|
Concordatul
României cu
Vaticanul
Concordatele sunt
acte diplomatice ale Statului Vatican încheiate cu diferite guverne ale
ţărilor pe teritoriul cărora existau credincioşi catolici. La prima,
vedere, acestea au scopul doar de ai proteja credincioşii catolici care
vieţuiesc pe teritoriul ţărilor respective, în realitate, concordatele
urmăresc influenţa culturală, politică, economică a cultului catolic şi
a riturilor acestuia pe teritoriul acestor ţâri, având drept ţintă
prozelitismul Bisericii Romano-catolice.
Concordatele au
fost folosite de Biserica Romano-Catolică încă din Evul Mediu cu Franţa,
Portugalia (1857, 1886), Prusia (1821), Bavaria (1871), Spania (1831,
1855, 1904), Elveţia (1828,1845,1888), Austria, Rusia, etc. Dintre toate
acestea, cel cu Rusia nu a fost pus în aplicare, rămânând în vigoare
legile ţării. După primul război mondial, cele mai importante Concordate
au fost încheiate cu Polonia (1925), Lituania (1927), Germania (1933).
Concordatul semnat cu Italia datează din 1929, când s-a creat şi noul
stat al Cetăţii Vaticanului.
Acest act
diplomatic este redactat de canonici romano-catolici desemnaţi de papă.
Guvernele semnatare aduc eventuale obiecţii şi/sau propuneri. Chiar dacă
în conţinutul concordatului apar modificări, ele sunt minore şi nu
schimbă cu nimic fondul problemei. Se foloseşte un limbaj suplu.
Capitolele necontroversate au o exprimare directă şi precisă, în timp ce
capitolele care ar putea stârni reacţii şi nemulţumiri din partea
guvernelor semnatare sunt constituite din ambiguităţi şi echivoc. Astfel
de articole, în aparenţă limpezi, clare şi favorabile guvernului
respectiv sunt condiţionate de trimiteri la doctrine canonico-juridice
catolice care, interpretate în funcţie de aceste trimiteri, exprimă
tocmai contrariul. Deoarece multe dintre guverne nu au studiat amănunţit
aceste trimiteri condiţionale sau termeni conjugaţi echivoc înainte de a
semna asemenea acte diplomatice, s-au dovedit ulterior a fi „păcălite”.
Văzându-se induse în eroare, unele guverne au denunţat concordatul, iar
altele au cedat în faţa abilităţilor verbale ale reprezentanţilor
desemnaţi de papă. Aşa s-a întâmplat şi în cazul Concordatului cu
România.
Cine a câştigat
din Concordatul cu România
Concordatul cu
România a fost semnat la 10 mai 1927 de către Vasile Goldiş (ministru de
Externe) şi Iuliu Maniu (prim-ministru), ambii greco-catolici, sub
presiunile regelui Ferdinand al României, care nu dorea să strice
relaţiile cu Occidentul şi, în mod special, cu Vaticanul. Discuţiile
despre Concordat au început în 1921, la propunerea Vaticanului, în
timpul guvernării Averescu, tratativele fiind secrete. Opinia publică
din România a aflat de acesta doar în 1928, prin denunţarea în paginile
ziarului „Telegraful Român” din Sibiu. Marea majoritate a
intelectualilor români îşi dau seama că, în forma în care a fost semnat
Concordatul, s-a produs o mare greşeală politico-diplomatică a
reprezentanţilor Statului Român. Protestele, discuţiile tensionate,
dezbaterile pe această temă etc. apar tot mai mult şi, în ciuda acestora
şi a nemulţumirilor exprimate de ierarhia ortodoxă, în anul următor,
1929, Parlamentul României aprobă încheierea actului diplomatic, fără a
face un studiu amănunţit asupra sa.
După demascarea
Concordatului în paginile „Telegrafului Român”, Nicolae Titulescu,
încercând să reducă din „pagube”, cere Vaticanului mai multe
declaraţii interpretative,1 în
special acolo unde formulările ambigue şi trimiterile la codexul
romano-catolic păgubesc Statul Român şi nedreptăţesc celelalte culte
existente la acea dată în ţară. Într-o telegramă trimisă de N. Titulescu
către Guvernul României, la 11 octombrie 1928, el spune că monseniorul
Angelo Marie Dolci, demnitar al cancelariei papale, i-a comunicat
confidenţial să renunţe la a mai cere explicaţii „căci este vorba de o
rezistenţă personală a papei”. La propunerea regelui Ferdinand,
lucrurile au rămas în umbra tăcerii.
În anii următori
semnării Concordatului, mai multe organizaţii laice din România solicită
anularea acestui act, însă fără nici un rezultat.
În 16 aprilie 1932,
un grup de 27 de deputaţi cer denunţarea şi anularea Concordatului cu
România. Atât Casa Regală din România, cât şi guvernul „se spală pe
mâini” prin explicaţii penibile şi puerile, concluzionând că situaţia nu
e de competenţa lor.
În cele din urmă,
Concordatul este denunţat şi anulat de guvernul comunist al lui Petru
Groza, care a întâmpinat o mare opoziţie din partea ierarhiei
greco-catolice din Ardeal. Acesta este şi unul dintre principalele
motive pentru care toţi ierarhii uniţi din Ardeal au fost arestaţi de
către regimul comunist. Trist este că denunţarea Concordatului au
făcut-o comuniştii şi nu marii noştri oameni politici care, în momente
de grea încercare pentru ţară, s-au folosit de sentimentul naţional al
cetăţenilor României pentru a-şi câştiga capital electoral.
Concordatul a
influenţat mult întocmirea Legii Cultelor, avantajând Biserica Romei şi
dezavantajând Biserica Ortodoxă. Printre altele, se pretindea ca
Biserica greco-catolicilor, considerată până atunci, prin prevederile
Constituţiei, Biserică românească, să fie înglobată în cea
Romano-catolică şi organizată în condiţiile Codicelui de drept canonic
al Vaticanului. De asemenea, se cere ca Fondul de studii şi Fondul
religie - administrate până atunci de Stat, să fie predat: Bisericii
Romano-catolice. Prin prevederile Codicelui de drept canonic, proprietar
al tuturor bunurilor deţinute de Biserica Catolică este papa, ca şef
suprem şi discreţionar al acesteia. Un articol cu totul special al
noului proiect de Concordat este cel prin care se prevede ca episcopii,
clerul şi chiar credincioşii Bisericii Catolice de pe teritoriul
Statului Român să poată comunica direct cu Vaticanul, fără nici un fel
de control din partea autorităţii civile, nu numai în probleme de
credinţă şi organizare, ci în orice „afaceri bisericeşti”, formula
extrem de elastică ce deschide drum liber oricărei acţiuni
extra-bisericeşti. Tot în Concordat este prevăzut dreptul persoanelor de
altă naţionalitate şi neavând cetăţenie română să poată avea acces şi
drept de a activa în cadrul instituţiilor Bisericii Romei de pe
teritoriul României, fără ca Statul Român să aibă drept de control
asupra lor. Nici un Concordat încheiat cu vreo altă ţară nu impunea
Statului respectiv această renunţare la control, comunicarea clerului cu
Vaticanul făcându-se numai prin mijlocirea Ministerului de Externe.2
Legea generală a
cultelor a fost dezbătută şi votată la un an după semnarea la Vatican a
Concordatului, în martie 1928, ministrul cultelor, Alexandru Lepădatu, a
prezentat în faţa Senatului României proiectul de lege a cultelor, care
a stârnit multe reacţii şi dispute, fiind redactat astfel încât să nu
încalce articolele din Concordat. În felul acesta, noua lege a cultelor
favoriza foarte mult cultul catolic (greco şi romano) din România, în
senat au luat cuvântul Nicolae Bălan, mitropolitul Sibiului, PS Roman
Ciorogariu din Oradea şi PS Grigore Comşa de la Arad, combătând punctele
controversate din Concordat, care influenţau negativ legea respectivă,
în ciuda tuturor intervenţiilor ierarhilor ortodocşi, guvernul liberal a
votat Legea Cultelor, fără a face nici cea mai mică modificare.
Legea Cultelor din
1928 acorda implicit dreptul Bisericii Romei, deşi era minoritară în
România, de a avea autonomie, în felul acesta, Vaticanul devenea stat în
stat. Catolicismul a avut întotdeauna un caracter militant şi ofensiv,
combătând chiar şi libertatea conştiinţei şi principiul egalei
îndreptăţiri, ambele fiind principii elementare în constituţia statelor
moderne (a se vedea şi Lazăr Iacob, Regimul cultelor în România
întregită. 1931, pag. 21 ş.u.).
Unul din luptătorii
împotriva felului în care a fost redactată Legea Cultelor a fost şi
istoricul Ştefan Meteş care spunea: „Împotriva uzanţelor internaţionale
cele mai elementare, subordonând principiul menţinerii neştirbite a
suveranităţii interne, unor consideraţiuni de oportunism lipsit de
temeiul adevărat, guvernul român a crezut a fi în drepturile sale
legitime încercând a adopta şi a pune în concordanţă dispoziţiunile
cuprinse în legea cultelor cu textul convenţiunii încheiate anterior cu
Vaticanul, impunând în felul acesta ţării întregi, respectarea voinţei
şi intereselor unei organizaţii eclesiastice din afară de frontierele
României...” (Şt. Meteş, Viaţa Bisericii Ortodoxe Române din
Transilvania între anii 1919-1939, Sibiu, 1940).
Legătura dintre
catolicism si iredentism
Contextul istoric
al iniţiativei Vaticanului de a semna un Concordat cu România arată
necesitatea Romei papale de a crea front comun cu interesele iredentiste
maghiare. După ce, prin Tratatul de la Trianon, Ardealul intră în
posesia Statului Român, papa pierde din influenţa politică şi economică
ce o avea în perioada ocupaţiei austro-ungare, în acest caz,
catolicismul devine o minoritate, deoarece Bisericii Ortodoxe i se
recunoaşte dreptul de Biserică dominantă şi naţională. Singura
posibilitate de a recâştiga din influenţa avută în Ardeal era o
înţelegere pe plan diplomatic.
O dată cu
suveranitatea României asupra Ardealului, toate bunurile fostului Stat
Ungar trec în proprietatea Statului Român, care urmează să le
administreze după legi proprii. Deoarece în perioada ocupaţiei
austro-ungare papa nu avea drept de proprietate, ci doar de uzufruct
(drept de folosinţă), aceste bunuri intră în posesia Statului Român. În
Ardeal, populaţia de naţionalitate română era majoritară, iar maghiarii
rămân doar cei mai numeroşi dintre minorităţi. Astfel, Biserica
Romano-catolică îşi vede ameninţată perspectiva dominaţiei şi a
răspândirii catolicismului.
Elementele şovine
din Ungaria, cât şi conaţionalii lor din Ardeal (care se simt loviţi în
orgoliu deoarece sunt minoritari) susţin interesele catolicismului în
România (în special în Ardeal) şi, astfel, ia naştere o conjugare a
intereselor Bisericii Romano-catolice şi a celor maghiaro-şovine.
Vrednică de amintit, în acest sens, este şi mărturia papei Pius XI în
anul 1926 care, în faţa a câtorva mii de pelerini maghiari spunea: „Am
văzut totdeauna în mulţii pelerini unguri cari au fost aici, pe fiii
ţării Mariei Tereza, pe fiii regelui Ştefan cel Sfânt, pe urmaşii
sfântului Emeric şi pe nepoţii regelui Ladislau cel Sfânt...
Binecuvântez pe toţi acei tineri, cari în importanta epocă a
redeşteptării, în scumpii ani ai înnoirii sufleteşti se grupează în
jurul acestui steag, pentru ca să ducă la biruinţă conştiinţa naţională
şi adevărata religiozitate şi să facă Ungaria din nou mare şi fericită (Legea
Românească, nr. 22. p, 193-194, anul 1935)”.
În acelaşi an, la
Budapesta, baronul Dr. A. Vecsey, mâna dreaptă a episcopului catolic de
Alba-Iulia sub „jurisdicţia” căruia funcţiona şi Statusul Catolic
Ardelean, făcea următoarele afirmaţii: „România a răpit mult pământ
unguresc. Statul Român se teme de Biserica Catolică... Averile
bisericeşti le-a confiscat deja. Se teme de fiecare ungur, dar mai ales
de ungurii catolici, deoarece simte prin instinct că catolicismul este
sprijinul cel mai puternic al maghiarimei”. (Ibidem)
Pentru ca aceste
interese să fie întărite de elemente româneşti din Ardeal, papalitatea
se foloseşte şi de încorporarea Bisericii Greco-catolice în sfera de
interese a Bisericii Romano-catolice, cu atât mai mult cu cât
credincioşii greco-catolici la acea data numărau aproape jumătate din
catolicii din România. Aceasta s-a înfăptuit prin conlucrarea tacită a
ierarhilor greco-catolici, fără a face cunoscute credincioşilor uniţi
interesele ascunse. Ei ştiau doar de includerea lor în marea familie a
Bisericii Romei, neştiind că sunt părtaşi la slăbirea suveranităţii
naţionale a României.
Fostul deputat
Ştefan Meteş, în 1924, când discuţiile pe tema Concordatului încă erau
tăinuite, făcea publică afirmaţia unui lider catolic maghiar, care,
adresându-se unor confraţi, spunea: „Nu fiţi îngrijoraţi căci noi suntem
oameni cu experienţă şi diplomaţi... Norocul nostru e faptul că la
Bucureşti nimeni nu e lămurit asupra rostului Bisericii Catolice, iar
cuvântul românilor ardeleni nu e prea luat în seamă, între guvern şi
opoziţie nu e nici o înţelegere, ci duşmănie feroce. Unii se ocupă cu
întărirea materială a partidului, iar ceilalţi vor răsturnarea
Guvernului. Chestii, fie chiar naţionale, nu sunt, care să-i poată uni
pe aceştia, şi e spre binele nostru... Am intervenit la Papa, ca atunci
când problema catolicilor va mai fi acută, nunţiul papal să înceapă
tratativele cu Guvernul român pentru Concordat, şi făptul acesta, va
uşura situaţia noastră foarte mult. Unde mai puneţi că «fraţii» români
uniţi ne dau tot sprijinul prin arhiereii lor, ca Biserica noastră să nu
fie înfrântă, căci aceasta ar însemna şi micşorarea rostului lor în
Stalul Român. Rezervăm cel mai puternic argument, dacă împrejurările şi
oamenii amintiţi nu ne vor putea ajuta cum dorim. Nu uitaţi că trăim
într-o ţară orientală, unde banul are puterea supremă. „Noi vom jertfi
dacă trebuie zeci de milioane, pentru a salva situaţia materială şi
culturală a Bisericii noastre, care e însăşi mântuirea poporului maghiar
de aici şi pot să vă asigur, că izbânda noastră va fi deplină”. (Legea
Românească, nr. 30, p. 7, anul 1924).
Succesul cel mai de
seamă al coaliţiei dintre Biserica Romei şi Budapesta îl constituie
actul diplomatic care poartă numele de Concordat. Prin acest act,
Biserica Romei are mai multe drepturi şi facilităţi în România decât a
avut în Ungaria. Dacă regii unguri îi ofereau papei doar dreptul de
folosinţă asupra domeniilor, prin Concordatul cu România, Vaticanul
devine proprietar peste mii de hectare de păduri, păşuni, clădiri, case
parohiale, biserici etc. În Ardeal, pe care astăzi le revendică, în
plus, şcolile catolice sunt finanţate de Statul Român, majoritar
ortodox. Aceste instituţii de învăţământ au fost un important factor de
propagare a catolicismului în România. Asupra lor, Statul Român nu mai
avea nici un drept.
Prin semnarea
Concordatului cu Vaticanul, Biserica Catolică de orice rit din
România devine proprietară a unor teritorii şi imobile din
Transilvania şi Bucovina, fără ca Statul Român să aibă dreptul de a
controla sau verifica acţiunile şi activităţile membrilor ei. Astfel, în
perioada ce a urmat mulţi preoţi, călugări şi călugăriţe din ordinele
religioase catolice au desfăşurat o intensă activitate de spionaj în
defavoarea Statului Român (vezi Onisifor Ghibu, Acţiunea catolicismului
unguresc şi a Sf. Scaun în România întregită, Cluj 1934).3
Ameninţarea
Vaticanului şi „bizantinismul” românesc
Şantajul şi falsul
sunt instrumente des folosite de diplomaţii Vaticanului atunci când
lucrurile nu merg conform planurilor lor. Aşa a fost şi în cazul
Concordatului cu România.
Nichifor Crainic,
care realizase traduceri din română în franceză între reprezentanţii
celor două părţi semnatare, Regele Ferdinand al României (reprezentat de
Vasile Goldiş în calitate de ministru de Externe) şi Vaticanul
reprezentat de monseniorul Angelo M. Dolci, relatează momente care au
avut loc tocmai în cabinetul ministrului.
„Tratativele pentru
încheierea Concordatului durau de şapte ani. Guvernele noastre nu aveau
curajul să pună piciorul în prag faţă de pretenţiile exorbitante ale
Vaticanului. Proiectul de Concordat asigură papei în România o
autoritate suprastatală şi, în anumite cazuri, dreptul de proprietate în
ţară în mod absurd. Din aceasta pricină, guvernele noastre, cu o
laşitate rău mascată, amânau încheierea din an în an. Vasile Goldiş
declarase public că mai bine îşi taie mâna decât să semneze asemenea
Concordat.
La ultima audienţă
imperioasă a monseniorului Dolci, nunţiul papal, eu am servit ca
interpret. Goldiş nu ştia franţuzeşte. Monseniorul Dolci avea un defect
caraghios: o incontinenţă nazală. Cu cât se înfuria, cu atât nasul îi
curgea mai abundent. Câteodată, în focul gesticulaţiei, uită să mai
folosească batista şi lacrimile nazale şiroiau pe sutana diplomatică, o
elegie ciudată că papa nu intră mai repede în posesiunile româneşti.
Goldiş era intimidat. Monseniorul cerea dictatorial, să îi fixeze data
semnării. Ministrul, care nu voia, îngăima echivocuri. Atunci, printre
şiroaie, au izbucnit, groteşti, invectivele milenare împotriva
ortodoxiei:
- Ipocriţilor,
perverşilor, bizantinilor, ereticilor, în curând veţi semna, în curând.
Eram în România
intr-un cabinet ministerial!
Când nunţiul papal
s-a ridicat în furii şi a luat-o spre ieşire s-a produs un tablou
fantastic ai demnităţii de stat: ministrul alergând după monsenior
trăgându-l de pulpana să nu plece: «Monseniore, monseniore!» Iar eu
alergând după ministru să îl sustrag din situaţia ridiculă. Nu l-a putut
opri. Dus a fost!
«Veţi semna
curând»... monseniorul Dolci ştia ce spune.
Regele Ferdinand nu
era încă in agonie, dar greu bolnav. Era catolic şi, botezându-şi copiii
în legea ţării, papa îl oprise de la împărtăşanie. Catolicii cu acces în
palat i-au terorizat suferinţa cu bestialitate sacră, ameninţându-l cu
focul iadului dacă nu obţine graţia potirului. Iar graţia nu se poate
căpăta decât printr-un târg: să încheie Concordatul!
Într-o zi Vasile
Goldiş era profund deprimat. Venea de la rege. I-a mărturisit cum era
terorizat de catolici. Era credincios şi îngrozit de moarte. Luându-i
mâinile, l-a implorat plângând să meargă la Roma să semneze Concordatul,
ca regele să poată primi împărtăşania şi să moară în pace.
Toata luna mai
1927, Goldiş a stăruit la Vatican, neizbutind să, schimbe o iotă în plus
din textul impus” (Fragment din memoriile lui Nichifor Crainic apărut în
„Tribuna”, Cluj, 19 iulie 1990, pg. 6, preluat din Zile albe, Zile
negre, vol 2).
Este clar, dar şi
dureros în acelaşi timp: Concordatul cu România s-a semnat printr-un
şantaj mizerabil, un şantaj care a afectat pe vecie viitorul cultelor în
România, care a creat şi creează încă multe probleme legate de
patrimoniu.
Astăzi, Concordatul
este denunţat şi, teoretic, nu este pus în practică, dar multe dintre
punctele urmărite sunt reactualizate prin legi şi ordonanţe date de
guvernele de după 1989. Principalii susţinători ai acestor interese au
fost aceleaşi partide, care au susţinut şi ratificarea Concordatului în
perioada interbelică.
În mod special,
legile cu referire la proprietăţi şi alte favoruri pe care Biserica
Romei le-a obţinut în perioada interbelică, folosindu-se de Concordat şi
Statusul Romano-catolic din Ardeal, au fost date de guvernele conduse de
PNŢ şi PNL.
Partidele
sus-menţionate fac parte din ICD (Internaţionala Creştin-democrată)
condusă de oameni influenţi din jurul papei. De aici apare şi extensia
CD, „Creştin – Democrat” avută de PNŢ-CD şi PNL-CD. În primii ani după
căderea comunismului în România, dar, pentru că tot mai mulţi au sesizat
acest lucru, de la denumirea celor două partide s-a eliminat extensia
CD, rămânând, forma simplă în care este şi astăzi. Un alt partid sub
influenţa Vaticanului este PD (Partidul Democrat), care face parte din
PPE (Partidul Popular European). ICD şi PPE au susţinut din umbră, şi
uneori făţiş, propaganda catolică în România de după 1989, prin
partidele aflate la guvernare. Tot datorate influenţei ICD şi PPE în
ţara noastră sunt şi vizitele în România a papilor Ioan Paul al II-lea
şi a lui Benedict al XVI-lea (în aşteptare).
Nu întâmplător,
alături de ICD şi PPE este de asemenea principalul partid al minorităţii
maghiare din România, care susţine necontenit argumente juridice şi
neglijează contextul istoric prin care, în perioada ocupaţiei Imperiului
Habsburgic, Biserica Romei a pus stăpânire în Ardeal pe multe dintre
proprietăţile pe care astăzi le revendică. Iată, deci, de ce Biserica
Greco-catolică şi unii „domni” politicieni catolici şi „necatolici”
susţin varianta în care să se ţină semna doar de Cărţile Funciare.
Astfel, senatorul UDMR. Eckstein Kovacs Peter, unul dintre „necatolici”,
în şedinţa din 27 septembrie 2004, spunea: „Există şi a existat regim de
carte funciară în Transilvania şi Bucovina, dar acest regim de carte
funciară a funcţionat atât pentru ortodocşi, cât şi pentru
greco-catolici. Eu nu fac parte din nici una dintre aceste confesiuni,
din cauza aceasta nu-mi permit să spun că acest normativ nu face altceva
decât să reitereze practic un principiu constituţional care este
supremaţia legii, pe de altă parte, să pună în concordanţă un act
normativ din 1990 înainte ca noi să ratificăm Convenţia europeană, cu
situaţia actuală, (revista „Flacăra”, nr. 40. 1 oct. 2004, pg. 3). Dar,
în. perioada ocupaţiei austro-ungare, foarte rare erau cazurile în care
ortodocşii puteau să se înscrie ca proprietari în Cartea Funciară. În
legea proprietăţii, cea care avantajează cultul catolic şi minoritatea
maghiară din Ardeal, se specifică doar imobilele pe care cultul
respectiv le-a pierdut în 1948, dar care au fost luate, în marea lor
parte, prin abuz, şantaj, şi impunere silită, când Ardealul era sub
ocupaţie străină. Cu toate acestea imobilele donate de boierii şi
domnitorii români din Moldova şi Bucovina mănăstirilor şi bisericilor
ortodoxe încă nu au fost retrocedate. Pe baza acestui Concordat, se
plâng catolicii şi maghiarii, victimizându-se şi strigând în gura mare
că nu au drepturi şi că în România se simt discriminaţi. Concordatul
le-a dat drepturi pe care azi le revendică atât în plan economic, cât şi
în plan social, religios, cultural etc.
ieromonah Eftimie MITRA
(Preluat de pe
internet http://acasa.bisericaortodoxapetrani.ro/?p=2051)
Bibliografie
- Dr. Iacob Lazăr,
Cultul Catolic în România – Concordatul cu Vaticanul, Oradea,
Tipografia diecezană, 1933;
- I.P.S. Bartolomeu
Valeriu Anania, Pro memoria – Acţiunea catolicismului în România
interbelică, Bucureşti, Editura IBM-BOR, 1993;
- Silviu Dragomir,
Nedreptăţirea elementului ortodox în Ardeal, Bucureşti, 1930;
- Av. Tudor
Popescu, Concordatul cu papa, Bucureşti, 1927;
- IPS Nicolae
Bălan, Biserica împotriva concordatului, Sibiu, Tipografia
arhidiecezană, 1929.
Note
1 Este vorba
de mai multe puncte din concordat. A se vedea şi adresa ministrului de
externe nr. 48.524 din 20 iulie 1928 emisă de N. Titulescu monseniorului
Dolci
2 Vezi
tratatul pe această temă al jurnaliştilor Carol Hârşan şi Georgiana
Arsene publicat în Absurdul interconfesional, editura Vicovia,
2009.
3 Amănunte
despre spionajul feţelor bisericeşti catolice, vezi şi la O. Ghibu,
Politica religioasă şi minoritară a României, Cluj, 1940, şi
Ordinul franciscanilor conventuriali «monoriţii» din Transilvania,
vol. 1-11 Bucureşti 1937.
4 Conform
Constituţiei României regele trebuia să îşi boteze copiii în Biserica
Ortodoxă.
|
