Simboluri tradiţional creştine dispărute în satul Tibru

Sărut mâna străbunului meu de bronz din Tibru. Poate că ţi-a fost greu, dar nu îmi este milă de tine, pentru că te iubesc fiindcă pe genunchii tăi,între braţele tale şi pieptul tău ai ţinut ca pe cel mai frumos jilţ pe străbunii mei mai tineri. Te iubesc fiindcă de patru mii de ani încrestaţiile de pe vasul tău dăinuiesc cusute pe straiele bătrâneşti ale tibrenilor mei.

Tibrul este un sat de viţă veche aşezat între doi pinteni ai Munţilor Asfinţiţi cum îmi place mie să le spun Munţilor Apuseni. Satul aparţine comunei Cricău, jud. Alba. În prezent satul are 450 locuitori, dar suprafaţă pe care o stăpâneşte este foarte mare. În perioada interbelică satul a avut aproximativ 1200 de locuitori. Hotarele spre vecinătăţi sunt masivi stâncoşi: Piatra Duceştilor spre Galda de Sus, Piatra Bulzului spre Poiana Galdei, Piatra Corbului spre Cricău şi Piatra Craivei spre Craiva.

Aşezările romane s-au dezvoltat în jurul castrelor, iar salba de sate din jurul cetăţii apulilor de pe Piatra Craivii cu cele patru sanctuare şi grota (care cred că este legată de cultul lui Zamolxis) sunt dace. În urmă cu şapte ani am găsit substrucţii romane şi fragmente ceramice începând cu neoliticul şi continuând cu epoca bronzului, a fierului, a întregului ev mediu şi tot aşa până în prezent. Satul are o vechime multimilenară. Ceea ce este uimitor, constă în faptul că, toate aceste perioade istorice sunt ţesute pe verticală într-o adâncime mică, ceea ce înseamnă că în Tibru tot timpul cineva a stat cu mătura şi nu a lăsat să se pună praful. Locuirea vetrei a fost perpetuă. La început crezusem că eu am găsit toate acestea, dar citind am constatat că siturile arheologice ale Tibrului au fost menţionate de către alţii începând din secolul al 19-lea: Iohann Michael Ackner în “Die romischen Inschriften în Dacien’’ Adalbert Cserni în „Istoria jud. Alba în epoca romana” Traian Popa în „Romanii din jud. Alba în veacurile 12 -13”, Carol Torma”CIL” (Corpus Inscriptiones Latinarium) Georgius Gyorffy în „Geografia Historica Hungariae tempore stirpis Arpadianae” dar mai ales în „Inscriptiones Daciae et Scytiae Minoris Antiqvae” Eu doar le-am redescoperit. În vara anului 2006 am mers în Tibru cu directorul Muzeului Etnografic din Viena Domnul Francz Grieshofer şi soţia sa Doamna Helga profesoara de etnologie la Universitatea din Viena . După ce le-am arătat două fundaţii romane, ştiind că visul împăraţilor habsburgi a fost Cezar şi Augustus, le-am dăruit o bucată de ţiglă romana pe care am scris cu carioca neagra “ Tibru bleipt Tibru “ precum vienezii semnalizează intrările şi ieşirile din metropola lor cu “Viena rămâne Viena”. Din capul locului nu vreau să se facă confuzie între simbolism (curent literar şi artistic îndreptat împotriva parna-sianismului) şi simbologia tradiţională care este o ştiinţă ca toate celelalte ştiinţe. Aş cuteza să spun chiar mai riguroasă, pentru că simbolismul tradiţional pătrunde în principii şi axiome vechi de când lumea. Cu tristeţe am constatat că în Tibru simbolurile tradiţionale nu sunt pe punctul de a se stinge ci s-au pierdut pentru totdeauna. Chiar şi bătrânilor care trăiesc în jurul vârstei de 90 ani, reamintindu-le aceste simboluri, nu le mai cunosc semnificaţia, măcar că, părinţii şi bunicii lor le practicau în masă şi le-au folosit nealterate chiar dacă nu le cunoşteau sensul.

Bunăoară culoarea albastră „Mândră Mărie”, culoare cu care în mod tradiţional erau spoite casele în exterior şi interior, nu mai există doar dacă zgrepţeni, cu unghia zugrăvelile, strat cu strat. Prima spoială este Mândra Mărie. Cândva, aceste case acoperite cu paie, erau ca nişte petice de cer. Când spui Mândră Mărie spui Frumoasa Maria şi nicidecum Frumoasa Paraschiva sau Frumoasa Ileana. Mândra Mărie te duce cu gândul direct la Fecioara Maria (Maica Precesta). Sunt sigur că uneori când intrau în case, bătrânii noştri aveau sentimentul că se îngroapă în cer (în albastru), iar, când priveau, afară vedeau: grădina, şura, calea, casa vecinului, vreun peisaj. Cum priveau, într-un cuvânt lumea?  Răstignită. Răstignită pe ce? Pe cruce. Pe crucea cui? A ferestrei; deoarece ferestrele aveau cruce deci patru ochiuri. Neavând geam în locul sticlei casele bătrâneşti aveau băşici de porc. În cromatica iconografică veşmintele Mariei erau pictate în albastru.

In Roma antică vestalele erau preotesele care păzeau focul sacru (lumina simboliza fidelitatea ).Vestalele erau alese în jurul vârstei de 10-12 ani, din cele mai morale familii romane. Erau înveşmântate în alb. Timp de 10 ani urmau şcoala vestalelor, după care 10 ani slujau ca preutese. Ultimii 10 ani iniţiau copilele vestale. Dacă în timpul serviciului se întâmpla ca focul să se stingă, erau aruncate de pe Stânca Tarpeiana, iar dacă se dezvirginau erau îngropate de vii. Vestalele aveau atâta preţuire în Roma antica încât gărzile pretoriene şi chiar şi împăratul Romei erau obligaţi să se dea la o parte, ca ele să treacă . Dacă, un condamnat la moarte, întâlnea o vestală, era iertat pe loc. În plastica vestalele sunt pictate sau sculptate cu un opaiţ în mână. Din arhitectura vilelor romane făcea partea atriumul. Tavanul atriumului, totdeauna, era negru de la fumul focului fidelităţii. Curăţirea vetrei şi nestingerea focului din casa romana erau în atribuţia soţiei . Să ne întoarcem în Tibru. Fiecare casă, într-o odaie avea o icoana sub care era o poliţă pe care se aflau o lumânare, o candelă şi o crenguţă de busuioc. Aici se rugau, de regulă, bunicile noastre. Deasupra icoanei tavanul era afumat de la candelă. Înainte de a completa uleiul din candelă bătrânele aprindeau lumânarea şi apoi stingeau candela. Fiecare casă avea colţul său sacru, micul său altar. Când bunica dinspre mama venea la noi, în Braşov, de cum intra în casă spunea poimâine plec. Nu o puteai îndupleca, să mai rămână. Nu accepta, nici chiar, ca sora ei să alimenteze candela micului ei templu. În urmă cu câţiva ani am încercat din răsputeri să conving un tibrean rămas moştenitor în casa părinţilor săi, să păstreze sacralitatea acestui colţ din casă invocând tot ceea ce putea fi înduioşător. Am plecat de acolo trist, dar bucuros că nu m-a bătut.

Obiceiul de a-ţi pune cenuşa în cap, la vechile popoare antice, era un simbol al căinţei, al suferinţei. Bătrânele tibrene ţesau cânepa, fireşte, arhaic. Ţesăturile din cânepă, nu aveau albul inului ci, erau un pic griuli. Feţelor de masă şi astăzi li se spun cenuşere . A fi trist în Tibru se spune, a umbla cu inima cernită. Primăvara, în preajma Sfântului Gheorghe, în Tibru se întâmpla ceva. Când înflorea spinul (coroana lui Christos, iar florile roşu cheag stropii de sânge de pe fruntea Mântuitorului) la răsăritul soarelui bărbaţii şi femeile îşi puneau cenuşerele pe cap şi mergeau pe hotar, spre a scutura roua de pe holdele de grâu semănate toamna Strângeau roua pe cenuşere. În aceeaşi zi femeile frământau aluatul pentru pâine, iar bărbaţii, în aceeaşi zi, trăgeau vinul din toamna trecută, de pe drojdie. În vinul curat puneau rouă .Ce altceva era aceasta decât: mâncaţi că este trupul meu şi beţi căci este sângele meu. Strălimpede ca în Tibru, roua îl simboliza pe Cristos .

Această memorie colectivă s-a pierdut inevitabil, s-a stins pentru totdeauna. Aceste exemple sunt mărturii ale trecutului pe care în mod deliberat le las ca o mărturie, pentru cei care cândva vor fi capabili să le înţeleagă .

Ioan CĂLIMAN