România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Noi suntem daci

 

Peste neamul dacilor

De la Decebal încoace

Au venit toţi cei ce-au vrut

Să ne facă dobitoace

 

Şi din Dacia străbună

C-un popor de-mari viteji

Au dorit să ne adoarmă

Să nu mai fim pe veci treji

 

Şi din patria cea sfântă

Cu belşug şi aur mult

Am ajuns o colonie  

Să trăim din împrumut

 

Drept c-am-avut din vechime

Oameni mari şi patrioţi

Dar mai mulţi au fost din ăia

Trădători şi neam de hoţi

 

Care-ajunşi în vârf de ţară

Au dat legi întortocheate

Să împartă lumea-n două

Să lupte frate cu frate

 

Bietul român nu mai ştie

Încotro s-o mai apuce

Ori să moară toţi odată

Sau la luptă a se duce

 

Ne-au băgat în cap romanii

Că suntem urmaşii lor  

Că-mpreună făurită

Acest nou român popor

 

Roma! E urmaşa noastră

Dacii aici s-au născut

Şi n-am avut altă ţară

Chiar din-ntâiul început

 

Noi suntem urmaşii noştri

A pământului străbun

Dovezi găseşti la tot pasul

Nu să inventezi minuni

 

Nu uitaţi popoare a lumii

Că noi aici ne-am născut

Şi suntem la fel cu glia

Sânge-amestecat cu lut

 

Dar acest pământ cu oase

De voi călcat în picioare

Cât ar fi somnul de mare

Pan’ la urmă tot te doare

 

O să mişte odată totul

Dacia noastră străbună

Cu Burebista în frunte

Şi cu Decebal de mână

 

Să v-arate ei o dată

Că şi Europa mare

Sunt veniţi din toată lumea

Popoare cuceritoare

 

Dac creştin cu-nţelepciune

Nu lasă vremea să treacă

Spune fiilor tăi falnici

Spune-le ce să mai facă

 

Ce-a primit în dar din ceruri

Glie, apă, bogăţie

Cu nimeni să nu împartă

De acum până-n vecie.

Ioan POPA, Alba Iulia

 

Pământul făgăduinţei

 

Ori încotro mă duce valul

Mă cheamă sub goruni Ardealul

Să ţin voroavă cu ortacii

Pe vatra ce-au iubit-o Dacii.

 

Ardealule străbun pământ,

De dragul tău trăiesc şi cânt.

De dragul munţilor tăi – moţii

Oricând primesc botezul roţii,

 

De două mii de ani, iobagii

Pe umeri şi-au purtat desagii...

Cu mâinile încătuşate

Prin veacurile-ntunecate.

 

Aicea, sub această boltă

A copt a moţilor revoltă,

Când Iancu şi cu Horia

Au jăruit istoria.

 

Ardealule, tu ne eşti casă.

Mălaiul rumenit pe masa

Grădina raiului cu flori

Cu mucenici şi luptători.

 

Tărâm iubit cu datini sfinte;

Cu lacrimi şi cu oseminte

Blagoslovit .ai fost de Domnul,

Să-şi doarmă-n tine - Gelu - somnul.

 

Mi-e dragă moaţa cu opincă

Când chiuie şi bea horincă;

Când strigă-n tulnic peste munţi,

Când joacă horele la nunţi.

 

Nu-s doine-n lume mai duioase,

Nu-s ii pe lume mai frumoase.

Nu-s munţi bogaţi ca Apusenii;

Nici oameni buni ca ardelenii.

 

Noi îţi cioplim din lemn troiţe.

Noi ţesem pânza-n patru iţe.

Noi îţi iubim cămaşa ruptă,

Când ţi-o stropeşti cu sânge-n luptă.

 

Oriunde plec spre zări străine,

Mă-ntorc Ardealule la tine.

La bacii cu căciuli de oaie

La horele noastre vioaie.

 

Aici. din când în când, mă cheamă

Porunca dragostei de mamă;

Luceferii copilăriei

Şi cântecele ciocârliei.

 

Pământ cu visuri şi cu flori.

Cu moaşte şi cu sărbători.

Pe lume nu-i un alt meleag

Să îmi zâmbească-atât de drag.

 

Iar când mă mână valul sorţii

Spre ţărmul fumuriu al morţii,

Să mă-nfrăţiţi cu-acest pământ,

Că el mi-e leagăn şi mormânt.

Pr. Traian Rusu ŞIRIANU