Un suflet de om deosebit …

În luna octombrie 1942 mă găseam rănit, în Spitalul Militar de Campanie aflat, la acea dată, în oraşul Kotelnicovo, la cca. 35-40 km în spatele frontului de la Stalingrad. Rana mea era uşoară, de aceea Comandantul Spitalului, căpt. Dr. Busuiocescu mi-a spus că ar fi posibil să fiu înapoiat la unitate. Cu recomandarea unui timp de şase zile pentru odihnă, în dosul liniei Ia, a unităţii mele, deşi era convins că aşa ceva, la acea dată, la Stalingrad, nu mai era posibil, dar căuta să atenueze trimiterea în faţa morţii.

Acest medic, om destul de tânăr, cca. 40 de ani, era de loc din Sibiu şi mama lui era de origine germană – săsoaică, de aceea sângele rasei, deşi parţial, îl determina să-şi aducă întreg aportul la luptele crâncene de la Stalingrad, unde se decidea soarta maternă a neamului său. Acest fapt îl determina să fie extrem de zelos în a închina una din porţile de evadare din iadul oraşului de pe Volga, care era spitalul condus de el, funcţie în care nu ajunsese chiar întâmplător.

Dar după zece zile de tratament, datorită unor cauze obiective, între care se numărau: lipsa spaţiului pentru spitalizarea noianului de răniţi ce soseau zilnic de pe front, dintre care majoritatea netransportabili fără importante îngrijiri şi intervenţii medicale, prealabile, apoi că rana mea de la gât nu era complet vindecată, iar simţul auzului meu, pe jumătate desfiinţat, au determinat, totuşi, ordonarea evacuării mele în afara zonei de război, pentru continuarea tratamentului în „interior”, adică în ţară.

Având în vedere că în timpul cât am fost pacientul spitalului respectiv, rănile arătate mai sus nu mă împiedicau să umblu şi chiar să mă plimb în afara spitalului, mai ales că erau zile frumoase de toamnă. Deci eram între puţinii favorizaţi care puteam părăsi clădirea spitalului, fără însoţitor.

Întâmplarea a făcut ca spitalului nostru să fie cazat în localul şcolii, clădire nouă, învecinată cu o biserică ortodoxă, de care nu o despărţea nici un fel de împrejmuire, fiind aşezate pe acelaşi imobil.

Biserica era o catedrală clădită exclusiv din lemn, cu geamurile mari, care permiteau o bogată luminozitate în interiorul încăperilor. Aici mi-am găsit un discret refugiu, unde puteam gândi, în voie, la gravele probleme de viaţă şi de moarte, care mă tulburau dea-dreptul la acea dată.

În biserică se făceau slujbe în fiecare zi, probabil pentru a o ferii de alte întrebuinţări fortuite. Credincioşii ruşi care o frecventau erau destul de puţini: bărbaţi bătrâni, femei şi copii. Aceşti enoriaşi aveau un mod curios de a se comporta în timpul slujbei, determinat poate şi de tratamentul slab. Făceau tot timpul semnul crucii într-un mod spectaculos, aplecându-se cu mâna dreaptă până la pământ, apoi cu gesturi foarte largi duceau palma cu degetele strânse, în cele patru puncte necesare scopului urmărit. La fel de spectaculos practicau şi mătăniile, în tot timpul slujbei. Se mai obişnuiau şi închinăciuni speciale la icoanele diferiţilor sfinţi, în faţa cărora se deplasau fără nici o orânduire. Toate aceste forme de manifestare exterioară a credinţei produceau o mişcare continuă şi dezordonată, timp în care preotul izolat în altar, îşi cânta versurile liturgice, de unul singur. Într-un cuvânt manifestarea acestor credincioşi, în timpul ritual al slujbei, era cu totul alta decât atmosfera din biserica noastră, unde domină, în mod desăvârşit liniştea şi meditaţia.

Într-una din zile pe la orele 11 a.m., mă aflam în unghiul meu marginal unde îmi frământam pulberea de gânduri, total absent din mediul înconjurător.

La un moment dat îmi atrage atenţia o femeie rusoaică, care mă privea insistent, apropiindu-se de mine. Era o femeie simplă, de cca. 60-65 de ani, de statură mijlocie, îmbrăcată – nu chiar în doliu – cu înfăţişare plăcută la vedere, dar cu amprentele bătrâneţii bine imprimate. Văzând că şi eu o privesc cu bunăvoinţă şi curiozitate, în mod spontan, dar discret, băgă mâna în sân şi scoase o batistă, în care erau învelite două ouă, pe care mi le-a oferit, tremurând de emoţie şi cu ochii înlăcrimaţi. Gestul atât de neaşteptat şi atât de încărcat de emoţie şi propabil şi de durere, m-a lovit puternic direct în inimă, copleşindu-mă prin masiva şi irezistibila forţă morală şi umanitară, transformând această femeie rusoaică într-o sfântă şi adevărată mamă. Cu modestie şi înduioşat am primit darul oferit, apoi cu filială recunoştinţă i-am luat mâna şi mi-am lipit buzele de dosul palmei sale. Surprinsă la rândul său, a încercat să-şi retragă mâna, îndemnată de modestia şi bunul ei simţ, dar i-am reţinut-o şi resemnându-se în situaţia dată, a scăpat un adânc dar discret suspin, punându-mi, matern, cealaltă mână pe creştet, apoi îndepărtându-se ca o umbră domoală.

Am trăit în aceste câteva clipe, desfăşurate spontan, între două fiinţe diferite ca sex, vârstă, naţiune, stare socială etc… etc… cea mai intensă unire umanitară din univers, fără a pronunţa nici unul vre-un cuvânt. Această femeie mi sa părut un colos de simţăminte omeneşti, cărora nu le-am putut rezista, fiind total cucerit şi captat de ele. Gestul acestei femei m-a copleşit şi stăpânit multă vreme şi chiar şi azi, la bătrâneţe, mi-l amintesc cu emoţie şi recunoştinţă, pentru că am avut prilejul să-l trăiesc.

În timpul de linişte şi singurătate, m-am gândit, adeseori, la motivul şi raţiunea care a adus această femeie în faţa mea, fiindcă m-a văzut bine că sunt străin, înveşmântat în straie militare de rănit de la Stalingrad, unde noroadele noastre erau încăierate, pe viaţă şi pe moarte, într-o duşmănie ridicată până la ceruri şi coborâtă până la iad şi ea totuşi şi-a adus modesta ofrandă pe altarul iubirii de om, ca om în sine, lipsită de orice alt interes.

Am trăit aceste clipe cu o intensitate de adevărat om şi creştin, dată fiind şi atmosfera de extremă vulnerabilitate în care mă aflam, având în vedere că de luni de zile am pierdut orice legătură cu viaţa normală a oamenilor, trăind zilnic sub teroarea instinctului de conservare, care mă izbea sălbatec la pământ, de sute de ori pe zi, la şuieratul ucigător al proiectilelor inamice.

Iar, pe de altă parte, frământat de groaza gândului că aş putea fi înapoiat, din nou pe front, în faţa morţii, de unde de abia scăpasem.

Prezenţa acestei femei necunoscute şi gestul ei făcut cu atâta sensibilitate şi semnificaţie umană mi-a răpit sufletul în lumea fericirilor de altă dată, considerând-o un adevărat mesaj divin şi rază de speranţă pentru soarta vieţii mele.

Se poate ca modestul, dar jertfit de această biată femeie să fi ţinut loc de un pios parastas, cu gândul la odihna deplină şi în pace, pe cealaltă lume, a vre-unui fiu iubit, sau a soţului ei drag, înghiţiţi de urgia sălbaticei conflagraţii, ca pe atâtea alte victime nevinovate.

Oricum, gestul în sine, va rămâne ca un măreţ şi binecuvântat moment de reculegere, pentru cei ce l-au trăit.

Av. Gh. Ioan AVRAM

Veteran de război,

Cavaler al Ordinului Coroana României