România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

GEORGE COŞBUC 

 „suflet în sufletul neamului“ 147 de ani de la naşterea poetului

 

Aniversăm, comemorăm, cu pioasă aducere-aminte, cu recunoştinţă şi distinsă preţuire, pe toţi înaintaşii neamului nostru, dătători de strălucire istoriei, culturii şi spiritului acestui popor, care n-a încetat să creadă într-un destin mai bun al vieţii noastre.

Născut la 20 septembrie 1866, George este al optulea copil al familiei prolifice, în mijlocul căreia trăieşte o viaţă liniştită, într-o atmosferă de armonie, de bună înţelegere. Neamul lui George Coşbuc „se trăgea dintr-o familie de iobagi români care fugiseră de pe o moşie grofească de la Ilişua… Fugiţi de sub exploatare, strămoşii familiei Coşbuc s-au aşezat în satul Hordou, pe valea Sălăuţei, în ţinutul liber al Năsăudului” (Istoria literaturii române, III, Ed. Academiei, Buc.,1973, pag.760)

Copilăria îi este marcată de dragostea mamei, „o bună creatoare în stil popular şi povestitoare deosebit de cuceritoare”, (idem) al cărei har se pare că poetul îl moşteneşte. Aşa se explică exprimarea vibraţiei sufleteşti a mamei în aşteptarea fiului plecat de mai multă vreme, îngrijorată că nu îl va mai vedea înainte de a muri:

„O, nu! Nu-i drept să te-ndoieşti!

      La geam tu sari deodată,

Prin noapte-afară lung priveşti –

      - „Ce vezi?” întreab-o fată.

- „Nimic, mi s-a părut aşa!”

      Şi jalea te răpune,

Şi fiecare vorbă-a ta

      E plâns de-ngropăciune.

 

Într-un târziu, nerădicând

      De jos a ta privire :

- „Eu simt că voi muri curând,

      Că nu-mi mai sânt în fire…

Mai ştiu şi eu la ce gândeam ?

      Aveţi şi voi un frate…

Mi s-a părut c-aud la geam

      Cu degetul cum bate.

 

Dar n-a fost el !... Să-l văd venind,

      Aş mai trăi o viaţă.

E dus, şi voi muri dorind

      Să-l văd o dată-n faţă.

Aşa vrea, poate, Dumnezeu,

      Aşa mi-e datul sorţii,

Să n-am eu pe băiatul meu

      La cap, în ceasul morţii !’’ (Mama)

Din rândul aspectelor care se conturează în opera poetului, luăm în atenţie compartimentul „Cântece de vitejie”, în care poetul evocă momente din diferite spaţii de istorie românească, punând în evidenţă pecetea sacrificiului care atestă legătura dintre popor şi pământ. Cel mai aproape de veacul nostru este Războiul de Independenţă, petrecut în timpul vieţii poetului, eveniment care este reflectat frecvent în creaţia sa, atât cu fapte de luptă cât şi cu momente de după luptă, drastic dureroase pentru cei care aşteptau revenirea acasă a fiilor plecaţi.

Cât de mult şi-au dorit românii eliberarea de sub jugul otoman, o spune Coşbuc în poezia  Dorobanţul, în care concentrează puternicul spirit de sacrificiu al românului pătruns în epopeica încleştare:

„Străcuraţi prin plumb şi săbii, dorobanţii drum deschid,

Inimoşi s-azvârl prin şanţuri şi de-a valma sar pe zid.

………..

Dar roiau mereu flăcăii răsăriţi ca din pământ,

Valuri ce-necau reduta, scufundându-se-n mormânt.

           

Unul singur în roirea de viteji, un dorobanţ,

Zăbovea trudit pe-o scară, răsărit şi el din şanţ.

………..

Iat-un căpitan, din urmă, aducând în foc pe-ai lui,

Dă de el. - „Cu sârg, băiete ! Ce-ntârzii de nu te sui ?”

 

El abia-şi întoarce capul.  - „N-am putere să mă urc.

Mă trudesc cu stânga numai! Bată-l Dumnezeu de turc !’’

 

- „Ţii la sân, se vede, dreapta ! Pune dreapta ! N-o ţinea.”

- „Cum n-aş pune-o, şi-i sub scară! Uite-o, stai să calci pe ea.”

 

Ajutându-l căpitanul, el se-nalţă-ncet, încet,

Dă un chiot şi se-nalţă, răsărit pe parapet.

…………

El înalţă-n vânt chipiul, strig-un nume drag şi sfânt

Şi-apoi sare de pe ziduri, în redută şi-n mormânt.”

Pentru mulţi orbi, surzi şi sterpi în simţirea românească, aceste versuri ar trebui pronunţate precum rugăciunea de seară a fiecărui trăitor astăzi în România liberă.

Durerea bătrânilor care, la sfârşitul războiului, îşi aşteptau fiii, este surprinsă în poezia Trei, Doamne, şi toţi trei, în care tatăl celor trei feciori află de la cazarmă că cel mai mic, Radu, „E mort! El a căzut la Plevna/În cel dintâi şirag!”. Întrebarea despre al doilea, George,  primeşte acelaşi răspuns: „Sub glie, taică, şi sub cruce.”  Iar cel de-al treilea: „Mort şi Mircea/ Prin văi pe la Smârdan.”  Strângând în suflet zguduitoarea suferinţă.

,,El n-a mai zis nici un cuvânt;

Cu fruntea-n piept, ca o statuie,

Ca un Cristos bătut în cuie,

Ţinea privirile-n pământ,

Părea că vede înainte-i

      Toţi trei într-un mormânt.”

Ca şi la Alecsandri, dorinţa oşteanului român de a-şi vedea ţara liberă este atât de mobilizatoare, încât nu mai există mici, există titani, nu mai există slabi, există coloşi, nu mai există ezitări, există fulgere:

„Ne batem ca-n pierzarea minţii,

Cu pumnii dăm, muşcăm cu dinţii,

 

Şi piept la piept ne zvârcolim,

Străbatem repezi şi răzbim.

……….

Şi iat-un căpitan cu steagul

 

În fruntea noastră drum făcu:

- „Ura, băieţi, acu-i acu!”

……….

Şi-aruncă scări, răzbesc prin fum,

Străbat mereu făcându-şi drum.

 

- „Trăzniţi, copii, tot după mine!”

Noi, trăznet după el, vezi bine.”

                  (Coloana de atac)

Ba, mai mult, dă glas mândriei şi demnităţii de luptător neînfricat, netemător în faţa puterii armate a duşmanului:

„Păi ne ţinea pesemne proşti,

      Să-şi joace hopa-tropa,

Că nu puteam să batem oşti!”

(O scrisoare de la Muselim-Selo)

Şi deasupra tuturor acestor trăiri de dârzenie, se ridică limpede, înălţător şi cald, dragostea pentru pământul ţării:

„Şi-acum dă-mi mâna! A sunat

      Cornistul de plecare,

Du Oltului din partea mea

      O caldă salutare,

Şi-ajuns în ţară, eu te rog,

      Fă-mi cel din urmă bine:

Pământul ţării să-l săruţi

      Şi pentru mine!” (Rugămintea din urmă)

Dar evenimentul 1877 se petrece la aproape 300 de ani de când, la Călugăreni, Mihai Viteazul le dăduse turcilor, ca şi Mircea cel Bătrân, o lecţie despre felul cum românii ştiu  să-şi apere „sărăcia şi nevoile şi neamul”. Despre el, despre Viteaz, Coşbuc spune veacurilor că aici, pe pământ românesc, orice oaste străină uriaşă devine „Tăriile plevei”, atunci când Vodă

,,…Cu fulgeru-n mână

… o-mparte cărare făcând,

Şi-n urmă se-ndeasă, cu vuiet curgând,

      Oştirea română”

In timp ce conducătorii invadatori, precum :

,,…Sinan, izbit de pe cal,

      Se-nchină prin baltă”

iar,  când Mihai Viteazul îl cheamă pe conducătorul armatei la luptă dreaptă: „Să piară azi unul din noi”, marele Hassan „Aleargă de groaza pieirii bătut,/ Mănâncă pământul!” .

Există aici, în balada lui Coşbuc despre Mihai Viteazul, un sentiment sfânt al mândriei naţionale, venit de acolo, din adâncul istoriei, când toţi cei care au păşit pe acest  spaţiu românesc cu intenţia de a ne stăpâni s-au lovit de stânca dorinţei noastre de libertate, şi-au găsit sfârşitul tragic în capcana mlaştinilor pământului, s-au prăvălit zdrobiţi din vârful munţilor, au pierit sub tăria braţului de apărător al ţării. Copleşit de acest sentiment, Coşbuc, prin hiperbolizare, creează din Mihai o năpraznică dezlănţuire de stihii:

„El vine spre paşă: e groază şi vai,

      Că vine furtună.

…………

Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger,

Iar barda-i din stânga ajunge la cer

      Şi vodă-i un munte.

………….

Dar paşa-şi pierduse şi capul şi firea!

Cu frâul pe coamă el fuge nebun,

Că-n gheară de fiară şi-n gură de tun

      Mai dulce-i pieirea.”(Paşa Hassan)

„Au prezentul nu ni-i mare!” Gândim şi noi ca Eminescu despre toţi aceia care fac o „virtute” din ridiculizarea patriotismului. Un mers firesc al vieţii îşi va lăsa amprenta de sancţiune gravă asupra snobismului nesăbuit al intelectualului autopreamărit, devenit un „n-aude, nu vede” câtă nevoie au ţara şi românii de o solidaritate în strădania de a rămâne puternici, demni şi iubitori de  pământ străbun, căruia nemernicia se ruşinează a-i mai spune „patrie”.    

Şi, pentru că, din vechime,  ne afăm la răspântie de vijelii, George Coşbuc trimite în eternitate, din străfundurile istoriei, testamentul lui Decebal:

„Viaţa asta-i bun pierdut

Când n-o trăieşti cum ai fi vrut…

E rău destul că ne-am născut,

      Mai vrem şi-al doilea rău?”

          

„C-o moarte toţi suntem datori!

Totuna e dac-ai murit

Flăcău ori moş îngârbovit;

Dar nu-i totuna leu să mori

      Ori câine-nlănţuit.”(Decebal către popor)   

„Atunci când urmaşii familiei grofeşti de pe moşia căreia fugiseră coşbucenii încearcă, prin cercetări şi procese, să-i readucă la Ilişua, la starea de iobagi, strănepoţii fugarilor ştiură să se apere cu dârzenie şi să rămână oameni liberi.”(Ist. lit., pag 760)

În acest suflu al creaţiei sale, distingem în Coşbuc un demn urmaş al înaintaşilor familiei sale, doritori de libertate, întrucât, deşi face parte din familie de ţărani liberi, se instituie  tribun al ţărănimii române înrobite a Ardealului şi îşi exprimă nestăvilita revoltă împotriva asupritorilor, în poezia Noi vrem pământ, în care încurajează şi îndeamnă la luptă, pronunţând un aspru avertisment la adresa oprimatorilor:

„Să nu dea Dumnezeu cel sfânt

Să vrem noi sânge, nu pământ!

Când nu vom mai putea răbda,

Când foamea ne va răscula,

Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa

      Nici în mormânt!”

Considerată Marseilleza românilor, poezia a fost tradusă în multe limbi ale Europei, purtând „spiritul protestatar, revoluţionar în Franţa, Spania, America Latină, chiar îndată după publicarea ei în româneşte” (Ist. lit., pag 795), iar inainte a circulat în foi volante printre ţăranii români răsculaţi şi devine, din 1894, „fulminantul poem revoluţionar”, manifestul în care „prin glasul poetului răbufneau mânii adunate de veacuri în generaţiile de ţărani”, dezlănţuite în revolta din 1907.

Dacă, în poezia Poetul,  se declară „suflet în sufletul neamului”, Coşbuc îşi proclamă cu dreptate statutul de purtător de drapel în lupta pentru libertate a românilor asupriţi. La el găsim vibranta definiţie a patriotismului românesc, expresie vie a legăturii dintre popor şi glia străbună:

„Pământul nostru-i scump şi sfânt,

Că el ni-e leagăn şi mormânt:

Cu sânge cald l-am apărat,

Şi câte ape l-au udat

Sunt numai lacrimi ce-am vărsat –

      Noi vrem pământ.”

Citind mereu versul creaţiei sale, în care revarsă marea admiraţie pentru neamul în mijlocul căruia şi-a cultivat sufletul, intuim cu satisfacţie adevărul jurământului de ataşament şi contopire cu acesta :

„În ranele tale durutul sunt eu,

      Şi-otrava deodată cu tine o beu

Când soarta-ţi întinde paharul.

      Şi-oricare-ar fi drumul pe care-o s-apuci,

Răbda-vom pironul aceleiaşi cruci.

………..

Şi secolii-nchid ori deschidă cum vreu

      Eterna ursitelor carte,

Din suflet eu fi-ţi-voi, tu, neamule-al meu,

      De-a pururi nerupta sa parte!” (Poetul)

Şi, dacă George Coşbuc n-ar fi murit la 5 mai 1918, cu şapte luni înainte de eliberarea românilor ardeleni, la Marea Unire, să ne gândim la ce ne-ar  mai fi lăsat pana lui măiastră!

                                  Prof. Georgeta CIOBOTĂ

 

Aniversarea lui George Coșbuc la Alba Iulia - 2013

Bustul lui George Coșbuc - Aleea Scriitorilor - Alba Iulia