România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Regimentul 91 infanterie Alba Iulia

     

Probă vie de glorie şi vitejie, pe câmpul de luptă, pentru apărarea Patriei 

 

Din documentele aflate în arhiva MU 02405 din Piteşti reiese că Regimentul de Infanterie din Alba Iulia s-a înfiinţat la data de 29 decembrie 1919 iar la data de 26 martie 1920 a fost botezat “Regimentul 91 Infanterie, Regele Ferdinand I”. Cu această denumire a fiinţat până la data de 1 decembrie 1944, când a fost desfiinţat şi contopit cu Regimentul 18 Infanterie.

În aceşti 24 de ani de existenţă, acest mare regiment, a instruit zeci de mii de recruţi, din toate unghiurile ţării, contribuind astfel la crearea solidarităţii camaradereşti şi de arme.

Fireşte, rostul acestei unităţi a fost de a pune bază puternică unei instituţii militare româneşti în inima     Ardealul recent unit cu Vechiul Regat, fiindcă aci nostalgia şovinismului maghiar, era în floare.

Se menţionează că majoritatea corpului ofiţeresc din această unitate, a fost adus din Vechiul Regat, fiindcă în Ardeal erau puţini ofiţeri de carieră, la acea dată.

Istoria Regimentului 91 Infanterie s-a rezumat la instruirea tinerilor militari, până în luna martie 1942, când a început biografia lui războinică.

Începând cu această lună, Regimentul a participat, efectiv, cu unităţile sale la cel de al doilea război mondial.

Astfel, în luna martie 1942 a plecat, din cazarma Alba Iulia a regimentului, o unitate regimentară compusă din: două batalioane de puşcaşi, o companie de tunuri anti-tanc, o companie de tunuri anti-aeriene, o companie de transmisiuni şi o companie sanitară, însumând un efectiv de peste 3500 de luptători. Această unitate a parcurs Rusia, în mers (per pedes) de la Odessa până la Stalingrad, pe un traseu de război de peste 2500 km, în regim continuu de luptă, de la trecerea fluviului Nipru. De-a lungul acestui traseu, unitatea a ajuns cu efectivul sub 25% de militari, datorită pierderilor în luptele la care a participat. Ca un exemplu în această privinţă, arăt că la data de 1 (unu) octombrie 1942, când subsemnatul am fost rănit, la Stalingrad, în plutonul comandat de mine, nu au mai rămas decât opt soldaţi şi un sergent, faţă de cei 46 de luptători, avuţi la începutul campaniei, la Odessa.

De-a lungul acestui traseu războinic, luptătorii acestui Regiment au avut de înfruntat, pe lângă iminentul pericol de război, cu toate riscurile lui şi calamitatea atmosferei de stepă constând din: praful răscolit din dunele de nisip de milioanele de bocanci, copite de cai şi roţi de maşini, din ambele tabere, praf care se ridica la sute de metri în aer, sub formă de nor, dăunând serios respiraţia. Lipsa de apă potabilă, adeseori era otrăvită de inamic, în retragerea lor. Canicula, aproape insuportabilă, apoi problemele grave ale transportului, în unităţile de artilerie şi a mijloacelor de aprovizionare, care în armata noastră erau tractate de cai şi care pe nesfârşita distanţă s-au deteriorat.

În luna noiembrie 1942, Regimentul 91 Infanterie a fost cuprins şi el în marea încercuire realizată de inamic (ruşi), în sectorul Stalingradului, încercuire în care a luptat - cu lipsuri de nedescris - până în luna februarie 1943, când au capitulat. În această perioadă au avut de suferit mari lipsuri de hrană şi muniţie, care le erau furnizate aerian, din afara cercului. În această luptă bântuită de multiplele lipsuri şi frământaţi de teama nedescercuirii, mare parte din Regimentul Alba-Iulian (dealtfel ca şi restul frontului încercuit) au fost distruşi prin rănire şi moarte, fie prin dispariţie şi prizonierat şi chiar prin foame.

La începutul lunii februarie 1943 cei cuprinşi în cercul de la Stalingrad, s-au predat, devenind oficial prizonierii inamicului care a dispus de ei în felul următor: trupa a trimis-o în minele din munţii Urali, Kaucaz, Donbas etc., iar pe ofiţeri i-a cărat în lagărele Oranchi-Mănăstârka, din zona polară a Rusiei Sovietice. Transportul a durat cca. două luni, în vagoane de marfă neîncălzite, deşi se traversa una din cele mai grele ierni, ceea ce a dăunat mult sănătăţii acestor prizonieri, unii pierzându-şi chiar viaţa. Între aceştia mă aflam şi subsemnatul.

În lagăr hrana şi căldura ne-a fost oferită la limita minimă de supravieţuire fizică, alături de extenuantele corvezi pentru gospodărirea lagărului, în ger de -45-500C şi zăpadă de cca. un metru înălţime.

În acest mod de viaţă au fost siliţi prizonierii români să-şi ducă zilele chinuite, timp de mai mulţi ani, până la eliberarea lor.

Al doilea Regiment 91 Infanterie din Alba Iulia, a părăsit cazarma sa, la începutul lunii aprilie 1944, plecând pe frontul din Moldova, unde ajunsese cel de la Stalingrad. Unitatea era compusă din patru batalioane de puşcaşi şi companiile de specialitate (de tunuri anti-tanc, tunuri antiaeriană, de transmisiuni şi cea sanitară), însumând un efectiv de cca. 5500 de luptători.

Acest regiment a ocupat o poziţie defensivă, statică, pe malul drept al râului Moldova, la cca. 20-25 de km sud de oraşul Paşcani, poziţie pe care a întărit-o cu câmpuri de mine, săpături în teren şi cazemate de beton şi pe care a apărat-o eroic până la data de 24 august 1944, când a fost abandonată prin trădarea regelui Mihai, împreună cu întreg frontul din Moldova, compus dintr-un efectiv de peste 180.000 de luptători viteji, pe care inamicul i-a trimis astfel: trupa în minele cu munci extenuante, unde se găsea şi cea din primul Regiment 91 Infanterie, iar pe ofiţeri i-a cărăuşit, în condiţiuni de transport, cu totul necorespunzător în lagărele Oranchi-Mănăstârka, din regiunea polară unde au îndurat întreaga mizerie a prizonieratului, alături de camarazii de la Stalingrad, până la eliberarea lor.

Atât luptătorii din primul Regiment, cât şi cei din al doilea Regiment 91 Infanterie, ajunşi în umilitoarea situaţie de prizonieri, nu s-au mai înapoiat în ţară sub formă de unitate militară, decât după ani grei de captivitate, ca simplii indivizi, în calitate de cetăţeni ai statului.

Al treilea Regiment 91 Infanterie, a fost format, în mod pripit, la începutul lunii septembrie 1944, din contigentul de recruţi aflaţi sub arme şi instruiţi doar pe jumătate, completaţi cu contingente mai vechi de 30 de ani. Acest Regiment a fost format pentru frontul de Vest şi dotat cu armament de instrucţie, fiindcă numai acela se mai afla în ţară şi pe care îl aveau în dotare contigentul de recruţi. Din acest armament lipseau, aproape cu desăvârşire armele automate şi artileria, arme abandonate pe drumurile şi câmpurile Moldovei, de către armata română, înrobită ruşilor, de către noua conducere a ţării.

Ruşii, în lăcomia lor, şi-au însuşit acest armament şi le-a fost teamă să-l predea noului aliat, Statulul Român, pentru armata de Vest, deşi ei nu-l puteau folosi, fiindcă nu-l cunoşteau.

Regimentul 91 Infanterie (ca şi întreaga armată de Vest) a fost tratat cu suficientă duşmănie de către comandamentele sovietice, sub conducerea cărora ajunsese, fiind băgat în punctele fierbinţi ale frontului, încât a suferit atâtea pierderi de efective, încât la data de 1 (unu) decembrie 1944 a fost desfiinţat şi contopit cu Regimentul 18 Infanterie.

Situaţia dezastruoasă în care a ajuns Regimentul 91 Infanterie, trimis pe frontul de Vest, se datoreşte, în primul rând armamentului necorespunzător cu care a fost dotat şi apoi folosirea lui, în mod abuziv, de către comandamentele ruseşti. În această privinţă este suficient exemplul bătăliei de la Oarba de Mureş (care este considerată azi o adevărată crimă comună) unde au murit şi au fost răniţi peste 10.000 de luptători români, pe un front de batalion şi numai în câteva zile, fiind siliţi să asalteze direct peste apa Mureşului o poziţie fortificată fascist-hortistă, deşi această poziţie putea fi cucerită terestru, trecându-se râul pe un loc fără întărituri.

Toate jertfele şi sacrificiile arătate (modest şi succint) în aceste relatări, au fost suferite de vitejii ofiţeri şi soldaţi români ai Regimentului 91 Infanterie Regele Ferdinand I din Alba Iulia, dar nici după 69 de ani nu sunt consemnate, măcar pe o placă de metal, pe poarta sau în curtea fostei cazărmi, placă care să „spună” urmaşilor că de aici au plecat în cel de al doilea război mondial trei regimente cu un efectiv de peste 10.000 de luptători, dar nici unul din aceste regimente nu s-a mai înapoiat în ţară. Nu cred că astfel de cazuri s-au petrecut în multe locuri din ţară.

De aceea se cuvine să aducem la cunoştinţa contemporanilor această mare JERTFĂ NAŢIONALĂ prin ridicarea unui monument pe care să se scrie - în piatră - numărul regimentelor şi efectivele care le-au compus.

Solicităm, cu respectul cuvenit, tuturor instituţiilor judeţene şi municipale din Alba Iulia, o mână de ajutor pentru a imortaliza numele şi faptele acestui regiment, care s-a umplut de glorie pe câmpul de luptă, pentru apărarea integrităţii Neamului Românesc şi a hotarelor Ţării.

                                                                                                           

Avocat pens. AVRAM Gh. Ioan,

veteran de război, Cavaler al Ordinului Coroana României