România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Ecouri paşoptiste în lumea artelor româneşti

 

      Motto:

„O ţară nu se naşte şi nu creşte din afară, ci  din condiţii lăuntrice”  

                                                      Emil Cioran

 

 În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, lumea a intrat într-o nouă etapă a existenţei sale. Revoluţiilor li s-a pus capăt pretutindeni, dar, în acelaşi timp, Europa Sfintei Alianţe a fost pentru totdeauna înlăturată. „Secolul naţionalităţilor” s-a putut afirma plenar şi s-au putut constitui noi state naţionale.

Dezvoltarea tehnicii, în deceniile următoare mijlocului de veac al XIX-lea a fost extraordinară şi cu urmări imposibil de prevăzut. Calea ferată a cunoscut un proces de dezvoltare incredibilă, de la 23000 de kilometri în 1850, la 105000 de kilometri în 1870, continuând mai apoi să se extindă. Pe mări, vasele cu aburi, cu viteze sporite vor lua treptat locul vaselor cu pânze. Telegraful s-a răspândit cu repeziciune, iar deceniul al optulea a fost cel în care s-au inventat telefonul, maşina de scris, bicicleta. Toate acestea au contribuit la progresul uimitor al societăţii care, la rândul său, se bucură acum şi de schimbările ideatice aduse de Revoluţia franceză din 1789 şi Revoluţiile din 1848-1849.

Problema dominantă a Europei celui dintâi deceniu următor Revoluţiei din 1848 a fost cea orientală, concretizată în Războiul Crimeii. În 1855 Rusia a acceptat să pună capăt conflictului, iar în anul următor  la Paris au avut loc lucrările celui de-al doilea mare congres al veacului în urma căruia Piemontul şi Prusia şi-au dobândit recunoaşterea statutului lor de mari puteri şi, indirect, funcţiile lor unificatoare în spaţiile italian şi german.

În deceniile următoare o parte dintre marile puteri şi-au extins şi consolidat stăpânirile coloniale. Românii aveau să fie sprijiniţi de Franţa care, după războiul Crimeii, avea interesul consolidării poziţiilor ei economice şi politice în Europa de sud-est. Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor în Principatele Române  în  5 şi 24 ianuarie 1859  a fost sprijinită de cinci puteri europene, doar Imperiile otoman şi habsburgic refuzând să accepte acest fapt împlinit. Cu toate acestea, noul stat naţional român, constituit prin silinţa şi dibăcia românilor, a devenit un factor activ al Europei. Principatele Unite au desfăşurat acţiuni de politică externă cu deosebită însemnătate în devenirea României.

Dubla alegere a fost întâmpinată cu bucurie de transilvăneni. Pentru Cuza, situaţia românilor din Transilvania a fost o preocupare constantă,. reformele iniţiate în timpul domniei sale având efect în evoluţia ulterioară a României. Nu a existat domeniu în care să nu se fi înregistrat marcante progrese. Idealul unirii tuturor românilor a primit un nou şi puternic imbold, devenind un deziderat tot mai mare al vieţii istorice şi culturale.

Un al treilea proces de unificare statală naţională s-a desfăşurat în Europa, începând de la mijlocul deceniului al şaptelea al secolului XIX-lea, cel al Germaniei. În urma acestuia, Germania avea să cunoască o dezvoltare fără precedent, atât în plan demografic, cât şi economic.

Deşi Statele Unite începuseră să se afirme ca o mare putere, centrul politic al lumii a continuat să se afle în Europa. La începutul anului 1866 existau în Europa patru imperii (în 1870 Franţa va deveni republică, dar Germania îi va lua locul, un an mai târziu, în rândul imperiilor), nouă regate şi republica cantonală helvetică, care îşi exercitau toate, suveranitatea statală.

În vara anului 1875, problema orientală a fost redeschisă prin izbucnirea răscoalelor din Herţegovina şi Bosnia. În aprilie 1877, Rusia a intrat în luptă, armatele ei pătrunzând pe teritoriul României, în urma încheierii Convenţiei româno-ruse din 4/16 aprilie. După o lungă perioadă de neutralitate, România avea să se implice în luptă, proclamându-şi la 9/21 mai independenţa.

Continent - pilot al lumii, Europa a trecut prin mutaţii decisive în perioada următoare revoluţiilor din 1848-1849.

Secolul al XIX-lea a fost pentru Principatele Române o perioadă de tranziţie spre modernitate pe toate planurile existenţei. Contextul internaţional şi intern a devenit favorabil unei dezvoltări rapide a peisajului cultural-artistic. Modelul european, asimilat prin contact direct, orientează românii spre o sincronizare rapidă cu modernitatea europeană. După aproape o jumătate de secol de la înfiinţarea primelor şcoli superioare de artă la Iaşi şi Bucureşti, tot mai mulţi artişti reuşesc să obţină burse de studii în străinătate. Efervescenţa mediului artistic parizian sau münchenez a format nenumărate personalităţi de literaţi şi artişti români în spiritul noilor tendinţe. 

Artiştii care studiază în centrele culturale ale Europei deprind în străinătate meşteşugul artistic, reuşind totodată să preia mentalitatea şi formele de acţiune din societăţile respective, cu rol civilizatoriu şi de educare a gustului. Opoziţia faţă de arta oficială a dus la apariţia primelor societăţi independente care promovau arta liberă, realizată sub influenţa modelelor europene. În puţine decenii, totul, de la concepţia despre artă şi scopul ei, la genuri şi tehnici utilizate cu predilecţie, totul avea să se modifice sensibil, în funcţie de cerinţele sociale şi istorice noi, ca şi de intrarea Ţărilor Române sub alte constelaţii politice şi sociale.

Accelerarea bruscă a evenimentelor istorice, sociale şi politice, convergente în jurul anului 1848 cu tot ceea ce a însemnat în plan ideatic şi al înfăptuirilor Revoluţiei a condus, şi pe tărâmul artei, la schimbarea raportului de forţe între vechi şi nou, în favoarea acestuia din urmă. Schimbările acestea nu au însemnat  de la început şi împlinire în plan estetic propriu-zis, dar acumulările au dus, spre finele secolului, la realizări spectaculoase, dacă ne referim la opera lui Grigorescu şi Andreescu.

Reliefând faptul că românii au străbătut într-un timp mult mai scurt, caracterizat de o mare intensitate şi tensiune spirituală, căi pe care alte popoare au pornit mult mai devreme, Alecu Russo concluziona: „Mai mult au trăit Moldova, decât în cele cinci sute de ani istorice de la descălecarea lui Dragoş la 1359 până la zilele părinţilor noştri, în 16 ani, de la 1835 până la 1851.”1. Spaţiul istoric evocat de Russo trebuie extins în toate teritoriile româneşti pentru a avea o perspectivă de amploare asupra mişcării artistice din ţara noastră. Scriitorii, istoricii, artiştii fac din activitatea culturală şi artistică un act de credinţă, de dăruire, de educare a poporului şi promovare a noului. În acest sens, scrisoarea pe care Al.G. Golescu-Arăpilă o trimitea în 1847, de la Roma, lui Şt. G. Golescu, poate fi considerată un manifest artistic: „Muzica şi artele desenului – scria el – sînt... esenţialmente capabile să dezvolte sentimentul naţional al maselor şi, printr-o reacţie necesară, să-l inspire de asemenea sau să-l exalte şi mai mult pe cel al claselor luminate. O muzică naţională este vibrarea palpitândă a inimii naţiunii; un tablou sau o statuie naţională sunt pietrificarea unui mare gând naţional; poporul îl înţelege pentru că are o formă sensibilă care se transmite din generaţie în generaţie.”2

La 1848, artiştii înşişi – şi, în primul rând, Ion Negulici, C. D. Rosenthal, Barbu Iscovescu - devin figuri exemplare, modele ale artiştilor cetăţeni, pentru care slujirea idealurilor Revoluţiei a devenit sensul esenţial al biografiei lor spirituale şi al creaţiei lor artistice. Astfel, în portretele prietenilor sau tovarăşilor lor, al celor care împărtăşeau acelaşi ţel, limbajul integrează resursele expresive ale clar-obscurului, în care reflexele, tranziţiile şi accentele luminii contribuie la obţinerea unei armonii a întregului ce conferă tabloului o tonalitate afectivă mai puternică şi convingătoare.

Pe fundalul unei agitate istorii, arta românilor transilvăneni era în faza unor căutări stilistice, ce oscilau între curentele venite pe diferite căi din arta occidentală şi cea din sfera culturală bizantină.3 Barbu Iscovescu, de pildă, caută să surprindă, în portretele revoluţionarilor români din Transilvania, reflexul faptelor lor, al misiunii lor istorice. Mărturisirea lui Rosenthal este elocventă în acest sens: “O vreme am pictat tablouri sentimentale şi am crezut că este vocaţia mea…Mai târziu am văzut că revoluţia m-a zdruncinat, că revoluţia a intrat în sufletul meu…Nu pot crea – scrie el mai departe – decât figuri de femei, mame care să regenereze secolul, care să ne îndrepte corupţia, figuri eroice, nobile şi blânde în acelaşi timp.”

O astfel de femeie, un astfel de model a fost admirabila sa prietenă, Maria Rosetti care, în tabloul România revoluţionară, pictat de acesta în 1850, întruchipează avântul revoluţionar al poporului, ideea că, deşi trădat de conducătorii săi, el va şti să-şi împlinească menirea.

România revoluţionară – C.D. Rosenthal4

 

Se remarcă în această lucrare preocupările pictorului pentru redarea cu fidelitate a vestimentaţiei, a ornamentelor cusute pe mâneci - semn al descendenţei personajului simbolic din rândul poporului. Prin expresia energică şi gestica ei fermă, de îndemn la acţiune, tânăra româncă aminteşte, într-un fel, de elanul romantic al femeii din tabloul lui Delacroix, Libertatea călăuzind poporul pe baricade, simbolizând avântul şi eroismul popular.  

Aceleiaşi idei îi slujeşte şi compoziţia România rupându-şi cătuşele în Câmpia Libertăţii, o lucrare de mai mici dimensiuni şi mai puţin realizată artistic, care însă a fost litografiată şi răspândită pentru a avea un mai mare impact.

La alegoria menită să impulsioneze conştiinţa publică recurge şi Gh. Tattarescu care, aflat în Italia în anul 1848, dornic să servească scopurile Revoluţiei, realizează compoziţia intitulată Renaşterea României, care a reuşit să atragă atenţia publicului şi a presei asupra evenimentelor din ţările române. Doi ani mai târziu, în 1851, aflat la Veneţia, el pictează portretul lui Gheorghe Magheru şi, în acelaşi an, la Paris, portretul lui Bălcescu care exprimă puritate şi nobleţe. Compoziţia sa, Nemesis, dedicată clubului revoluţionarilor ce a fiinţat la Paris, încheie ciclul lucrărilor lui Tattarescu legate direct de momentul 1848.

Autoportret - Gheorghe Tătărescu

 

În acelaşi spirit poetic Theodor Aman şi-a exprimat adeziunea faţă de reformele proclamate de revoluţionarii paşoptişti într-o acuarelă reprezentând dezrobirea ţiganilor.

Sculptura statuară românească ar fi beneficiat de un imbold prielnic dacă propunerea guvernului revoluţionar de a se ridica monumente lui Tudor Vladimirescu, lui Mihai Viteazul şi lui Gheorghe Lazăr s-ar fi înfăptuit.

Unirea Principatelor - Theodor Aman

Nicolae Bălcescu a fost un adevărat catalizator al picturii cu tematică istorică prin scrierile sale, prin legăturile puternice cu artiştii epocii, prin izvoarele istorice şi iconografice scoase la lumină şi puse la dispoziţia celor care doreau să abordeze compoziţia istorică. Desenele realizate în acea perioadă de Iscovescu şi Aman, portrete de voievozi români după gravuri de epocă, au reprezentat un început de documentare iconografică bazată pe izvoare autentice. Deosebit de însemnată este gravura lui Aegidius Sadeler reprezentând chipul lui Mihai Viteazul, operă care va statua imaginea acestui domnitor ca întruchipare a ideii de independenţă faţă de turci şi a ideii unirii românilor sub un singur sceptru. Aceasta va sta la baza marelui portret ecvestru de M. Lapaty, precum şi a compoziţiilor istorice cu subiecte din viaţa lui Mihai Viteazul datorate lui Theodor Aman şi G. D. Mirea.

Idealul şi realul sunt considerate de obicei antinomice; cel dintâi find ţinta către care nu se poate decât râvni, iar cel de-al doilea viaţa prozaică, lipsită de perspective. În fapt însă idealul trebuie înţeles ca o prefigurare a realului, ca reprezentare ce urmează în cadrul unui proces de creaţie să devină valoare. 5

  Marea idee a unităţii naţionale, pe care Negulici şi Iscovescu o trăiseră străbătând drumurile Transilvaniei, îi va inspira mai târziu lui Mişu Popp, şi el părtaş al Revoluţiei, dorinţa de a aduna într-un “pantheon” portretele celor mai reprezentative figuri ilustre ale poporului roman. Subscriind aceleiaşi idei, pictorul bănăţean Nicolae Popescu executa în 1864 proiectul unei compoziţii care milita pentru unirea Transilvaniei cu celelalte provincii româneşti.

Un interes crescând a fost manifestat de către artişti şi literaţii vremii pentru monumentele nescrise ale neamului românesc, pentru folclorul românesc ca expresie a unităţii şi rădăcinilor comune străvechi. Autor, în 1848, a două portrete remarcabile ale lui Avram Iancu, sculptorul ardelean Ion Constande desfăşura şi o activitate de pionierat în domeniul cercetării folclorice.

Pasiunea pentru arheologie a lui Cezar Bolliac, unul dintre fruntaşii Revoluţiei din 1848, poet liric protestatar şi gazetar român, nu este lipsită de merite. În vremea lui Cuza, expediţiile arheologice se înmulţesc, la ele luând parte şi pictori precum Gh. Tattarescu şi H. Trenk în Muntenia şi G. Panaiteanu-Bardasare în Moldova.

Alexandru Odobescu, scriitor, arheolog şi om politic român, aflat în 1851 la Paris, în  preajma revoluţionarilor români exilaţi Nicolae Bălcescu, N. Golescu, C.A.Rosetti,I. Voinescu, vine în cercul acestora la conferinţa Viitorul artelor în România, al cărei text apare postum, în1907. Această artă nouă Odobescu o vedea populară, corespunzătoare aspiraţiilor şi înţelegerii mulţimilor, ieşită din iscusinţa lor seculară. Pictura, spre exemplu, era văzută ca: “adevărata expresiune a sufletului unui popor şi a unei epoce”.6 Un an mai târziu, Odobescu scrie poema Odă Românieii, apărută însă abia la1855, în revista România literară a lui Vasile Alecsandri, unde viitorul artei este ilustrat astfel: „În sânul României acum va să-nflorească/ O floare care varsă miros încântător, A păcii dulce floare, al artelor izvor.”7

Aceste idei programatice vor crea premisele istorice şi teoretice ale unei şcoli artistice naţionale, crescută organic pe vatra străveche de spiritualitate şi civilizaţie românească. Entuziasmul şi aspiraţiile înalte ale generaţiei paşoptiste, patriotismul ei luminat şi ardent, încrederea în resursele inepuizabile ale neamului românesc au creat, în ciuda vitregiilor vremii, un climat propice dezvoltării culturii naţionale. Cel dintâi mare artist care, în acest climat,  realizează o operă naţională, ridicată prin calităţile ei spre universalitate a fost Nicolae Grigorescu, cel care, în 1856 dorea: a lucra cu cele mai vii culoare vreuna din faptele strălucitoare ale bravilor noştri prinţi”8, iar în preajma anului 1859 se entuziasma de vestea Unirii Principatelor şi-i consacra desene alegorice în stilul vremii. Tot el va fi şi pictorul Războiului pentru independenţă, tot el este pictorul care trăieşte frumuseţea ţării sale într-o experienţă lăuntrică directă, profundă, tulburătoare.  Acest patriotism interiorizat, izvorât dintr-o adevărată comuniune cu valorile eterne ale neamului, a fost transfigurat prin mijloace artistice într-o operă inegalabilă.

 Epoca paşoptistă este şi epoca în care se modernizează învăţământul artistic după principii europene. Pe fundalul unui climat spiritual efervescent, apar şi o serie de gânditori originali, care au asimilat temeinic curentele de idei occidentale şi elaborează acum sisteme de gândire în prelungirea acestora sau în replică faţă de teoriile occidentale. Este o perioadă fructuoasă pentru creaţia literar - artistică şi de înălţare a culturii române la standardele valorice ale modernităţii. Grupurile politice şi intelectuale, deşi propuneau acţiuni  şi ritmuri diferite de înfăptuire a reformelor, se intersectau în opţiunile lor în ceea ce priveşte proiectul global al modernizării.

Punându-şi pecetea asupra dezvoltării artei româneşti în toată cea de-a doua treime a secolului al XIX-lea, spiritul paşoptist a avut ecouri multă vreme după aceea. Istoria portretului, a compoziţiei istorice sunt, aşa cum am arătat, indisolubil legate de tendinţele şi aspiraţiile majore politice, sociale, culturale ale acestei epoci. Sculptura statuară îşi leagă începuturile, ca artă, de însuşi anul Revoluţiei. Primele formulări ale unei teorii a artei, embrionar declarative, dornice de largi orizonturi, se vor fi schiţat tot în anii aceia. Dorinţa de a fi creată o şcoală naţională, cu o puternică identitate, ideea elaborării unui stil artistic românesc ca mijloc de autodefinire, de păstrare şi punere în valoare a fiinţei naţionale vor fi laitmotivele scrierilor vremii, de la Odobescu la pictorii, arhitecţii, criticii de artă  ai deceniilor următoare. Putem concluziona că istorismul a devenit una din laturile esenţiale ale gândirii generaţiei paşoptiste şi a celor apropiate.

În preajma anului 1848, în arta plastică, recursul la trecut a fost aproape fără excepţii o chemare la acţiune şi luptă, îndeosebi prin parabola la care se apela. Recuzita clasică şi personajele mitologice nu au lipsit întru totul, dar mitologiei clasice i-a luat locul, deseori legenda istorică naţională. Artei noastre plastice, preromantismul, caracterizat prin predilecţia pentru vestigiile degradate ale unui trecut fastuos sau tragic, prin meditaţia filosofică asupra ruinelor ca simbol al trecerii inexorabile a timpului, nu îi este caracteristic. Nu am avut în pictură un Hubert Robert, nici echivalentul unui Volney ori Grigore Alexandrescu. Am putea spune că romantismul artei plastice româneşti s-a născut în focul Revoluţiei de la 1848 şi este caracterizat printr-o proiectare a istoriei în viitor. Chiar dacă nu şi-a găsit cele mai bune mijloace de expresie, forme stilistice şi canoane noi şi a rămas tributară pe alocuri formelor închistate, de un raţionalism rigid ce limita potenţialul virtualităţii expresive, arta noastră va dobândi treptat resursele care să-i permită exprimarea ideilor pe calea emoţiei.

Acest efort al artiştilor români este subliniat într-un eseu remarcabil, Momentul istoric şi cultural în arta românească, de către Francisc Şirato, în legătură cu arta lui Gheorghe Tattarescu şi Theodor Aman: „În opoziţie cu primul, la care « conturul formelor se desfăşoară în severă curgere, detaliu alăturându-se după detaliu, formă lângă formă ce se încheagă, până la amănuntul cutelor, cu exactitate şi claritate», dar ale cărui opere rămân «plăsmuiri ale minţii şi nu ale sufletului», «aşezate parcă sub clopot de sticlă», într-un spaţiu  «lipsit de atmosferă», Theodor Aman realizează  «cu ţăndări din lemn incandescenţa paletei lui Delacroix, o viziune turbulent romantică a operei sale cu subiecte istorice».”9 Totuşi, Şirato îi va reproşa lui Aman absenţa unui temperament mai vijelios, a atitudinii puţin agresive şi tragice, a lipsei fiorului dramatic şi patetismului în compoziţiile istorice. Cercetările şi studiile ulterioare au scos însă în evidenţă faptul că, printr-un element sau altul, în dozaje diferite, la evoluţia artei din acea vreme participă nu doar Aman, ci Tattarescu însuşi şi, mai evident, Rosenthal la care, mai ales în portrete, limbajul afectiv, emoţional răzbate mai cu putere depăşind cadrele şi tiparele neoclasice.

Impulsul pe care Revoluţia de la 1848 l-a dat portretului şi compoziţiei istorice s-a concretizat în câştiguri pe plan artistic, prin înţelegerea mai adâncă a complexităţii sufleteşti, a exemplarităţii, transformând latura epică a vieţii într-o adevărată poetică. Ecourile acestui veac al naţionalităţilor au continuat şi în secolul XX prin sculptura monumentală, busturile care evocă personalităţi ale istoriei, culturii, ştiinţei care încearcă să readucă trecutul, prin forţa imaginii artistice, în actualitatea cea mai vie.

Prof. dr.  Ioana Adriana RAICA

 

Note:

1Alecu Russo apud. Mircea Popescu, Itinerarii artistice, Editura Meridiane, Bucureşti, 1981, p.37. (168 p.)

2 Mircea Popescu, Op. cit, p. 38

3 Marius Porumb, Pictura românească din Transilvania, Editura Dacia, 1981, Cluj-Napoca, p. 12.

4 http://revistaniramart.wordpress.com

5 Ion Pascadi, Estetica între ştiinţă şi artă, Editura Albatros, 1971, p. 15.

6 Alexandru Odobescu, Opere, vol.1, Editura Academiei RSR, 1965, p. 364 (592 p.)

7 Idem, p. 227

8 Mircea Popescu, Itinerarii artistice, Editura Meridiane, 1981, p.42.

9 Mircea Popescu, Itinerarii artistice, Editura Meridiane, 1981, p.44.

 

România revoluționară - C.D. Rosenthal

Autoportret - Gheorghe Tătărescu

Unirea Principatelor - Theodor Aman