România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Ion I.C. Brătianu

şi românii moţi

 

La începutul secolului al XX-lea la moţii din Apuseni au poposit Nicolae Iorga şi Ion I.C. Brătianu. Primul în anul 1905, al doilea în 1907.

Nicolae Iorga a pornit de la Deva pe ruta: Brad – Abrud – Cărpiniş- Câmpeni şi Vidra de Sus (azi Avram Iancu). În lucrarea „Privelişti din ţară”, Nicolae Iorga, a făcut o succintă prezentare a naturii şi oamenii locurilor pe unde a trecut. Nu lipsesc din carte date despre gimnaziul românesc din Brad, despre Ţebea şi Baia de Criş. Îl impresionează Abrudul – unde a fost găzduit la Laurenţiu Pop, conducătorul Băncii „Auraria”. Trece prin Cărpiniş – satul unde s-a născut Cloşca şi sa căsătorit Crişan. Trece prin Câmpeni, despre care menţionează că a fost incendiat în 1904. Îşi încheie călătoria la casa lui Avram Iancu din Vidra de Sus. (1)

În anul 1907 soseşte în Apuseni Ion. I. C. Brătianu, nu în calitate de ministru de interne de la Bucureşti, ci ca persoană particulară cu numele de „d-l şi d-na Ionescu”.

În cartea „Moţii”, Ion Rusu Abrudeanu dedică un capitol aparte intitulat „Ion. I.C. Brătianu şi moţii” unde foloseşte ca sursă o broşură a lui I.I.C. Brătianu „Amintiri din Ţara Moţilor”.

Cele scrise de Brătianu nu pot şi nu merită să fie răstălmăcite. Aşa se face că urmăm pilda lui I. R. Abrudeanu de a reda cât mai pe larg extrase din broşura lui Brătianu, care scrie:

„După un popas la Sibiu şi după ce proslăvirăm la Alba Iulia umbra lui Mihai Viteazul şi martiriul lui Horea, plecarăm în automobil prin Zlatna la Abrud şi la Câmpeni.

Natura şi oamenii răspundeau aşteptărilor noastre. Falnica înfăţişare a bărbaţilor şi mândra frumuseţe a femeilor se potriveau cu priveliştea. Ne bucuram de vederea portului lor, a mersului lor legănat, de auzul graiului lor ca şi de măreţia munţilor, cu ceste semeţe şi cu băi de aur, şi de limpezimea apelor cu  paturi de pietre sclipitoare”.

Automobilul nostru alerga pe drumul de ţară, în jurul căruia se petrecuseră cele mai strălucite lupte ale lui Iancu şi a le tovarăşilor săi contra sângerosului Hatvany. La Abrud şi pe înălţimile din dreapta şi din stânga, la Roşia şi la Cerniţa, se desfăşuraseră fioroasele drame şi vitejeştile izbânzi, care ne cutremură şi ne înalţă sufletele în copilăria noastră.

Din Abrud până în Munţii Bihorului tot locul e sfinţit de bărbăţia neînfricată a moţilor, dar adevăratul lor cuib începe la Câmpeni.

După o noapte de odihnă relativă la hotelul – han al acestui orăşel, dis-de-dimineaţă ne îndreptarăm mai întâi spre Vidra şi intrarăm în casa lui Iancu, modestă, albă, cu obloanele închise, la marginea drumului, pe care nefericitul erou, în ultimii ani ai vieţii sale, umbla cântând din fluier (şi cu minţile pierdute).

El, ca şi Horea, fusese victima încrederii sale în împărat, dar mai puţin îndurător decât nervii de oţel ai sublimului iobag, creierul cărturarului nu rezistase trădării habsburgice.

A treia zi, după o nouă noapte în Câmpeni, plecarăm spre satul lui Horea, la Albac. Aici ne oprirăm în dreptul bisericii de lemn, întocmită din grinzi şi bârne groase, de câte 8 metri lungime, şi cu un turn înalt ca de cetate. Pentru a pătrunde într’însa, ne veni în ajutor un tânăr teolog, pe care îl atrăsese zgomotul motorului (s.n.)

Când îi arătarăm mirarea noastră de a vedea că alături, la câţiva paşi numai, se ridicase  o a doua biserică de zid şi îl întrebarăm de rostul ei, el ne răspunse că biserica de lemn data din veacul al XVIII-lea, iar că acum clădindu-se alta de zid, mai mândră (mai frumoasă) autorităţile reclamau distrugerea celei dintâi de teamă de foc, şi de aceea i se hotărâse desfacerea şi vânzarea ca lemn vechi. Dar preţuirea prea scumpă, după gustul meşterilor (cumpărătorilor), o scăpase până atunci de desfiinţare” (demolare).

Pentru a veni în sprijinul cititorilor, I.R. Abrudeanu, scrie la subsolul pag. 489 că „Vechea biserică din Albac se distinge printr-un turn mic şi ascuţit, având două intrări: una pe sun turn la femei şi alta dinspre miazăzi la bărbaţi. Bârnele de brad (s.n.) sunt de lăţime mijlocie. Bolta sau catapeteasma este înzestrată cu sfinţi pictaţi pe timpul lui Horea de un pictor Szilagyi din Abrud. Altarul are trei ferestre, despărţământul bărbaţilor tot 3 şi anume 2 spre miazănoapte şi una spre miazăzi, iar la despărţământul femeilor 2 ferestre”.

„Ne durea în suflet să aflăm că acel locaş, în care se rugaseră şi se împărtăşiseră Horea şi vrednicii lui tovarăşi în clipele hotărâtoare, era să piară şi îl părăsiserăm cu truda în minte cum l-am putea salva şi transporta la Florica, reclădindu-l acolo în memoria eroilor moţi.

Munciţi de acest gând, pornirăm mai departe, la grota de gheaţă din Scărişoara.

Drumul muntos şi pitoresc era foarte anevoios şi automobilul nostru era primul care se încumetase să  pătrundă până în acele funduri ale ţinutului moţilor.

La dus merse el cum merse, dar la întoarcere pe un povârniş în marginea unei râpe, o falsă mişcare a mecanicului (şoferului – n.n.) frânse diferenţialul şi fu să ne prăvălească în prăpastie, dacă în repedea-i fugă înapoi maşina nu s-ar fi izbit de un copac şi nu s-ar fi proptit în el.

Lăsând-o în nemişcare şi în neputinţă, făcurăm câţiva kilometrii pe jos până la Albac, de unde au ajutorul uni învăţător îndatoritor, trimiserăm două perechi de boi ca să tragă a doua zi automobilul până la Câmpeni, iar pentru noi găsirăm o brişcă cu doi cai, care ne duse la conacul nostru din ajun chiar în aceeaşi noapte.

Pe când se preparau boii şi caii, stăturăm la cină la învăţător, cu dânsul şi drăguţa sa soţie, cu preotul din sat şi cu tânărul teolog, cunoştinţa noastră de dimineaţă. De la ei căutarăm să aflăm amintirile rămase de la Horea în localitate şi să chibzuim cum am putea scăpa biserica de distrugere (s.n.) Cu ajutorul preotului şi al învăţătorului puserăm lucrul la cale şi mulţumită lor o cumpărarăm în cursul toamnei şi aflarăm pe meşterul Nicolae din Sohodol, car se însărcină cu desfacerea şi reclădirea ei. În timpul iernii ea fu transportată pe sănii o sută de kilometri până la calea ferată de la Turda şi de acolo, fiind dată lungimea grinzilor, în vagoane speciale la Florica…

Curând după biserică veni şi meşterul Nicolae, însoţit de trei tovarăşi dulgheri, unul şi unul de voinici, cel mai mic având 1,90 m.

Ei ridicară clădirea în parcul Florica… Pentru a nu despărţi amintirile acelor care au fost uniţi în credinţă şi în luptă până la martiriu, părintele Piso din Brad a dăruit bisericii lui Horea porţile împărăteşti de la biserica lui Cloşca din Cărpiniş şi potirul de lemn de cireş de la biserica din Mesteacăn, unde jurase Crişan.

Noi, din Albac, ne întoarserăm la conac, iar în urma noastră a doua zi, veni şi automobilul, dar ruşinos, cum apar asemenea trăsuri când sunt trase de boi şi într-o stare care ne silea, pentru reparaţii, să prelungim cu trei zile şederea noastră la Câmpeni. Aceste zile „le întrebuinţarăm făcând pe jos şi cu trăsura excursiuni în vecinătate şi încheind de aproape cunoştinţe cu oameni şi locuinţele dimprejur.

Nu m-am întors până azi în Sohodol şi nu ştiu dacă aş regăsi impresiunea de atunci, dar am plecat de acolo cu convingerea că în el (Sohodol) se află cele mai frumoase femei, cu ţinuta lor mândră şi elegantă.

La otelul-han, la care stam, ne coborâsem sub numele de „d-l şi d-na Ionescu”, dar pe când lucra la reparaţie, mecanicul automobilului spusese fierarului, care îl ajuta, cine suntem şi, ca orice ştire, aceasta se răspândise repede în micul orăşel”…

Au fost invitaţi la familia fostului tribun N. Corcheş de unde au primit cadouri. Cel mai important cadou a fost o pictură executată de fostul tribun despre bătălia de la Fântânele.

„Desenul lui Corcheş şi biserica lui Horea sunt amintiri scumpe ale primei mele călătorii în Munţii Apuseni…

M-am reîntors în Munţii Apuseni în 1919, după ce prin mari şi cumplite jertfe ostaşii României făcuseră să rodească în plin tot sângele vărsat în veacuri pentru apărarea naţională.

Ţara Moţilor devenise astfel ţinut al României Mari, aşa ştiam de totdeauna, ca atâtea alte generaţii, cum ştiam de totdeauna, atâtea alte generaţii, că era să fie, dar nu îndrăzneam să sper o voi vedea”. (2)

Biserica de lemn a lui Horea a fost mutată în staţiunea Olăneşti.

 

Ilie FURDUIU

 

Bibliografie

1. Nicolae Iorga (1974) – „Privelişti din ţară”, pp. 187-192, Editura pentru turism, Bucureşti.

2. Ion Rusu Abrudeanu (1928) – „Moţii” , pp. 487-494, Editura Cartea Românească, Bucureşti,