghiară, înseamnă un singur lucru: rindea! Sculă de tâmplărie cu care oamenii lui Arpád au venit, se pare, sub şa. Sau, mă rog, pe-acolo pe undeva. (Tot în paranteză fie spus, noi credem că este vorba de o simplă coincidenţă, iar toponimul Gyalu vine de la Gelu sau de la Ţara lui Gelu, mai ales că şi munţii din apropiere se numesc, pe hărţile ungureşti, tot „Gyalui havasok” – munţii lui Gelu).

Aşa cu Küküllö (cu scuzele de rigoare pentru rabatul făcut la sobrietatea de până acum, dar atunci când te confrunţi cu absurditatea tentaţia parodiei sau a pamfletului poate deveni irezistibilă). Dar mai este ceva. Ceva serios şi important. Ceva ce le-a scăpat d-lor academicieni. Despre ce este vorba? Despre faptul că dacă (aşa cum scrie în aceeaşi Scurtă Istorie a Ardealului) nu noi, ci ungurii au convieţuit cu slavii şi i-au asimilat, cum se face că noi am preluat de la aceştia hidronimul Târnava? Cum şi când l-am fi putut prelua, dacă n-am convieţuit cu slavii şi am apărut în Ardeal abia spre sfârşitul secolului al XIII-lea? Când slavii erau deja asimilaţi iar râul cu pricina se numea Küküllö! Cum de n-am preluat-prelucrat hidronimul maghiar? Se aude, domnilor academicieni?!

Fireşte, spaţiul nu ne permite să ne ocupăm de toate toponimele româneşti pe care năvălitorii unguri, la vremea respectivă, din diverse motive, nu le-au putut face să dispară şi le-au preluat. Din mulţimea acestora le vom alege, în cele ce urmează, doar pe acelea (evident, o parte din ele) care în româneşte au un înţeles adecvat – raportat organic la locul denumit, iar în forma maghiară acest înţeles lipsind cu desăvârşire. Astfel, cum vă explicaţi d-lor academicieni (şi ne-academicieni), de pildă, că vârful Retezat (versantul nordic pare, realmente, retezat – privit de la cabana Pietrele) în ungureşte se numeşte Retyezát (cuvânt ce nu înseamnă, în limba maghiară, absolut nimic!)? Sau culmea Vlădeasa (a lui Vlad), care în ungureşte, pe toate hărţile, apare ca Vlegyásza (cuvânt fără nici o semnificaţie)? Sau vârful Mare din Apuseni, care pe aceleaşi hărţi apare ca Vurvumare? La fel Petroşani – Petrozsény, Poiana – Polyána, Codru – Kodru, Suru – Szoru, Surianu – Surlyán, Detunata – Detunáta, Pietrosul – Pietroszul, Porumbacu – Porumbák, Bogata de Mureş – Marosbogát, Satu Mare – Szatmár etc., etc.,etc. Denumiri preluate în negura vremurilor, când ungurii nu ştiau nici măcar atâta româneşte încât să realizeze că respectivele toponime au un înţeles, o semnificaţie organică în limba română. Altfel şi-ar fi luat, negreşit, osteneala să le traducă. Retezat putea deveni Nyesett, Vlădeasa – Vládhegye, Vârful Mare – Nagyhegy, Pietrosul – Köves, Porumbacu – Galambos, Satu Mare – Nagyfalva etc.

De altfel, referitor la ultimul exemplu, avem dovada că nici astăzi, nu numai maghiarul de rând, ci ziarişti de elită ca d-na Gáll Eva Emese de la RMSz nu cunosc atâta limbă română încât să priceapă filiaţiuni etimologice simple. Distinsa publicistă se lamenta, în paginile amintitului cotidian central de limbă maghiară, că ne lipseşte fantezia atunci când romanizăm denumiri maghiare, pentru că am recurs la acelaşi „Satu Mare” şi în cazul lui Szatmár, şi când a fost vorba de Maréfalva!!! De râsul lumii!

Şi dacă tot ne-am preumblat prin fascinanta dar neiertătoarea lume a denumirilor, o ultimă întrebare pentru domnii academicieni (şi „trâmbiţele” lor): dacă noi am fost nomazii care ne-am aşezat în Transilvania (maghiară), cum de n-am preluat de la strămoşii d-voastră nici un termen legat de sedentarizare sau de muncile câmpului? Şi cum de toţi termenii legaţi de viaţa sedentară şi de agricultură din limba românească sunt de origine latină?

În încheiere, o întrebare adresată tuturor contestatarilor autohtonităţii şi continuităţii noastre în perimetrul carpato-danubiano-pontic, cu precădere celor ce transpun în coloanele publicaţiilor cotidiene sau periodice informaţii şi citate din prestigiosul Révai Nagy Lexikona (ediţia 1911-1915): cum vă explicaţi că în mult citatul d-voastră lexicon, în volumul 13, la pagina 228, există o hartă de epocă pe care figurează „Gyelo vlách országa” (Ţara valahă a lui Gelu), precum şi Ţara lui Glad şi a lui Menumorut? În aceeaşi ordine de idei, cum vă explicaţi că în acelaşi lexicon (vol. 10, pag.389) este redată, pe patru generaţii, genealogia românească şi nobiliară a celui mai mare rege pe care l-a avut Ungaria: Mátyás Király (alias Matei Corvin)?

Cum se împacă cele de mai sus cu infiltrarea noastră în Ardeal (secolele 13-14) ca oieri nomazi veniţi să-şi pască turmele?

                   Zeno MILLEA