România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Concordatul 

României cu Vaticanul

 

Concordatele sunt acte diplomatice ale Statului Vatican încheiate cu diferite guverne ale ţărilor pe teritoriul cărora existau credincioşi catolici. La prima, vedere, acestea au scopul doar de ai proteja credincioşii catolici care vieţuiesc pe teritoriul ţărilor respective, în realitate, concordatele urmăresc influenţa culturală, politică, economică a cultului catolic şi a riturilor acestuia pe teritoriul acestor ţâri, având drept ţintă prozelitismul Bisericii Romano-catolice.

Concordatele au fost folosite de Biserica Romano-Catolică încă din Evul Mediu cu Franţa, Portugalia (1857, 1886), Prusia (1821), Bavaria (1871), Spania (1831, 1855, 1904), Elveţia (1828,1845,1888), Austria, Rusia, etc. Dintre toate acestea, cel cu Rusia nu a fost pus în aplicare, rămânând în vigoare legile ţării. După primul război mondial, cele mai importante Concordate au fost încheiate cu Polonia (1925), Lituania (1927), Germania (1933). Concordatul semnat cu Italia datează din 1929, când s-a creat şi noul stat al Cetăţii Vaticanului.

Acest act diplomatic este redactat de canonici romano-catolici desemnaţi de papă. Guvernele semnatare aduc eventuale obiecţii şi/sau propuneri. Chiar dacă în conţinutul concordatului apar modificări, ele sunt minore şi nu schimbă cu nimic fondul problemei. Se foloseşte un limbaj suplu. Capitolele necontroversate au o exprimare directă şi precisă, în timp ce capitolele care ar putea stârni reacţii şi nemulţumiri din partea guvernelor semnatare sunt constituite din ambiguităţi şi echivoc. Astfel de articole, în aparenţă limpezi, clare şi favorabile guvernului respectiv sunt condiţionate de trimiteri la doctrine canonico-juridice catolice care, interpretate în funcţie de aceste trimiteri, exprimă tocmai contrariul. Deoarece multe dintre guverne nu au studiat amănunţit aceste trimiteri condiţionale sau termeni conjugaţi echivoc înainte de a semna asemenea acte diplomatice, s-au dovedit ulterior a fi „păcălite”. Văzându-se induse în eroare, unele guverne au denunţat concordatul, iar altele au cedat în faţa abilităţilor verbale ale reprezentanţilor desemnaţi de papă. Aşa s-a întâmplat şi în cazul Concordatului cu România.

 

Cine a câştigat din Concordatul cu România

Concordatul cu România a fost semnat la 10 mai 1927 de către Vasile Goldiş (ministru de Externe) şi Iuliu Maniu (prim-ministru), ambii greco-catolici, sub presiunile regelui Ferdinand al României, care nu dorea să strice relaţiile cu Occidentul şi, în mod special, cu Vaticanul. Discuţiile despre Concordat au început în 1921, la propunerea Vaticanului, în timpul guvernării Averescu, tratativele fiind secrete. Opinia publică din România a aflat de acesta doar în 1928, prin denunţarea în paginile ziarului „Telegraful Român” din Sibiu. Marea majoritate a intelectualilor români îşi dau seama că, în forma în care a fost semnat Concordatul, s-a produs o mare greşeală politico-diplomatică a reprezentanţilor Statului Român. Protestele, discuţiile tensionate, dezbaterile pe această temă etc. apar tot mai mult şi, în ciuda acestora şi a nemulţumirilor exprimate de ierarhia ortodoxă, în anul următor, 1929, Parlamentul României aprobă încheierea actului diplomatic, fără a face un studiu amănunţit asupra sa.

După demascarea Concordatului în paginile „Telegrafului Român”, Nicolae Titulescu, încercând să reducă din „pagube”, cere Vaticanului mai multe declaraţii interpretative,1 în special acolo unde formulările ambigue şi trimiterile la codexul romano-catolic păgubesc Statul Român şi nedreptăţesc celelalte culte existente la acea dată în ţară. Într-o telegramă trimisă de N. Titulescu către Guvernul României, la 11 octombrie 1928, el spune că monseniorul Angelo Marie Dolci, demnitar al cancelariei papale, i-a comunicat confidenţial să renunţe la a mai cere explicaţii „căci este vorba de o rezistenţă personală a papei”. La propunerea regelui Ferdinand, lucrurile au rămas în umbra tăcerii.

În anii următori semnării Concordatului, mai multe organizaţii laice din România solicită anularea acestui act, însă fără nici un rezultat.

În 16 aprilie 1932, un grup de 27 de deputaţi cer denunţarea şi anularea Concordatului cu România. Atât Casa Regală din România, cât şi guvernul „se spală pe mâini” prin explicaţii penibile şi puerile, concluzionând că situaţia nu e de competenţa lor.

În cele din urmă, Concordatul este denunţat şi anulat de guvernul comunist al lui Petru Groza, care a întâmpinat o mare opoziţie din partea ierarhiei greco-catolice din Ardeal. Acesta este şi unul dintre principalele motive pentru care toţi ierarhii uniţi din Ardeal au fost arestaţi de către regimul comunist. Trist este că denunţarea Concordatului au făcut-o comuniştii şi nu marii noştri oameni politici care, în momente de grea încercare pentru ţară, s-au folosit de sentimentul naţional al cetăţenilor României pentru a-şi câştiga capital electoral.

Concordatul a influenţat mult întocmirea Legii Cultelor, avantajând Biserica Romei şi dezavantajând Biserica Ortodoxă. Printre altele, se pretindea ca Biserica greco-catolicilor, considerată până atunci, prin prevederile Constituţiei, Biserică românească, să fie înglobată în cea Romano-catolică şi organizată în condiţiile Codicelui de drept canonic al Vaticanului. De asemenea, se cere ca Fondul de studii şi Fondul religie - administrate până atunci de Stat, să fie predat: Bisericii Romano-catolice. Prin prevederile Codicelui de drept canonic, proprietar al tuturor bunurilor deţinute de Biserica Catolică este papa, ca şef suprem şi discreţionar al acesteia. Un articol cu totul special al noului proiect de Concordat este cel prin care se prevede ca episcopii, clerul şi chiar credincioşii Bisericii Catolice de pe teritoriul Statului Român să poată comunica direct cu Vaticanul, fără nici un fel de control din partea autorităţii civile, nu numai în probleme de credinţă şi organizare, ci în orice „afaceri bisericeşti”, formula extrem de elastică ce deschide drum liber oricărei acţiuni extra-bisericeşti. Tot în Concordat este prevăzut dreptul persoanelor de altă naţionalitate şi neavând cetăţenie română să poată avea acces şi drept de a activa în cadrul instituţiilor Bisericii Romei de pe teritoriul României, fără ca Statul Român să aibă drept de control asupra lor. Nici un Concordat încheiat cu vreo altă ţară nu impunea Statului respectiv această renunţare la control, comunicarea clerului cu Vaticanul făcându-se numai prin mijlocirea Ministerului de Externe.2

Legea generală a cultelor a fost dezbătută şi votată la un an după semnarea la Vatican a Concordatului, în martie 1928, ministrul cultelor, Alexandru Lepădatu, a prezentat în faţa Senatului României proiectul de lege a cultelor, care a stârnit multe reacţii şi dispute, fiind redactat astfel încât să nu încalce articolele din Concordat. În felul acesta, noua lege a cultelor favoriza foarte mult cultul catolic (greco şi romano) din România, în senat au luat cuvântul Nicolae Bălan, mitropolitul Sibiului, PS Roman Ciorogariu din Oradea şi PS Grigore Comşa de la Arad, combătând punctele controversate din Concordat, care influenţau negativ legea respectivă, în ciuda tuturor intervenţiilor ierarhilor ortodocşi, guvernul liberal a votat Legea Cultelor, fără a face nici cea mai mică modificare.

Legea Cultelor din 1928 acorda implicit dreptul Bisericii Romei, deşi era minoritară în România, de a avea autonomie, în felul acesta, Vaticanul devenea stat în stat. Catolicismul a avut întotdeauna un caracter militant şi ofensiv, combătând chiar şi libertatea conştiinţei şi principiul egalei îndreptăţiri, ambele fiind principii elementare în constituţia statelor moderne (a se vedea şi Lazăr Iacob, Regimul cultelor în România întregită. 1931, pag. 21 ş.u.).

Unul din luptătorii împotriva felului în care a fost redactată Legea Cultelor a fost şi istoricul Ştefan Meteş care spunea: „Împotriva uzanţelor internaţionale cele mai elementare, subordonând principiul menţinerii neştirbite a suveranităţii interne, unor consideraţiuni de oportunism lipsit de temeiul adevărat, guvernul român a crezut a fi în drepturile sale legitime încercând a adopta şi a pune în concordanţă dispoziţiunile cuprinse în legea cultelor cu textul convenţiunii încheiate anterior cu Vaticanul, impunând în felul acesta ţării întregi, respectarea voinţei şi intereselor unei organizaţii eclesiastice din afară de frontierele României...” (Şt. Meteş, Viaţa Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania între anii 1919-1939, Sibiu, 1940).

 

Legătura dintre catolicism si iredentism

Contextul istoric al iniţiativei Vaticanului de a semna un Concordat cu România arată necesitatea Romei papale de a crea front comun cu interesele iredentiste maghiare. După ce, prin Tratatul de la Trianon, Ardealul intră în posesia Statului Român, papa pierde din influenţa politică şi economică ce o avea în perioada ocupaţiei austro-ungare, în acest caz, catolicismul devine o minoritate, deoarece Bisericii Ortodoxe i se recunoaşte dreptul de Biserică dominantă şi naţională. Singura posibilitate de a recâştiga din influenţa avută în Ardeal era o înţelegere pe plan diplomatic.

O dată cu suveranitatea României asupra Ardealului, toate bunurile fostului Stat Ungar trec în proprietatea Statului Român, care urmează să le administreze după legi proprii. Deoarece în perioada ocupaţiei austro-ungare papa nu avea drept de proprietate, ci doar de uzufruct (drept de folosinţă), aceste bunuri intră în posesia Statului Român. În Ardeal, populaţia de naţionalitate română era majoritară, iar maghiarii rămân doar cei mai numeroşi dintre minorităţi. Astfel, Biserica Romano-catolică îşi vede ameninţată perspectiva dominaţiei şi a răspândirii catolicismului.

Elementele şovine din Ungaria, cât şi conaţionalii lor din Ardeal (care se simt loviţi în orgoliu deoarece sunt minoritari) susţin interesele catolicismului în România (în special în Ardeal) şi, astfel, ia naştere o conjugare a intereselor Bisericii Romano-catolice şi a celor maghiaro-şovine. Vrednică de amintit, în acest sens, este şi mărturia papei Pius XI în anul 1926 care, în faţa a câtorva mii de pelerini maghiari spunea: „Am văzut totdeauna în mulţii pelerini unguri cari au fost aici, pe fiii ţării Mariei Tereza, pe fiii regelui Ştefan cel Sfânt, pe urmaşii sfântului Emeric şi pe nepoţii regelui Ladislau cel Sfânt... Binecuvântez pe toţi acei tineri, cari în importanta epocă a redeşteptării, în scumpii ani ai înnoirii sufleteşti se grupează în jurul acestui steag, pentru ca să ducă la biruinţă conştiinţa naţională şi adevărata religiozitate şi să facă Ungaria din nou mare şi fericită (Legea Românească, nr. 22. p, 193-194, anul 1935)”.

În acelaşi an, la Budapesta, baronul Dr. A. Vecsey, mâna dreaptă a episcopului catolic de Alba-Iulia sub „jurisdicţia” căruia funcţiona şi Statusul Catolic Ardelean, făcea următoarele afirmaţii: „România a răpit mult pământ unguresc. Statul Român se teme de Biserica Catolică... Averile bisericeşti le-a confiscat deja. Se teme de fiecare ungur, dar mai ales de ungurii catolici, deoarece simte prin instinct că catolicismul este sprijinul cel mai puternic al maghiarimei”. (Ibidem)

Pentru ca aceste interese să fie întărite de elemente româneşti din Ardeal, papalitatea se foloseşte şi de încorporarea Bisericii Greco-catolice în sfera de interese a Bisericii Romano-catolice, cu atât mai mult cu cât credincioşii greco-catolici la acea data numărau aproape jumătate din catolicii din România. Aceasta s-a înfăptuit prin conlucrarea tacită a ierarhilor greco-catolici, fără a face cunoscute credincioşilor uniţi interesele ascunse. Ei ştiau doar de includerea lor în marea familie a Bisericii Romei, neştiind că sunt părtaşi la slăbirea suveranităţii naţionale a României.

Fostul deputat Ştefan Meteş, în 1924, când discuţiile pe tema Concordatului încă erau tăinuite, făcea publică afirmaţia unui lider catolic maghiar, care, adresându-se unor confraţi, spunea: „Nu fiţi îngrijoraţi căci noi suntem oameni cu experienţă şi diplomaţi... Norocul nostru e faptul că la Bucureşti nimeni nu e lămurit asupra rostului Bisericii Catolice, iar cuvântul românilor ardeleni nu e prea luat în seamă, între guvern şi opoziţie nu e nici o înţelegere, ci duşmănie feroce. Unii se ocupă cu întărirea materială a partidului, iar ceilalţi vor răsturnarea Guvernului. Chestii, fie chiar naţionale, nu sunt, care să-i poată uni pe aceştia, şi e spre binele nostru... Am intervenit la Papa, ca atunci când problema catolicilor va mai fi acută, nunţiul papal să înceapă tratativele cu Guvernul român pentru Concordat, şi făptul acesta, va uşura situaţia noastră foarte mult. Unde mai puneţi că «fraţii» români uniţi ne dau tot sprijinul prin arhiereii lor, ca Biserica noastră să nu fie înfrântă, căci aceasta ar însemna şi micşorarea rostului lor în Stalul Român. Rezervăm cel mai puternic argument, dacă împrejurările şi oamenii amintiţi nu ne vor putea ajuta cum dorim. Nu uitaţi că trăim într-o ţară orientală, unde banul are puterea supremă. „Noi vom jertfi dacă trebuie zeci de milioane, pentru a salva situaţia materială şi culturală a Bisericii noastre, care e însăşi mântuirea poporului maghiar de aici şi pot să vă asigur, că izbânda noastră va fi deplină”. (Legea Românească, nr. 30, p. 7, anul 1924).

Succesul cel mai de seamă al coaliţiei dintre Biserica Romei şi Budapesta îl constituie actul diplomatic care poartă numele de Concordat. Prin acest act, Biserica Romei are mai multe drepturi şi facilităţi în România decât a avut în Ungaria. Dacă regii unguri îi ofereau papei doar dreptul de folosinţă asupra domeniilor, prin Concordatul cu România, Vaticanul devine proprietar peste mii de hectare de păduri, păşuni, clădiri, case parohiale, biserici etc. În Ardeal, pe care astăzi le revendică, în plus, şcolile catolice sunt finanţate de Statul Român, majoritar ortodox. Aceste instituţii de învăţământ au fost un important factor de propagare a catolicismului în România. Asupra lor, Statul Român nu mai avea nici un drept.

Prin semnarea Concordatului cu Vaticanul, Biserica Catolică de orice rit din România devine proprietară a unor teritorii şi imobile din Transilvania şi Bucovina, fără ca Statul Român să aibă dreptul de a controla sau verifica acţiunile şi activităţile membrilor ei. Astfel, în perioada ce a urmat mulţi preoţi, călugări şi călugăriţe din ordinele religioase catolice au desfăşurat o intensă activitate de spionaj în defavoarea Statului Român (vezi Onisifor Ghibu, Acţiunea catolicismului unguresc şi a Sf. Scaun în România întregită, Cluj 1934).3

 

Ameninţarea Vaticanului şi „bizantinismul” românesc

Şantajul şi falsul sunt instrumente des folosite de diplomaţii Vaticanului atunci când lucrurile nu merg conform planurilor lor. Aşa a fost şi în cazul Concordatului cu România.

Nichifor Crainic, care realizase traduceri din română în franceză între reprezentanţii celor două părţi semnatare, Regele Ferdinand al României (reprezentat de Vasile Goldiş în calitate de ministru de Externe) şi Vaticanul reprezentat de monseniorul Angelo M. Dolci, relatează momente care au avut loc tocmai în cabinetul ministrului.

„Tratativele pentru încheierea Concordatului durau de şapte ani. Guvernele noastre nu aveau curajul să pună piciorul în prag faţă de pretenţiile exorbitante ale Vaticanului. Proiectul de Concordat asigură papei în România o autoritate suprastatală şi, în anumite cazuri, dreptul de proprietate în ţară în mod absurd. Din aceasta pricină, guvernele noastre, cu o laşitate rău mascată, amânau încheierea din an în an. Vasile Goldiş declarase public că mai bine îşi taie mâna decât să semneze asemenea Concordat.

La ultima audienţă imperioasă a monseniorului Dolci, nunţiul papal, eu am servit ca interpret. Goldiş nu ştia franţuzeşte. Monseniorul Dolci avea un defect caraghios: o incontinenţă nazală. Cu cât se înfuria, cu atât nasul îi curgea mai abundent. Câteodată, în focul gesticulaţiei, uită să mai folosească batista şi lacrimile nazale şiroiau pe sutana diplomatică, o elegie ciudată că papa nu intră mai repede în posesiunile româneşti. Goldiş era intimidat. Monseniorul cerea dictatorial, să îi fixeze data semnării. Ministrul, care nu voia, îngăima echivocuri. Atunci, printre şiroaie, au izbucnit, groteşti, invectivele milenare împotriva ortodoxiei:

- Ipocriţilor, perverşilor, bizantinilor, ereticilor, în curând veţi semna, în curând.

Eram în România intr-un cabinet ministerial!

Când nunţiul papal s-a ridicat în furii şi a luat-o spre ieşire s-a produs un tablou fantastic ai demnităţii de stat: ministrul alergând după monsenior trăgându-l de pulpana să nu plece: «Monseniore, monseniore!» Iar eu alergând după ministru să îl sustrag din situaţia ridiculă. Nu l-a putut opri. Dus a fost!

«Veţi semna curând»... monseniorul Dolci ştia ce spune.

Regele Ferdinand nu era încă in agonie, dar greu bolnav. Era catolic şi, botezându-şi copiii în legea ţării, papa îl oprise de la împărtăşanie. Catolicii cu acces în palat i-au terorizat suferinţa cu bestialitate sacră, ameninţându-l cu focul iadului dacă nu obţine graţia potirului. Iar graţia nu se poate căpăta decât printr-un târg: să încheie Concordatul!

Într-o zi Vasile Goldiş era profund deprimat. Venea de la rege. I-a mărturisit cum era terorizat de catolici. Era credincios şi îngrozit de moarte. Luându-i mâinile, l-a implorat plângând să meargă la Roma să semneze Concordatul, ca regele să poată primi împărtăşania şi să moară în pace.

 Toata luna mai 1927, Goldiş a stăruit la Vatican, neizbutind să, schimbe o iotă în plus din textul impus” (Fragment din memoriile lui Nichifor Crainic apărut în „Tribuna”, Cluj, 19 iulie 1990, pg. 6, preluat din Zile albe, Zile negre, vol 2).

Este clar, dar şi dureros în acelaşi timp: Concordatul cu România s-a semnat printr-un şantaj mizerabil, un şantaj care a afectat pe vecie viitorul cultelor în România, care a creat şi creează încă multe probleme legate de patrimoniu.

Astăzi, Concordatul este denunţat şi, teoretic, nu este pus în practică, dar multe dintre punctele urmărite sunt reactualizate prin legi şi ordonanţe date de guvernele de după 1989. Principalii susţinători ai acestor interese au fost aceleaşi partide, care au susţinut şi ratificarea Concordatului în perioada interbelică.

În mod special, legile cu referire la proprietăţi şi alte favoruri pe care Biserica Romei le-a obţinut în perioada interbelică, folosindu-se de Concordat şi Statusul Romano-catolic din Ardeal, au fost date de guvernele conduse de PNŢ şi PNL.

Partidele sus-menţionate fac parte din ICD (Internaţionala Creştin-democrată) condusă de oameni influenţi din jurul papei. De aici apare şi extensia CD, „Creştin – Democrat” avută de PNŢ-CD şi PNL-CD. În primii ani după căderea comunismului în România, dar, pentru că tot mai mulţi au sesizat acest lucru, de la denumirea celor două partide s-a eliminat extensia CD, rămânând, forma simplă în care este şi astăzi. Un alt partid sub influenţa Vaticanului este PD (Partidul Democrat), care face parte din PPE (Partidul Popular European). ICD şi PPE au susţinut din umbră, şi uneori făţiş, propaganda catolică în România de după 1989, prin partidele aflate la guvernare. Tot datorate influenţei ICD şi PPE în ţara noastră sunt şi vizitele în România a papilor Ioan Paul al II-lea şi a lui Benedict al XVI-lea (în aşteptare).

Nu întâmplător, alături de ICD şi PPE este de asemenea principalul partid al minorităţii maghiare din România, care susţine necontenit argumente juridice şi neglijează contextul istoric prin care, în perioada ocupaţiei Imperiului Habsburgic, Biserica Romei a pus stăpânire în Ardeal pe multe dintre proprietăţile pe care astăzi le revendică. Iată, deci, de ce Biserica Greco-catolică şi unii „domni” politicieni catolici şi „necatolici” susţin varianta în care să se ţină semna doar de Cărţile Funciare. Astfel, senatorul UDMR. Eckstein Kovacs Peter, unul dintre „necatolici”, în şedinţa din 27 septembrie 2004, spunea: „Există şi a existat regim de carte funciară în Transilvania şi Bucovina, dar acest regim de carte funciară a funcţionat atât pentru ortodocşi, cât şi pentru greco-catolici. Eu nu fac parte din nici una dintre aceste confesiuni, din cauza aceasta nu-mi permit să spun că acest normativ nu face altceva decât să reitereze practic un principiu constituţional care este supremaţia legii, pe de altă parte, să pună în concordanţă un act normativ din 1990 înainte ca noi să ratificăm Convenţia europeană, cu situaţia actuală, (revista „Flacăra”, nr. 40. 1 oct. 2004, pg. 3). Dar, în. perioada ocupaţiei austro-ungare, foarte rare erau cazurile în care ortodocşii puteau să se înscrie ca proprietari în Cartea Funciară. În legea proprietăţii, cea care avantajează cultul catolic şi minoritatea maghiară din Ardeal, se specifică doar imobilele pe care cultul respectiv le-a pierdut în 1948, dar care au fost luate, în marea lor parte, prin abuz, şantaj, şi impunere silită, când Ardealul era sub ocupaţie străină. Cu toate acestea imobilele donate de boierii şi domnitorii români din Moldova şi Bucovina mănăstirilor şi bisericilor ortodoxe încă nu au fost retrocedate. Pe baza acestui Concordat, se plâng catolicii şi maghiarii, victimizându-se şi strigând în gura mare că nu au drepturi şi că în România se simt discriminaţi. Concordatul le-a dat drepturi pe care azi le revendică atât în plan economic, cât şi în plan social, religios, cultural etc.

ieromonah Eftimie MITRA

(Preluat de pe internet http://acasa.bisericaortodoxapetrani.ro/?p=2051)

 

Bibliografie

- Dr. Iacob Lazăr, Cultul Catolic în România – Concordatul cu Vaticanul, Oradea, Tipografia diecezană, 1933;

- I.P.S. Bartolomeu Valeriu Anania, Pro memoria – Acţiunea catolicismului în România interbelică, Bucureşti, Editura IBM-BOR, 1993;

- Silviu Dragomir, Nedreptăţirea elementului ortodox în Ardeal, Bucureşti, 1930;

- Av. Tudor Popescu, Concordatul cu papa, Bucureşti, 1927;

- IPS Nicolae Bălan, Biserica împotriva concordatului, Sibiu, Tipografia arhidiecezană, 1929.

 

Note

1 Este vorba de mai multe puncte din concordat. A se vedea şi adresa ministrului de externe nr. 48.524 din 20 iulie 1928 emisă de N. Titulescu monseniorului Dolci

2 Vezi tratatul pe această temă al jurnaliştilor Carol Hârşan şi Georgiana Arsene publicat în Absurdul interconfesional, editura Vicovia, 2009.

3 Amănunte despre spionajul feţelor bisericeşti catolice, vezi şi la O. Ghibu, Politica religioasă şi minoritară a României, Cluj, 1940, şi Ordinul franciscanilor conventuriali «monoriţii» din Transilvania, vol. 1-11 Bucureşti 1937.

4  Conform Constituţiei României regele trebuia să îşi boteze copiii în Biserica Ortodoxă.