|
100 de ani
de la moartea lui Aurel Vlaicu
 Aurel
Vlaicu s-a născut în localitatea Binţinţi, judeţul Hunedoara, în ziua de
6/19 noiembrie 1882, fiind primul copil al soţilor Ana şi Dumitru
Vlaicu, ţărani gospodari. După Aurel, au urmat alţi 8 copii, fete şi
băieţi. Ioana a fost tovarăşa lui în locurile copilăriei, Ion
(1885-1972), care avea să devină stâlpul casei, a rămas în gospodăria
părintească, Valeria (1904-1978) a fost ultima fiică, despre ceilalţi nu
se cunosc date deoarece au murit îndată după venirea lor pe lume. Dintre
toţi, cel mai mult s-au bucurat de viaţă Ion şi Valeria, care au trăit
până la adânci bătrâneţi.
Ana şi Dumitru
Vlaicu şi-au iubit în egală măsură copiii, i-au obişnuit de mici cu
munca în treburile gospodăreşti, şi mai ales la muncile câmpului, dar
preocuparea lor principală era însă învăţătura.
Copilăria şi-o
petrece alături de fraţii săi pe plaiurile natale, încă de mic făcea
lucruri, minunându-i pe toţi.
Localitatea
Binţinţi are o istorie veche, prima atestare documentară fiind în 1291.
Românii, populaţia autohtonă şi net majoritară a aşezării, au suferit în
toată perioada Evului Mediu şi mai târziu, datorită exploatării familiei
de grofi, Benczencz, proprietarii moşiei. Lângă Binţinţi, la numai patru
ani după strălucita victorie a lui Ştefan cel Mare la Vaslui, în ziua de
13 octombrie 1479, a avut loc cunoscuta bătălie de pe Câmpul Pâinii,
între turci şi armatele transilvănene conduse de Ştefan Bathory,
încheiată cu victoria transilvănenilor, datorită intervenţiei armatei
conduse de Paul Chinezul. În secolul al XVIII-lea a avut loc marea
răscoală populară din 1784, condusă de Horea, Cloşca şi Crişan. În ziua
de 6 noiembrie 1784 a fost devastată curtea nobiliară a grofului din
localitate, 20 de ţărani au murit atunci, iar alţi 44 au fost arestaţi.
După o judecată sumară au fost ucişi 20 de ţărani dintre cei prinşi la
Binţinţi.
Satul Binţinţi a
fost implicat, de-a lungul timpului, şi în alte evenimente importante
ale istoriei românilor transilvăneni, participând la Revoluţia din 1848,
la Primul Război Mondial, unde zeci de fii ai satului au fost duşi pe
câmpurile de luptă din Galiţia şi din Tirol, iar mulţi dintre aceştia
nemaiîntorcându-se acasă. Cei care au supravieţuit conflagraţiei au avut
bucuria să-i revadă pe cei dragi din satul natal şi să participe
împreună, la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia.
Aurel Vlaicu a
făcut şcoala primară în satul natal, de unde a trecut la Colegiul
reformat al Liceului Calvin din Orăştie, vechi centru de cultură şi
civilizaţie românească. Orăştie apare în documente în 1224, când regele
Andrei al II-lea întărea privilegiile saşilor acordate de înaintaşii
lui. La sfârşitul secolului al XVI-lea, aici s-a tipărit (1581-1582)
cartea cunoscută sub numele de Palia de la Orăştie, care şi-a adus
contribuţia la temelia limbii noastre literare.
Începând cu anul
1855, gimnaziul din Orăştie a primit numele de Colegiul reformat „Kun”,
care în cei peste 70 de ani, cât a funcţionat fără întrerupere, a jucat
un rol pozitiv în promovarea ştinţei şi culturii pe aceste meleaguri.
La acest colegiu
a învăţat, în perioada 1894-1900, Aurel Vlaicu, unde a frecventat
clasele I-VI. A fost un elev bun la învăţătură, s-a remarcat printr-o
agerime aparte la matematici şi geometrie. Dintre colegii săi, Petru
Groza, Adam Lula, Vasile Neacşa şi George Popovici îşi vor aminti de
anii petrecuţi la Orăştie, de colegul lor Aurel, căruia, în ultimii ani
din colegiu, i-a încolţit în minte ideea construirii unei „maşini de
zburat”.
După terminarea
colegiului de la Orăştie, părinţii lui Aurel au încercat să-l convingă
să urmeze teologia, dar fiul lor a refuzat categoric. Timp de doi ani a
urmat clasele VII şi VIII la Liceul de Stat din Sibiu. Aici l-a cunoscut
pe „poetul pătimirii noastre”, Octavian Goga, cel care avea să-i devină,
pe parcurs, cel mai statornic prieten. Coleg la Sibiu cu Adam Lula,
Romulus Boca, Brânzeu, care peste timp îşi amintesc de invenţiile
tehnice ale lui Aurel.
La începutul
secolului XX o mare parte a tineretului studios din Transilvania se
îndrepta spre Budapesta şi Viena, unde existau puternice comunităţi
româneşti, grupuri de studenţi români, care îşi aveau organizaţiile şi
publicaţiile lor. Astfel erau: Societatea „România jună” din Viena, ai
căror membri marcanţi au fost Mihai Eminescu şi Ioan Slavici, revista
„Familia” a lui Iosif Vulcan şi revista „Luceafărul” înfiinţată de
Societatea „Petru Maior” din Budapesta a studenţilor în frunte cu
Octavian Goga, Octavian C. Tăslăuanu şi Al. Ciura.
Despre toate
acestea ştia şi Aurel Vlaicu încă de când se afla la Sibiu, auzise de
asemenea şi despre Traian Vuia (1872-1950), născut în Banat, în
localitatea Surducul Mic, care exercita, încă de pe atunci, asupra lui,
o puternică atracţie.
În toamna
anului 1902, binţinţeanul Aurel Vlaicu, în vârstă de 20 de ani, a plecat
cu trenul din Orăştie spre Budapesta. A trecut prin Alba Iulia. Teiuş,
Aiud, Turda, Cluj, iar de aici cu o cursă directă până la Budapesta,
trecând prin Huedin, Oradea şi alte localităţi din Ungaria. Călătorea
împreună cu alţi români care aveau acceaşi ţintă, iar tânărul Aurel
vorbea curent germana şi maghiara. Sosit la Budapesta, Aurel Vlaicu a
fost înconjurat cu prietenie şi simpatie de compatrioţii O. Goga,
Constantin Nedelcu şi Ioan P. Negruţ.
La Budapesta,
Aurel a urmat cursurile Facultăţii de Mecanică a Politehnicii, dar
preocuparea lui permanentă a fost de a construi o „maşină zburătoare” cu
care să cucerească văzduhul. Spirit vizionar, a citit foarte multe cărţi
de specialitate, în speranţa că-l vor ajuta în realizarea visului său.
În toamna anului
1903 se înscrie la Şcoala Politehnică din München, pe care o termină în
anul 1907. Aici a avut un prim succes, profesorul Erbert l-a invitat să
aducă în laborator „aeroplanul” conceput de el, astfel „mica gânganie de
lemn, de sărmă şi de pânză” a reuşit să înconjoare în zbor sala
laboratorului. A fost felicitat de profesor, de colegi precum şi de alţi
conaţionali aflaţi la München: ing. Petre S. Mocanu, Virgil Simionescu,
Marius Buvescu, Alex. Isăceanu. Pentru un timp îşi întrerupe
activitatea, deoarece, în perioada 1907-1908, a trebuit să-şi satisfacă
stagiul militar în armata austro-ungară, la marină.
La 1 septembrie
1908, Aurel Vlaicu a fost angajat la Uzinele Oppel din Rüsselsheim,
localitate lângă Frankfurt an Mein, unde a ieşit repede în evidenţă ca
un inginer priceput, fiindu-i patentate două invenţii. Firma germană a
fost dispusă să-l ajute în realizarea visului său, dar a pretins ca ea
să fie proprietara invenţiei, fără ca inventatorul să aibă dreptul de a
formula alte pretenţii. Aurel a refuzat oferta, dorind ca invenţia să
aparţină ţării sale. Atunci, în anul 1908, lui Aurel Vlaicu i s-a oferit
o şansă mare de a se îmbogăţi, dar românul a refuzat privilegiile
oferite, punând demnitatea mai presus de orice. Oare câţi dintre noi mai
sunt dispuşi în zilele noastre să meargă pe calea aleasă de Aurel
Vlaicu?
La sfârşitul
anului 1908 Aurel s-a reîntors acasă la Binţinţi. Tatăl său Dumitru era
întristrat că tânărul inginer n-avea un serviciu sigur prin care să
câştige şi să mai plătească din datoria ce o avea la Banca „Ardeleana”
din Orăştie. Şi Aurel era supărat, dar supărarea inginerului provenea
din faptul că citea ziarele şi afla cum fraţii Wright,Voisin, Bleriot,
Santos-Dumont făceau progrese vizibile în domeniul aviaţiei, pe când el
bătea pasul pe loc. Aşa s-a pus serios pe lucru şi a reuşit ca în
primăvara anului 1909 să construiască un planor şi să efectueze cu el un
zbor planat, la Binţinţi, aparatul ridicându-se la înălţimea 10-15 m, la
care au asistat Romulus Boca, familia şi prietenii săi. Cu toate
greutăţile materiale întâmpinate, în luna iulie 1909 Aurel a efectuat cu
planorul său, mai multe zboruri în Orăştie.
În septembrie
1909 este vizitat acasă de prietenul său O. Goga, fiind încurajat să
facă asemenea demonstraţii de zbor şi în alte oraşe din ţară. Încă de
atunci Goga era sigur de intrarea în istorie a Binţinţiului, şi în mod
deosebit a inventatorului aeroplanului. Pe 25 septembrie 1909 a făcut o
demonstraţie la Braşov la care a asistat şi Lucian Blaga, despre care a
apărut în „Gazeta Transilvaniei”.
În octombrie
1909, însoţit de O. Goga, Aurel Vlaicu a sosit în Bucureşti. Au fost
înconjuraţi cu prietenie şi cu mult interes de către B. Şt. Delavrancea,
Al. Vlahuţă, Ion Rusu Abrudeanu, iar mai târziu de către Ion I. C.
Brăteanu, Spiru Haret, Vasile Morţun. Guvernul a consimţit să aprobe
fondurile necesare construirii aparatului de zbor care avea să devină
„Vlaicu I”, constituind o comisie formată din Alex. Cottescu, col.
Dimitrie Iliescu şi alţi specialişti. S-a hotărât aprobarea construirii
aparatului de zbor cu motor, proiectat în cadrul Arsenalului Armatei, pe
cheltuiala statului şi sub conducerea directă a lui Vlaicu, care a fost
angajat ca inginer la Arsenal, începând cu 6 noiembrie 1909. În aceeaşi
perioadă aviatorul francez Bleriot efectua demonstraţii de zbor în
Bucureşti, pe hipodromul de la Băneasa, la care a participat şi Aurel
Vlaicu, având cuvinte de laudă la adresa aviatorului francez, dar în
acelaşi timp trăia mâhnirea că lucrul la aparatul său progresa încet. În
ziua de 29 decembrie 1909, Aurel Vlaicu a plecat la Paris pentru
achiziţionarea motorului avionului său. Aici s-a întâlnit cu Traian Vuia
şi au hotărât să cumpere motorul Gnôme, de 50 C.P. În iunie a sosit
motorul din Franţa şi imediat au început zborurile de antrenament, la
Cotroceni, bucuria lui Aurel era imensă, primul zbor a fost pe 17 iunie
1910.
În 11 august
1910 a repurtat o convingătoare izbândă, reuşind să zboare la 50 m
înălţime, pe o distanţă de 6 km, publicul era entuziasmat, aplaudând cu
lacrimi în ochi izbânda genialului inventator Aurel Vlaicu, presa
lăudând evenimentul. Prin zborul său, Aurel Vlaicu, le-a dat o lecţie
tuturor acelora care n-au avut încredere în el.
Prin construirea
acestui aeroplan atât de original, România se situează pe locul trei în
lume, creând un aparat propriu, inventat, construit, şi pilotat de un
român.
La 5 septembrie
1910 a avut loc o demonstraţie de zbor la Chitila, la care au participat
Aurel Vlaicu, George Valentin Bibescu şi francezul Michel Molla, fiecare
cu avionul său. Aurel Vlaicu a oferit o adevărată lecţie de zbor, a fost
o declanşare de bucurie după zbor, fiind ridicat pe umeri şi purtat în
glorie şi triumf. Gazdele se întreceau în a-l elogia pe Vlaicu al
nostru, fiind felicitat şi premiat de reprezentanţii autorităţilor
statului. Evenimentul a fost punctat de presă, scriitori, poeţi,
pictori, politicieni şi de către toţi prietenii săi, având un puternic
ecou intern şi internaţional, toţi îl elogiau pe tânărul inginer român
Aurel Vlaicu, a cărui celebritate strălucea tot mai tare.
Vlaicu a fost
invitat să participe la manevrele militare, zburând în ziua de 27
septembrie 1910, la înălţimea 500 m, timp de 35 minute, fiind felicitat
de Ministrul de Război, general Grigore Crăiniceanu şi recompensat de
Consiliul de Miniştri cu suma de 50.000 lei. După acest zbor Aurel
Vlaicu a participat şi la manevrele de la Piatra Olt, toţi din
conducerea armatei erau încântaţi de măiestria tânărului inginer.
În ziua de 17
octombrie 1910 a urmat mitingul de pe hipodromul Băneasa. Pe o vreme
mohorâtă, ing. Vlaicu a avut un succes răsunător, mitingul aviatic s-a
transformat într-o adevărată sărbătoare naţională. Imediat a primit
oferte de a zbura la Istanbul şi Cairo, dar intenţia lui Vlaicu se
îndrepta spre oraşele din ţară. Aşa a fost scrisă istoria aparatului de
zbor „Vlaicu I”.
În anul 1911 a
fost conceput aparatul de zbor „Vlaicu II”, fiind mult îmbunătăţit de
către tânărul inventator, faţă de primul. În august 1911 se sărbătoreau
la Blaj 50 de ani de la înfiinţarea ASTRA. Erau prezenţi N. Iorga, I. L.
Caragiale, O. Goga, G. Coşbuc, Şt. O. Iosif, Ion Agârbiceanu, I. G.
Duca, Ion Mehedinţi, Petre Liciu, Aristiţa Romanescu şi mulţi alţii
pregătiţi pentru sărbătoare. În centrul atenţiei s-a aflat Aurel Vlaicu
cu aparatul său şi cu demonstraţiile sale de zbor. În cele din urmă a
reuşit să cucerească mulţimea, după zbor a fost felicitat, îmbrăţişat şi
sărutat ca un erou care duce spre nemurire aspiraţiile Neamului
Românesc. Caragiale l-a felicitat şi sărutat spunându-i „eşti cel mai
mare geniu al poporului nostru”.
În septembrie
1911 a zburat la Sibiu şi Braşov, unde timpul nu a fost favorabil
demonstraţiei, Aurel Vlaicu riscând mult. La Braşov a cunoscut-o, pe
Marioara Bărbulescu, fiinţa care în viaţa lui avea să joace un rol
important.
În toamna anului
1911 în capitala Moldovei se sărbătorea semicentenarul Universităţii din
Iaşi şi se dezvelea monumentul lui Mihail Kogălniceanu. Consiliul de
organizare a serbărilor l-a invitat pe Aurel Vlaicu, care a participat,
oferind un nou prilej de a încânta mulţimea. În octombrie 1911
efectuează zborul între Bucureşti şi Olteniţa.
Pentru meritele
sale, la propunerea lui Spiru Haret, ministrul instrucţiunii, primeşte
premiul Academiei Române în anul 1912. Atunci a propus aeroplanul
„Vlaicu II” pentru înzestrarea armatei, ceea ce ar fi pus bazele
începuturilor aeronauticii româneşti, fiind susţinut de matematicianul
Traian Lalescu, dar totul a fost în zadar.
În anul 1912
primeşte de la prietenul său ing. Ursinus, din Germania, ştiri despre
concursul internaţional de aviaţie organizat pe aerodromul de la Aspern,
lângă Viena. Aurel îşi începe pregătirea printr-un zbor
Bucureşti-Ploieşti, nu lipsit de peripeţii, cu o aterizare lângă
Ţigăneşti. În drum spre Aspern poposeşte la Cernăuţi, unde efectuează
două demonstraţii de zbor în aprilie 1912. Succesul a fost deplin, dar
aici află ştirea despre faptul că iubita lui s-a îmbolnăvit grav, fiind
nevoită să plece la tratament la Davos, în Elveţia. Aurel a suferit
pentru Marioara, care îi luminase pentru scurt timp viaţa.
Aurel Vlaicu
ajunge în iunie 1912 la Viena şi îşi expune aparatul de zbor”Vlaicu II”
în salonul expoziţional. Despre acest moment a scris emoţionant,
prietenul său Traian Vuia, care scoate în evidenţă ingeniozitatea şi
originalitatea românească. La concurs participau 43 de aviatori din 8
ţări: 17 austrieci, 12 francezi, 7 germani, 3 italieni, 1 rus, 1
belgian, 1 român. Dintre ei nu lipsea celebrul aviator francez Roland
Garros, care pilota un „Bleriot XV”, model nou. A fost stabilit un nou
record mondial, aviatorul Caskay a zburat la o înălţime de 4600 m cu doi
pasageri. Succesul lui Aurel Vlaicu a fost pe deplin, clasându-se pe
primul loc la proba de aruncare a proiectilului, iar la probele de viraj
strâns şi de aterizare la punct fix s-a situat pe locul doi. A fost
ovaţionat de cei 200.000 de spectatori, iar presa vieneză a scris la
superlativ despre român, fiind felicitat şi premiat de organizatori. Şi
presa din ţară a scris mult despre demonstraţiile lui A.Vlaicu, ziarul
„Românul” din Arad apărut pe 30 iunie 1912 a scris: „Aurel Vlaicu
depăşind adversari redutabili a ieşit biruitor în unul din primele
concursuri de aviaţie. Epopeea Neamului Românesc în care ne-am impus
străinătăţii este consemnată acum prin trei localităţi: Plevna,
Montpellier şi Aspern”. Tot timpul a fost înconjurat cu căldură şi
simpatie de numeroasa colonie românească din Viena, iar din ţară a
primit multe felicitări şi telegrame.
După succesul de
la Aspern, Aurel Vlaicu a început un turneu cu zboruri demonstrative în
Transilvania. Astfel în iulie 1912, Vlaicu a zburat la Arad, Lugoj şi
Haţeg uimind pe toţi participanţii cu măiestria sa. La Arad în fruntea
Comitetului de organizare s-a aflat Vasile Goldiş, iar la Lugoj
organizator a fost pictorul Virgil Simionescu, ce l-a imortalizat pe
Vlaicu în faţa aparatului său.
Cu emoţie a
sosit la Orăştie pentru demonstraţia din 4 august 1912, unde au
participat peste 10.000 de oameni. Niciodată nu mai văzuse nimeni o
asemenea manifestare de sărbătoare la Orăştie. Era prezentă familia, cu
tatăl şi mama sa, prietenii şi locuitorii Orăştiei, din împrejurimi şi
chiar de la distanţe mai mari, veniţi cu căruţe, călare pe cai, pe jos,
cu biciclete, trenul şi cu automobilul. Erau prezenţi O. Goga, Şt. O.
Iosif, alături era o societate de unguri magnaţi, contele Bethlen,
baroneasa Napcsa, marele proprietar Kendeffy, milionarul italian Peccol.
Aceştia se închină aviatorului român şi baroneasa îl roagă să-i prezinte
pe toţi părinţilor săi. Vlaicu îi duce la ţăranii români care şedeau
lângă hangar. Ungurii strâng mâna părinţilor lui Vlaicu şi îi felicită
pentru norocul de a avea ca fiu un geniu neîntrecut.
Zborul a durat
30 minute la o înălţime de 300 m. Lumea era în delir, părinţii plângeau,
tatăl său la început sceptic acum plângea de bucurie şi era fericit că
fiul său a reuşit să cucerească lumea văzduhului. Eroul îşi împlinise cu
succes misiunea, mai ales aici, printre ai săi, cei care nu l-au uitat
niciodată. În ziua de 11 august 1912, A. Vlaicu a zburat la Vârşeţ, în
prezenţa a 20.000 spectatori.
La Alba Iulia,
A. Vlaicu a zburat în ziua de 18 august 1912. Durata zborului a depăşit
40 de minute la înălţimea de 700 m. Vlaicu s-a îndreptat spre Mamut,
apoi spre Piatra Craivii, a venit pe Ampoi şi Mureş până la Ciugud, apoi
a aterizat în faţa mulţimii entuziaste. Despre acest zbor au scris
foarte frumos ziarele : „Unirea”, „Gazeta Transilvaniei”, „Drapelul”,
„Libertatea”. Demonstraţia de la Alba Iulia s-a înscris, aşa cum şi-a
dorit-o Aurel Vlaicu, între cele mai izbutite zboruri ale sale,
păstrându-se în memoria celor prezenţi. Din fericire, până la 1
Decembrie 1918 s-au scurs doar 6 ani. Visul lui Vlaicu şi al tuturor
participanţilor la zborul său istoric s-a înfăptuit pentru totdeauna,
într-o neuitată zi istorică, dar din nefericire A. Vlaicu n-a putut
realiza din nou zborul său în ziua Marii Uniri.
În ziua de 28
august 1912, A. Vlaicu a zburat la Sălişte, unde s-au născut Ioan Lupaş,
Onisifor Ghibu, D. D. Roşca şi Ioan Moga. După zbor, pe câmpul de la
marginea localităţii, s-a încins o mare horă românească, un adevărat
corolar al triumfului lui Vlaicu.
În luna
septembrie au urmat zborurile lui Vlaicu la Târgu-Mureş şi Dumbrăveni.
Avea planificat să zboare şi la Bistriţa şi Oradea, dar fiind chemat la
Bucureşti, a fost obligat să abandoneze acest proiect.
La Bucureşti a
participat la un miting aviatic, urmărind exerciţiile de zbor ale unui
avion „Bristol-Coandă”, fabricat în Anglia, după care a urmat
demonstraţia lui Aurel Vlaicu. La sfârşitul anului 1912 s-a deplasat în
Anglia pentru unele negocieri cu firme engleze. Aparatul „Vlaicu II”,
depăşit deja din punct de vedere tehnic, a fost abandonat, la orizont
apăruse un nou vis „Vlaicu III”. În iulie 1913 a participat la campania
armatei române în Bulgaria.
În acea
perioadă, la Bucureşti, creştea interesul în Valentin G. Bibescu, care
adunase în jurul lui un grup de piloţi care obţineau rezultate de
prestigiu zburând cu aparate Bleriot. Printre aceştia se aflau piloţii:
Negrescu, Protopopescu, tânărul Poli Vacas, Capşa, Zorileanu. Aceştia
l-au ambiţionat pe Vlaicu ce îşi propune un zbor în premieră, privind
trecerea Carpaţilor, dorind să devină „Vulturul Carpaţilor”.
A plecat în ziua
de 13 septembrie 1913 din Bucureşti îndreptându-se spre Ploieşti, aici a
aterizat pentru alimentarea avionului. A decolat, a trecut de Câmpina,
având în faţă piscurile Carpaţilor. Conştient, probabil, că aeroplanul
nu va putea depăşi cu mult înălţimea munţilor, Vlaicu şi-a întors
aparatul spre Câmpina, cu intenţia de a ateriza în apropierea şoselei,
pentru a fi văzut de cei care îl însoţeau. La marginea satului Băneşti,
însă s-a prăbuşit din înălţime. Nici azi nu se cunosc cauzele
prăbuşirii. Printre cei dintâi care au ajuns la locul accidentului au
fost Magnani şi Sălişteanu, Vlaicu zăcea mort, având oasele zdrobite,
lângă sfărâmăturile „păsării” sale. Visul flăcăului din Binţinţi de a
trece, în zbor, Carpaţii, îşi întrerupsese aici firul. Ştirea morţii lui
Vlaicu a lovit ca un trăsnet opinia publică din ţară, a fost decretat
doliu naţional.
Ceremonia
înmormântării, la Bucureşti, s-a transformat într-o mare adunare de
iubire şi compasiune pentru cel dispărut. Au participat la ea, în
primul rând, cei veniţi din Transilvania, mama, tata, fraţii şi
surorile, alte rude, prieteni şi locuitori din Binţinţi, Orăştie,
personalităţi ale vremii din Transilvania, din Bucureşti, precum şi un
numeros public. A fost înmormântat în cimitirul Bellu, iar această
tristă împrejurare a scos în evidenţă marea admiraţie şi deosebita
simpatie de care se bucura Vlaicu în masa poporului.
Satul în care
s-a născut, începând cu anul 1927 se numeşte Aurel Vlaicu, iar încă din
1919, numele său fusese dat liceului din Orăştie. În localitatea sa,
precum şi în alte multe localităţi au apărut muzee, monumente memoriale
(statui, busturi), plăci comemorative. Prin tot ce a realizat Aurel
Vlaicu este considerat un geniu al aviaţiei, un simbol şi un îndemn al
unităţii naţionale, un erou al Neamului Românesc.
Ioan GALDEA
|
|
