|
Mişcările studenţeşti clujene din 1946 – manifestări anticomuniste sau
antirevizioniste?
Scriam, nu de mult,
încercând o privire generală asupra chestiunii, că, din păcate, istoria
n-o scriu nişte extratereştri, ci pământenii – cu datele avute la
dispoziţie, cu ştiinţa de a le ordona, corela şi interpreta, cu putinţa
de a le completa prin comparaţii, deducţii, speculaţii, cu inerentul
subiectivism al oricărei îndeletniciri umane de acest fel şi, nu în
ultimul rând (ba dimpotrivă) cu interesul personal (de grup, de neam, de
ţară etc.) al istoriografului şi istoriografiei în cauză. Rezultând, de
aici, nu una , ci mai multe istorii, diferite între ele şi partizane.
Şi, pentru că nu
mi-am isprăvit „privirea”, aş vrea să mai adaug ceva. Ceva ce ţine de
subiectele „incomode” şi de manierele de a le ocoli, de la pura şi
simpla ignorare – până la bagatelizare, trunchiere, scoatere din
context, răstălmăcire etc., etc., etc. Dar, poate, cea mai uzitată
metodă este mutarea, translarea subiectului într-o altă zonă, una mai
romanţată, mai „accesibilă” (pe înţelesul tuturor, cum ar veni), în care
istoria devine mit şi legendă, în care datele seci şi rigoarea
ştiinţifică se diluează, raporturile de cauzalitate se estompează iar
rădăcinile fenomenului sau faptului istoric, de regulă, dispar. Fireşte,
mă refer la publicistică sau la volume colective, în care coexistă
capitole de istorie ce nu păcătuiesc în sensul celor de mai sus, cu
capitole ce ţin realmente de lumea miturilor şi legendelor, dar şi cu
unele subiecte incomode („pasageri clandestini”) ce întrunesc, de
regulă, „păcatele” despre care discutăm.
Aşa stând
lucrurile, normal ar părea să spun cine şi ce m-a determinat să pun mâna
pe pix. Permis să-mi fie să nu nominalizez nici volumul, nici capitolul
şi nici autorul. Menţionez doar atât că însuşi coordonatorul volumului
colectiv s-a simţit obligat să adauge la finele capitolului o notă ce
aproape că depăşeşte în amploare relatarea cu pricina. Sapienti sat!
Nu mi-am propus o
replică şi cu atât mai puţin o polemică. Ceea ce vreau să arăt în cele
ce urmează este doar o versiune personală asupra perioadei şi
evenimentelor, versiune ce încearcă, beneficiind de nişte atuuri pe care
le-ar putea avea din ce în ce mai puţini contemporani (clujean,
octogenar, martor – licean fiind – al evenimentelor, prieten şi viitor
coleg de breaslă al unuia dintre „bodiguarzii” conducătorului
studenţilor, pomenit în memoriile acestuia sub porecla de „Bimbo”) să
spună şi să sublinieze nişte adevăruri puse, de regulă, pe planul doi,
spuse cu o jumătate de gură, edulcorate,minimalizate, ocolite, ignorate
sau chiar negate (onoare puţinelor excepţii!).
Pentru început,
„punerea în poziţie a osului” (treaptă obligatorie şi eliminatorie la
orice examen de anatomie - osteologie!). Perioada Trianon – Diktatul de
la Viena (al doilea) cred că nu mai trebuie comentată. Ceea ce ne
interesează în cazul de faţă este intervalul 1940 – 1947. Pentru mai
multă operativitate vom folosi nişte surse lexicografice: „Enciclopedia
de istorie a României” (EIR), Ed. Meronia, Bucureşti, 2000; „Istoria
României în date” (IRD), 1940-1995, Ed. Niculescu, Bucureşti, 1997;
„Cronologia Europei Centrale” (CEC), 1848-1989, Ed. Polirom Iaşi, 2001.
Citez selectiv (pentru a nu încărca textul cu două tipuri de ghilimele
le-am păstrat doar pe cele din sursă, citatul fiind semnalat prin
caracterul italic al literelor; după fiecare citat am specificat sursa;
mai menţionez că IRD, de pildă, are în bibliografie autori ca Nicolae
Baciu, Gheorghe Buzatu, Radu Ciuceanu, Vlad Georgescu, Constantin C.
Giurescu, Dinu C. Giurescu, Cristian Popişteanu. etc.):
1941, aprilie 27. La solicitarea lui Iuliu Maniu, ca reprezentant al
„opoziţiei unite” a PNŢ-PNL, a avut loc o întrevedere cu reprezentanţii
guvernelor englez şi american. S-au stabilit mijloacele de legătură şi
comunicare în situaţia întreruperii relaţiilor diplomatice. I. Maniu a
cerut, între altele, să se garanteze anularea dictatului de la Viena şi
graniţele României din 1938. (…) În răspunsul lor, cele două guverne se
eschivau să garanteze frontierele româno-sovietică şi româno bulgară
dinainte de 1940 (IRD, pag. 13);
1941, iunie 11-12.
În timpul vizitei generalului Ion Antonescu la München şi Berchtesgaden,
i se aduce la cunoştinţă planul de atacare a URSS. Conducătorul statului
român se angajează să participe la război pentru eliberarea teritoriilor
răpite de URSS în 1940 şi în speranţa de-al determina pe Hitler să
restituie României nordul Transilvaniei. (IRD, pag. 14);
Iată, aşadar, că
deja înaintea intrării României în război de partea Germaniei, soarta
viitoarelor sale frontiere era pecetluită în cancelariile
anglo-americane. Reluăm citatele:
1942, mai.
Tratatul de prietenie anglo-rus cuprinde clauze secrete prin care
Marea Britanie acceptă răpirea Basarabiei şi Bucovinei de nord, de către
URSS din 1940. (IRD, pag. 19);
1943, martie.
Anthony Eden, ministrul de externe al Marii Britanii,
declară că guvernul său consideră situaţia din România subordonată
intereselor sovietice. (IRD, pag. 23);
1943, octombrie.
La conferinţa de la Moscova a miniştrilor afacerilor externe
ai SUA, Marii Britanii şi URSS, A. Eden declară: „Guvernul englez crede
că Uniunea Sovietică are dreptul să decidă singură problemele
referitoare la România…(IRD, pag. 25);
1943, noiembrie 21.
Departamentul de
stat al SUA este informat că Iuliu Maniu vrea să trimită un emisar să
negocieze ieşirea României din război. La cererea lui Maniu, Antonescu
îi acordă lui Barbu Ştirbey un paşaport diplomatic şi discută cu el
înainte de plecare să vadă cu cine doresc aliaţii să încheie armistiţiul
– cu el sau cu opoziţia. (IRD, pag. 25);
1943, noiembrie.
Barbu Ştirbey, aflat în drum spre Cairo (cu un paşaport
primit de la Antonescu!), este deconspirat de către agenţia (engleză!!!)
de ştiri Reuter – care umple lumea întreagă cu informaţia că acesta
urmează să negocieze, la destinaţia respectivă, ieşirea României din
război. (N. Baciu, Agonia României ,Ed. Dacia, Cluj-Napoca 1990);
1943, decembrie. Ministrul român la Stockholm, Frederic Nanu, are o serie de
contacte, din dispoziţia ministrului de externe, Mihai Antonescu, cu
unii reprezentanţi sovietici privind ieşirea României din război.
Sovieticii se declară gata să respecte suveranitatea României şi să
ajute la anularea efectelor Diktatului de la Viena. (CEC, pag. 235);
1943, decembrie. Singurul loc unde se poate vorbi despre negocieri reale şi
despre impunerea unor condiţii şi de către partea română a fost ambasada
română de la Stockholm: „Ruşii acceptă ca România să dea un ultimatum de
15 zile Germaniei pentru a-i părăsi teritoriul, înainte de a-i declara
război. În cazul retragerii trupelor germane, România poate rămâne
neutră. Arbitrajul de la Viena e nul şi neavenit. Transilvania revine la
patria mamă în totalitate (de notat că englezii n-au garantat nimic în
acest sens, lăsând totul la latitudinea Conferinţei de pace – n.n.)...
(N. Baciu, Agonia României);
1944, aprilie.
La negocierile de la Cairo, britanicii s-au opus
retrocedării integrale a Transilvaniei către România…(IRD, pag. 29);
1944, mai 2. Într-un mesaj către ministrul de externe sovietic Molotov, W.
Churchill, şeful guvernului britanic, subordona situaţia din România
intereselor sovietice (IRD, pag. 29);
1944, mai. Britanicii şi sovieticii convin la împărţirea Sud-Estului european
în „zone militare operative”, România fiind plasată în zona sovietică.
La 12 iunie, preşedintele american Roosevelt îşi dă la rândul său
acordul. (CEC, pag. 237);
Un scurt comentariu
se impune. Deci s-a negociat de ambele părţi, cu deosebirea că opoziţia
a făcut-o cu ştirea, acceptul şi chiar ajutorul lui Antonescu, pe când
„opoziţia unită” (regele, partidele istorice, Garda Palatului şi,
fireşte, Partidul Comunist Român) a sabotat demersurile mareşalului
decapitând, finalmente, Armata şi Statul şi „negociind” aşa zisul
armistiţiu până la a-l transforma într-o capitulare necondiţionată. (Un
armistiţiu se semnează înainte şi nu după depunerea armelor!!!)
Următorul citat este edificator:
1944, septembrie 12
(aşadar, la trei săptămâni după 23 august – n.m.). Se semnează la
Moscova Convenţia de armistiţiu între România şi Naţiunile Unite,
reprezentate de URSS, prin care România era declarată ţară înfrântă (…)
României îi era impusă restabilirea frontierei de stat cu URSS din 28
iunie 1940. (…) Ultimul articol stipula că „Guvernele Aliate socotesc
hotărârea arbitrajului de la Viena cu privire la Transilvania ca nulă şi
neavenită şi sunt de acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei)
să fie restituită României sub condiţia confirmării prin Tratatul de
Pace”. Celelalte condiţii reduceau de fapt România la situaţia de ţară
ocupată şi exploatată după bunul plac al ocupanţilor (plăţi, rechiziţii,
despăgubiri, cenzură discreţionară în toate domeniile etc. – n.m.). S-a
format Comisia Aliată de Control pentru România, cu sediul la Bucureşti,
dominată de fapt de reprezentanţii sovietici, instanţă supremă a
autorităţilor de ocupaţie (IRD, pag. 34);
Trec peste alte
aspecte şi, pentru că era vorba doar de „punerea în poziţie a osului”,
mă rezum la a constata că „jocurile erau făcute” de mult iar România era
abandonată (ca să nu zic vândută), cu acte în regulă, în posesia
sovieticilor. Deci. România nu avea alternativă la cele ce vor urma în
curând:
1944, octombrie 9.
În timpul vizitei la Moscova, Churchill propune – şi Stalin acceptă – o
înţelegere privind zonele de influenţă în Balcani, potrivit căreia
România intra în sfera de interese sovietică (90%), în timp ce Grecia
intra în aceeaşi proporţie în zona engleză…(IRD, pag. 35);
1944, decembrie 1.
Într-un memoriu transmis la Londra, Iuliu Maniu scria: „Dacă intenţia
Marii Britanii este ca România să treacă cu totul sub control sovietic”,
el este gata să se sacrifice şi să pregătească poporul român pentru
acest lucru. În felul acesta se poate evita un masacru şi un război
civil, dacă terenul este pregătit de el. Dacă însă acest lucru nu intră
în intenţia guvernului englez, atunci el este gata „să lupte împotriva
comunizării ţării până la moarte”.
Răspunsul
adresat a doua zi de către Churchill ministrului său de externe avea
următorul conţinut: „Bineînţeles, noi nu avem să facem asemenea
mărturisiri”. (IRD, pag. 38);
1945, februarie 27.
Soseşte la Bucureşti A. I. Vâşinski, ministru adjunct de externe al URSS
şi preşedinte al Comisiei Aliate de Control pentru România, care cere în
mod ultimativ regelui revocarea guvernului Rădescu şi formarea unui
guvern FND. (IRD, pag. 45);
1945, martie 1. Barbu Ştirbey eşuează în încercarea de a alcătui un nou
guvern şi înapoiază regelui mandatul primit. (IRD, pag. 45);
1945, martie 2. În seara acelei zile regele însărcinează pe dr. Petru
Groza, reprezentând FND, cu „formarea unui guvern de concentrare cu
reprezentarea partidelor democratice”…(IRD, pag. 45);
1945, martie 3. Petru Groza prezintă regelui lista noului guvern „de largă
concentrare democratică”, având ca bază partidele şi organizaţiile din
FND. (IRD, pag. 45);
1945, martie 6. Regele acceptă guvernul Groza, care depune jurământul la
ora 19,30…(IRD, pag. 45);
1945, martie 8. Faţă de demersul Departamentului de Stat al SUA de a
convoca o întâlnire a miniştrilor de externe ai celor trei mari puteri
pentru a discuta situaţia din România, unde fusese instaurat, ca urmare
şi a presiunilor sovietice, guvernul Groza, W. Churchill trimite lui
Roosevelt o telegramă în care îi comunică faptul că Marea Britanie nu va
protesta, deoarece a încheiat o înţelegere cu Stalin ca Rusia să aibă
cuvântul hotărâtor în România şi Bulgaria, iar englezii în Grecia…(IRD,
pag. 45);
1945, martie 9. În răspunsul la telegrama lui Churchill din 8 martie (…)
preşedintele SUA F.D. Roosevelt scrie: „Este evident că ruşii au
instalat un guvern minoritar ales după gustul lor, dar pe lângă motivele
pe care mi le-ai expus în mesajul d-tale, eu cred că România nu este un
loc bun pentru a ne măsura cu ruşii”. (IRD, pag. 46);
1945, martie 8. Petru Groza şi Gh. Tătărăscu trimit premierului sovietic
I.V. Stalin o telegramă prin care solicită acordul URSS pentru
reintegrarea nordului Transilvaniei la România. (IRD, pag. 46);
1945, martie 9.Ca urmare a cererii noului guvern, I.V. Stalin consimte,
prin telegrama de răspuns adresată dr. Petru Groza, la reinstalarea
administraţiei româneşti în nord-estul Transilvaniei. (IRD, pag. 46);
1945, martie 13. În prezenţa regelui, a primului ministru şi a altor membri
ai guvernului se sărbătoreşte la Cluj, printr-o mare manifestaţie
desfăşurată în Piaţa Libertăţii, reintegrarea la România a nordului
Transilvaniei. În aceeaşi zi, în sala prefecturii din Cluj s-a ţinut
şedinţa solemnă a Consiliului de Miniştri pentru proclamarea oficială a
reinstalării administraţiei româneşti în această parte a ţării. (IRD,
pag. 46).
Iată, aşadar, că
până şi retrocedarea nordului Transilvaniei (Ardealului – de fapt) era
condiţionată de instalarea guvernului FND – respectiv comunizarea şi
sovietizarea ţării! Condiţionare (prestabilită de către cele trei mari
puteri – fireşte!) pe care oricine – nu numai conducătorii partidelor
istorice – o putea cunoaşte (sau deduce) din simpla consultare a presei
vremii, Petru Groza declarând că, dacă va ajunge în fruntea guvernului,
va rezolva în câteva zile reintegrarea Ardealului de nord în România!
(Pentru cei ce nu ştiu – sau au uitat – reamintesc că, până în 13 martie
1945, teritoriul în discuţie era administrat, de iure, de către
armata sovietică, iar de facto de către autorităţile maghiare –
Clujul, de pildă, fiind plin de drapele roşu-alb-verde care le dublau pe
cele roşii.
De ce consider
prestabilit amestecul prosovietic al celor trei mari puteri? Pentru că
abandonarea României (şi nu numai) a fost dublată de nişte manipulări
perverse menite a uşura munca sovieticilor. E suficient să dau doar două
exemple. O dată, acel „vin americanii” care flutura pe toate buzele la
vremea respectivă – şi nu ca o himeră, nu ca un ultim pai de care ne
agăţam în disperarea noastră, ci ca o certitudine răspândită şi
cultivată exact de către cercurile anglo-americane, fie pe căi oculte,
fie (mai disimulat) pe calea undelor radio – pe locul întâi situându-se
Radio Londra. (Celor care au prins acele vremuri le mai răsună şi astăzi
în ureche cele patru bătăi de timpan – primele trei cu o tonalitate mai
înaltă, cea de-a patra cu una mai joasă şi mai estompată – semnalul
postului cu pricina, care răspândea zilnic, în limba română,
„îmbărbătările respective!”)
În al doilea rând,
grupul de observatori occidentali care a monitorizat alegerile din
noiembrie 1946 (măsluite până-n pânzele albe de către comunişti!) şi
care, printr-o declaraţie comună de presă, a apreciat respectivele
alegeri drept libere, democratice şi perfect corecte!!!
În condiţiile
descrise nu văd cine şi ce ne-ar putea imputa. Mai degrabă noi am fi
îndreptăţiţi să ne întrebăm unde au zăcut, în acele vremuri,
sacrosanctele valori occidentale în faţa cărora ne tot prosternăm
astăzi?!
Fireşte, întrebarea
de mai sus este retorică. Să trecem la „cestiune” (după ce, aparent, am
insistat prea mult asupra premiselor şi preliminariilor, dar n-am făcut
altceva decât să prezint ceea ce în mod sistematic este neglijat în
„versiunile standard”). Şi să începem cu nişte fragmente din intervenţia
istoricului Vasile Vesa, avută cu ocazia Simpozionului din 28 mai 1996
închinat semicentenarului evenimentelor din 1946:
„Pe sediile PCR şi
PSD din Cluj, la vremea respectivă (până în 13 martie 1945 – n.m.),
alături de steagul roşu era arborat nu drapelul statului român, ci cel
maghiar. (…) La Conferinţa de Pace de la Paris, delegaţia maghiară,
condusă de Nagy Ferenc, a pretins 22.000 de kilometri pătraţi din
suprafaţa Ardealului. (…) Mişcările studenţeşti din 1946 au avut,
iniţial, un caracter naţional şi erau îndreptate împotriva
revizionismului maghiar, pentru a dobândi pe parcurs şi un caracter
anticomunist. Studenţii au renunţat la respectiva mişcare, pentru a nu
oferi, prin răstălmăcire, argumente ungurilor la Conferinţa de Pace”.
Ce vrea să spună
dl. Vesa? Vrea să spună că maghiarimea din Ardealul de Nord s-a
reorientat, cu o repeziciune care sfidează firescul, bunul-simţ, şi
orice prag psihologic, vădind, indiscutabil, un cadru preexistent de
strategie şi tactică, o organizare prealabilă şi o coordonare
„maghiaro-maghiară”. Astfel, foştii adepţi ai lui Horthy se
metamorfozează, peste noapte, în fervenţi colaboraţionişti. Pentru a
ilustra această uluitoare rapiditate, este suficient să amintim, de
pildă, că în plin război de eliberare a nordului Ardealului (orientativ,
precizăm că Clujul a fost eliberat în 11 octombrie 1944, Oradea în 12
Octombrie, iar Satu Mare în 25 octombrie 1944) ia deja fiinţă
(independent de MADOSZ-ul din Braşov), în 15 octombrie 1944, la Târgu
Mureş, Uniunea Democrată Maghiară, care, peste numai o zi, (16 oct. ’44,
Braşov), prin absorbţia altor formaţiuni (MADOSZ, MDSZ etc.) devine
reprezentantă unică, sub denumirea de „Romániai Magyar Népi Szövetség (MNSZ)
– Uniunea Populară Maghiară din România (UPM) şi care în 20 octombrie
1944 îşi face deja cunoscută platforma program. Pentru cei ce nu cunosc
această platformă, vom preciza că UPM a participat la alegerile din 19
noiembrie 1946 în cadrul alianţei procomuniste BPD – Blocul Partidelor
Democratice. Cât priveşte aderenţa maghiarimii din România la această
platformă procomunistă, este suficient să amintesc că UPM a obţinut
(conform EIR), la respectivele alegeri, 29 din cele 414 mandate
existente. Deci şapte la sută! Deci tot 7 la sută, exact atât cât
reprezenta, şi la acea vreme, populaţia maghiară din România!
De ce această
reorientare fulgerătoare, de ce acest colaboraţionism cu comunismul
„atotbiruitor”, cu ocupantul sovietic în ultimă analiză? Dintr-un singur
motiv: pentru a-i câştiga de partea lor pe sovietici, pentru a-i
determina să pledeze, la Conferinţa de Pace, pentru un status quo
în ceea ce priveşte apartenenţa Ardealului de Nord! Şi, fireşte,
pentru a-şi păstra hegemonia interimară asupra acestuia până la
verdictul cu pricina. De aceea, peste 90 la sută din comuniştii clujeni,
de pildă, erau unguri şi tot din acelaşi motiv pe sediul PCR (şi nu
numai) din Cluj flutura, la acea vreme, alături de steagul roşu, nu
drapelul românesc, ci tricolorul roşu-alb-verde! Evident, proporţia
respectivă se regăsea şi în administraţie, iar în Securitatea din Cluj
(încă purtând alt nume) exista un singur român. (Situaţie prezentă, în
linii mari, în întreg Ardealul de Nord, la acea vreme).Astfel se explică
faptul că atât Universitatea Ferdinand I-ul cât şi Clinicile
universitare, reîntoarse din refugiu, au trebuit să facă, iniţial, cale
întoarsă, pentru că nu li s-a permis să-şi ocupe vechile localuri.
Reproducem din „Cronologia istorică a minorităţii maghiare din România,
1944-1953”, de Vincze Gábor, publicată în foileton în revista „Szövetség”
(organ al Preşedinţiei Executive a UDMR), un scurt fragment edificator:
Rectorul
Miskolczi, somat să predea cheile universităţii, refuză categoric. După
care, Comandamentul militar sovietic al oraşului dă un ultimatum de 24
ore personalului Universităţii româneşti pentru a părăsi Clujul.
Iată, deci, cui
aparţinea puterea la acea vreme şi pe ce colaborare se baza aceasta.
Cum de situaţia nu
s-a ameliorat radical după 13 martie 1945? O dată, că era vorba de o
reţea imensă de tip mafiot care trebuia schimbată. Pe de altă parte,
conferinţa de pace urma să se încheie abia în 1947, ca atare, ungurii
mai nutreau speranţe iar ruşii nu se grăbeau să renunţe la nişte
condiţii ideale de şantaj (sau dublu şantaj).
Cât priveşte
mişcările studenţeşti din 1946 (de care m-am ocupat pe larg cu ocazia
semicentenarului din 28 mai 1996), deocamdată doar atât că acestea au
apărut ca o reacţie românească la provocările forţelor iredentiste
maghiare, provocări menite a genera conflicte care, prin răstălmăcire,
să fie prezentate opiniei publice internaţionale ca „pogromuri
antimaghiare” (după aceeaşi reţetă care va fi aplicată, peste 44 de ani,
la Târgu Mureş, în martie 1990!) şi folosite, apoi, ca argumente pro
domo la Conferinţa de Pace de la Paris. Drept care, după cum bine
observă şi Vasile Vesa, studenţii români au renunţat la protestul lor
pentru a dejuca scenariul cu pricina, pentru a nu oferi dorita „materie
primă” preconizatelor răstălmăciri, menite a furniza un plus de şansă
celor ce urmau să pretindă (şi au şi făcut-o!), la Paris, 22.000 de kmp.
din teritoriul Ardealului.
Iar în ceea ce
priveşte caracterul anticomunist pe care l-a dobândit, pe parcurs,
mişcarea antirevizionistă a studenţilor români, chestiunea a ţinut doar
de un anumit prag de conştientizare: cum să nu devină anticomunistă
aceasta, atunci când, în condiţiile date (toţi studenţii anticomunişti
erau români iar toţi muncitorii comunişti erau unguri!!!), revizionismul
se confunda cu comunismul şi viceversa?
dr. Zeno MILLEA
|
