România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

1940. Pierderea Basarabiei şi a nordului Bucovinei. Rezistenţa lui Nicolae Iorga

 

 

În momentul Ultimatumului sovietic din iunie 1940, Nicolae Iorga a reuşit să formeze în jurul său un grup de rezistenţă în cadrul Consiliului de Coroană, alcătuit la început din 11 oameni, grup redus apoi la şase. Aceştia au respins Ultimatumul pană la capăt. Despre ei, Regele Carol al II-lea scria: „Numele lor merită să fie înscrise cu litere de aur în cartea demnităţii româneşti: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ştefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu.”1

După cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, istoricul va începe o campanie de presă pentru a demonstra două lucruri: apartenenţa de drept a celor două provincii la România; caracterul injust al Ultimatumului şi al ocupaţiei sovietice. În legătură cu viitorul pământurilor româneşti răpite rămânea optimist; aşa îşi încheie articolul cea mai mare durere: „Dar este o vorbă pentru astfel de ceasuri, Morile lui Dumnezeu macină încet dar sigur.”2 Iorga a fost iniţiatorul Memoriului de protest faţă de ocupaţia străină, înaintat la 2 iulie 1940 Comisiei de Afaceri Străine a Senatului; semnau şi Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, G.G. Mironescu, dr. G. Angelescu, Ion Mihalache, Nicolae Chirculescu, Octavian Tăslăoanu, Gheorghe Brătianu, Nicolae Polizu-Micşuneşti, Gheorghe Popp, dr. Al. Dobrescu, T,G. Emendi, Gh. Cipăianu, Ion Lugoşianu. De asemenea, Nicolae Iorga a încercat să grupeze toate forţele patriotice într-o formaţiune de salvare a ţării; o numea „Uniunea Sacră”.3

Le începutul lui iulie 1940, zilnic agenţii Siguranţei, care-l urmăreau pe Nicolae Iorga, raportau acţiuni sau declaraţii ale acestuia de condamnare a Ultimatumului sovietic. Într-un astfel de raport se consemna declaraţia istoricului în faţa unui grup de prieteni ai săi: este hotărât să înceapă o „campanie imensă contra Sovietelor”; va face apel la vechii săi prieteni intelectuali, pentru a face conferinţe în Bucureşti şi în Tară, în care să atace URSS; va ţine şi un ciclu de conferinţe sub titlul generic Condiţiile colaborărilor internaţionale, care, pe cât posibil, va fi difuzat şi în Basarabia; va tipări o broşură cu titlul „Noi luptăm pentru dreptul nostru”, în care va retipări articole publicate în „Neamul Românesc”.4

Totodată, istoricul se arăta indignat în faţa dezordinii în care se făcuse evacuarea din regiunile pierdute. Patriarhul, Nicodim Munteanu îi scrisese despre pierderea a numeroase documente istorice şi valori bisericeşti ale mănăstirilor din Basarabia şi nordul Bucovinei; neglijenţa vicarului Bucovinei şi a „clericilor ghiftuiţi, cari au căutat să-şi scape pielea fugind fără sa ia cu ei aceste obiecte scumpe”.5

Retras la Vălenii de Munte, Nicolae Iorga a încercat să-şi pună în practică ideea formării „Uniunii Sacre” a forţelor politice patriotice, a intelectualilor; se dorea un efort comun, indiferent de relaţiile interumane, care uneori fuseseră conflictuale, din perioada anterioară. Iuliu Maniu l-a folosit ca emisar al său pe Polizu-Micşuneşti, pe care-l va trimite cu o scrisoare la Vălenii de Munte în care recunoaşte că memoriul din 2 iulie fusese făcut la iniţiativa istoricului; conform unui agent al Siguranţei ce văzuse scrisoarea, Maniu credea să se făcuse doar un prim pas, invitându-l pe Nicolae Iorga alături de partidele istorice, pentru salvarea ţării. Răspunsul a venit imediat: şi Iorga socotea necesar „ca toţi oamenii de bine din ţară să-şi dea mâna pentru a putea salva ce a mai rămas”.6 Făcea şi o propunere concretă: crearea unui organism politic, având titulatura acceptata deja - „Uniunea Sacră” - din care să facă parte naţional-ţărăniştii, naţional-liberalii, naţional-creştinii, majoritatea consilierilor regali şi personalităţi neangajate politic; scopul declarat era opunerea faţă de cedarea de teritorii în partea de Vest sau Sud a României.7 Tot pe cale epistolară a încercat şi apropierea de liberali, trimiţând o scrisoare la 10 iulie 1940 lui Dinu Brătianu căruia îi propunea formarea unui Guvern de uniune naţională, pentru a se evita crearea unuia legionar; dar, venea şi cu o idee de neacceptat de către partidele politice - noul Guvern să-l susţină pe Regele Carol al II-lea, tocmai acela care instaurase Dictatura Regală, desfiinţase partidele politice şi avusese o mare vină pentru pierderile teritoriale, Dinu Brătianu a răspuns că „’gruparea liberală şi cea naţional-ţărănistă de mult hotărâseră constituirea „Uniunii Sacre” care o botezaseră Blocul Uniunii Opoziţiei; se declara de acord cu programul de apărare a graniţelor de Vest şi Sud propus de Iorga, dar nu spunea nimic despre strângerea în jurul Regelui, ceea ce echivala cu un refuz.8 Mai ales naţional-ţărăniştii afirmau că problema păstrării graniţelor era legată de soluţionarea mai întâi a problemelor interne, vizând revenirea la sistemul democratic parlamentar. Rezerva ţărăniştilor a provocat şi replierea liberalilor. Astfel, ideea „Uniunii Sacre”, deşi lăudată de cei mai mulţi, a căzut. Iorga îşi anunţe apropiaţii, pe 26 iulie, că şi-a dat seama de aceasta şi, ca urmare intenţiona să strângă în jurul său elementele naţionaliste tinere, ca şi pe naţionaliştii pe care-i conducea în 1916; lângă aceştia urmau să fie chemaţi intelectualii transilvăneni, basarabeni şi bucovineni.7

Pentru a face un plan eficace de acţiune istoricul a încercat să-i adune la Vălenii de Munte chiar pe reprezentaţii românilor din teritoriile pierdute, cei care cunoşteau cel mai bine situaţia, având totodată, şi autoritate asupra refugiaţilor basarabeni şi bucovineni. Pe 2 şi 3 iulie 1940, a primit acasă mai mulţi parlamentari, sfătuindu-se îndelung cu ei. Împreună cu Ion Inculeţ, Ştefan Ciobanu, Pan Halipa, Gheorghe Buzdugan, generalul Popovici ş.a. hotărî editarea unei Cărţi albe, cu expunere, pe bază de documente, a politicii româneşti în .Basarabia şi a ocupării ei de către ruşi. Pentru o informare cât mai bună s-a cerut economistului Virgil Madgearu detalii asupra fondurilor speciale pentru înzestrarea Armatei în ultimi opt ani. Iorga era convins că se făcuse o greşeală retrăgând din Basarabia o parte a tineretului; tinerii trebuiau să rămână acolo, pentru a se opune politicii de rusificare. O întrevedere a avut şi cu consilierii regali G.G. Mironesou, dr.O. Angelescu, general Văitoianu, pe tema intenţiilor germane privind Transilvania.10 În alt raport al agenţilor Siguranţei se anunţa că Nicolae Iorga acceptase propunerea lui Ion Inculeţ de a participa la activitatea Cercului Basarabenilorr unde urma să conducă, acţiunile în domeniul istoric şi naţional; se intenţiona şi editarea unui ziar al refugiaţilor. 11

La Vălenii de Munte au fost adăpostiţi mai mulţi refugiaţi basarabeni şi bucovineni. La începutul lui iulie 1940, au fost găzduite la Căminul Ligii Culturale şi unele personalităţi venite de la Chişinău: Ion Inculeţ, preotul Ion Erhan, maiorul Boţea - toţi cu familiile. Un Comitet format din primarul Nicolae Arghir, din comandantul Gărzii Naţionale a Frontului Renaşterii Naţionale (partidul lui Carol a l II-lea), Nicolae Frateş, preşedintele secţiei locale a Ligii Culturale, Ion Zarafirescu, şeful Politiei, Nicu Vlădescu - a luat măsurile necesare pentru încartiruirea a 200 refugiaţi, în special intelectuali din Basarabia.12

Pe ideea coordonării luptei pentru reluarea teritoriilor răpite, a fost format un Comitet de iniţiativă la Vălenii de Munte, pe 14 iulie 1940. Printre alţii, intrau aici Nicolae Iorga, dr. Petru Topa, Andrei Rădulescu, generalul Schina, Ion Inculeţ, Dumitru Munteanu-Râmnic; era denumit „de salvare a Neamului”; îl avea ca secretar general pe Ştefan Ciobanu. Prima măsură a fost strângerea unui fond pentru propagandă, la care Iorga contribuia cu 50.000 lei. Acesta punea la dispoziţia Comitetului, gratuit, şi Tipografia „Datina Românească” , pentru publicarea unei cărţi cu titlul Viaţa românească în Basarabia. Aurelian Sacerdoţeanu, unul din foştii studenţi ai istoricului, era însărcinat să organizeze o campanie raţionala de propagandă. În semn de solidaritate, Comitetul hotăra invitarea la cursurile Universităţii Populare a 300 refugiaţi basarabeni şi bucovineni. Iniţiativa fusese a lui Nicolae Iorga, care solicitase şi sprijinul autorităţilor locale. Tot Comitetul de iniţiativă hotăra ca la 25 iulie să-i fie prezentat Regelui un memoriu (alcătuit de Nicolae Iorga, Ion Inculeţ, Stefan Ciobanu, Pan Halipa), cerând înfiinţarea unui subsecretariat de Stat al refugiaţilor din Basarabia şi Bucovina şi introducerea unei ore pe zi la Radio Bucureşti destinată special celor două provincii.13 

În condiţiile dramatice ale verii lui 1940, unii se îndoiau că ediţia Universităţii Populare va putea avea loc. De aceea, prin „Neamul Romanesc” se confirma desfăşurarea cursurilor.14 Erau concepute ca un mijloc de refacere a speranţei românilor în reintrarea în dreptul lor. Pregătirea fusese făcută printr-o campanie de presă; nu era număr al ziarului „Neamul Românesc” unde să nu fie abordată tema pierderilor teritoriale. Cenzura, deşi foarte aspră, nu a intervenit niciodată. Cum presa oficială a regimului carlist nu putea să adopte o atitudine dură faţă de U.RSS, ca sa nu provoace o reacţie diplomatică, sentimentul larg popular era lăsat să se exprime prin „Neamul Românesc”, ajuns tribuna principală de condamnare a agresiunii Sovietelor. Pe 3 iulie începea republicarea unor fragmente din volumul lui Nicolae Iorga La vétitésur le passé et le présent de la Bassarabie, apărut în 1922.15 Pe 4 iulie, încadrat într-un chenar negru, de doliu, apărea articolul lui Nicolae Iorga „Boierii” din Basarabia, ca răspuns la propaganda sovietică de incriminare a „jefuirii” Basarabiei de către români. Pe 7 iulie era inventariat Ce se duce cu noi din Basarabia; finalul era optimist „Nu ne uităm fraţii, şi nu îi vom uita niciodată. Vitregia vremurilor o vom birui cu vrednicie şi cu hotărâre”. Tot acum apare articolul Cea mai mare durere. Un documentar vast, sub titlul În Basarabia. Cum au progresat industria şi comerţul sub stăpânire românească, era publicat în „Neamul Românesc” din 11 iulie. Un altul, Români şi ruşi în Basarabia, pe 14 iulie. Se republică, în serial, volumul lui Nicolae Iorga din 1905 Neamul Românesc din Basarabia. Dintre articolele având semnătura altor autori, cel mai documentat era al lui N.A. Constantinescu: Ce reprezintă Basarabia pentru noi (3 august). Numărul dublu al săptămânalului „Neamul Românesc pentru Popor”, din 15 iulie – 1 august 1940 era în totalitate dedicat pierderilor teritoriale: cele mai multe erau articolele reluate ale lui Nicolae Iorga: Ce se duce cu noi din Basarabia, În Basarabia, Sete din Bucovina, Românismul în trecutul Bucovinei ş.a. Ion Agârbiceanu semna Durerea românismului. Se prelua şi articolul lui Noëlle Roger, din „Gazeta de Lausanne”, Basarabia pământ românesc.

„Datorită împrejurărilor şi doliului naţional – menţiona „Neamul Românesc” – cursurile de vară din 1940, inaugurate la 14 iulie, au început fără obişnuita festivitate”, deşi „Trenurile au sosit pline cu ascultători şi profesori, cu studenţi, învăţători, cursanţi numeroşi, între cari şi minorităţi, destui”. Chiar în acele împrejurări, la deschidere au fost şi o serie de personalităţi politice sau culturale. Între alţii, G. Alexianu, rezident regal al Ţinutului Bucegi, fostul ministru Ion Inculeţ, dr. Petru Ţopa, Dumitru Munteanu-Râmnic, preotul academician Nae Popescu, prefectul de Prahova A Teodorescu; presa îl menţiona şi pe conducătorul social-democraţilor – Constantin Titel Petrescu. Apoi vechi conferenţiari la Universitatea Populară, unii foşti studenţi ai lui Nicolae Iorga, precum Victor Brătulescu, N.A. Constantinescu, Aurelian Sacerdoţeanu, Nichita Smochină, George Oprescu, compozitorul Paul Constantinescu, Ilie Ardeleanu, Ilie Minea, şa.16

Dintre ziarele centrale, cel mai atent s-a aplecat asupra deschiderii cursurilor de vară din 1940, „Timpul”: cu reveniri în mai multe rânduri. „În aceste împrejurări grozav de zbuciumate – scria -, în care fiecare zi, datorită evenimentelor externe, e ca o pagină de roman de aventuri dureroase, universitatea d-lui Iorga, e prezentă şi trează. […] În istoria culturii actuale româneşti, Vălenii de Munte, cu Universitatea lor, sunt mai mult decât o dată obişnuită. Şi asta o va confirma viitorul.”17 Peste câteva zile revenea asupra subiectului, sub titlul Ctitoria de la Vălenii de Munte: „Vălenii de Munte reprezintă un miracol. […] Odinioară strămoşii noştri se duceau, în vremuri de restrişte, la mănăstiri. Azi, noi, urmaşii, să mergem la Vălenii de Munte. Acolo vom învăţa că Neamul Românesc este veşnic şi de credinţa aceasta avem nevoie cu toţii.”18 În „Neamul Românesc”, sunt diverse semnături, găsim calificative superlative despre Universitatea Populară: Catedrala Neamului; Mecca românismului; Un izvor al puterii româneşti; Altarul românismului etc. şi îndemnul biblic: „Veniţi de luaţi lumină!”19

În cuvântarea de deschidere, Nicolae Iorga a vorbit despre drepturile românilor asupra Basarabiei şi Bucovinei. „Nu este nici vremea – spunea – şi nu este nici firea noastră să ne jălim. Sunt popoare care plâng; noi nu facem parte dintr-însele. Suntem un neam dârz, care ştie să păstreze amintirile tuturor jignirilor şi să le răsplătească; un neam care pălmuit cu grosolănie, îşi aşteaptă răbdător vremea când va putea să răspundă la aceste ofense. Şi momentului aceluia de răsplătire trebuie să i se deschidă drum,. Prin credinţă nezguduită şi prin munca de fiecare zi. A plânge e cu atât mai puţin indicat cu cât, în ceia ce a căzut asupra noastră nu este nici o răspundere a Naţiunii. […] Dar nu este nici locul, nici vremea pentru socoteli, care la vremea lor, vor trebui să fie. […] Să nu ne căciulim, să nu ne plecăm înaintea puterii, îndată ce am crezut că descoperim victoria ei definitivă. Să nu ne căutăm dreptatea nici în dreapta, nici în stânga; după cum, în sfârşit, ne-am fi convins unde este sprijinul mai mare. Scrâşnind din dinţi şi tăcând, vom urma tradiţiile cele mai demne ale acestui popor. Un popor numai atunci este învins, când sufletul său este învins.  Să fim dârji şi să aşteptăm, căci «Moara lui Dumnezeu macină încet, dar macină bine».20 Despre acest discurs inaugural al cursurilor, „Neamul Românesc” scria „N-a fost o conferinţă. N-a fost numai înţelesul învăţăturilor profetice de altădată. […] Şi nici numai o lecţie. A fost glasul întregului românism care a vibrat dincolo de orizonturi, dincolo de graniţe”.21

Numărul conferenţiarilor, toţi personalităţi remarcabile, era peste o sută, îmbrăţişând teme din toate domeniile., ciclul de conferinţe ale lui Nicolae Iorga avea titlul Condiţiile colaborărilor internaţionale; se încheia cu constatarea falimentului acestora, „Unitatea lumii” pe care am constat-o în foarte multe domenii, este o mare realitate care s-a sfărâmat.”22 Iar în discursul de încheiere a cursurilor se întreba: „În atmosfera aceasta de crimă internaţională, în aceste vremuri de dărâmare a celor mai înalte idei la care a ajuns Omenirea, în această epocă de sfărâmare a religiilor, a filosofiilor, ce să mai vorbesc eu acum despre moralitate?”.23

În general, mesajul cursurilor de vară din 1940 a fost optimist, s-a afirmat dârza convingere în venirea unor vremuri mai bune şi pentru români, răpirile teritoriale neputând avea statut definitiv. Mesajul a fost receptat de cursanţi, cu acestea s-au întors la casele lor. Trei studenţi veniţi la Vălenii de Munte de la Cluj îl împărtăşeau în scris: „Am găsit aici, poate mai mult decât de pe unde am plecat, durerea ce o poartă cu el fiecare frate venit din Basarabia, dar şi nădejdea în reînnoirea şi dârzenia unui neam ce nu se lasă cotropit.”24 În „Neamul Românesc”, mesajul optimist era inclus sub forma unui citat din Regina Maria: „Nu priviţi înapoi şi nu risipiţi forţele voastre în lacrimi zadarnice; ce a fost trecut; va rămâne să triumfaţi mâine. Maria, 1917.”25

În vara lui 1940, la Vălenii de Munte, Nicolae Iorga a fost cel care a îmbărbătat Poporul Român aflat în grea cumpănă. A fost cel care a trezit speranţa în izbânda cauzei naţionale. La fel cum o făcuse prin discursul său, în Parlamentul refugiat la Iaşi, în 14 decembrie 1916; atunci încheia cu vorbele lui Petru Rareş - “Vom fi iar ce am fost, şi încă mai mult decât atât.” Acelaşi era şi mesajul din iulie 1940.

prof. univ. dr. Petre ŢURLEA

Note

*. Articolul urmează volumul Petre Ţurlea, Nicolae Iorga la Vălenii de Munte, Edit. România Pur şi Simplu, Bucureşti, 2008, p. 420-432.

1. Carol al II-lea, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, ed. de Marcel Dumitru Ciucă şi Narcis Dorin Ion, Bucureşti, Edit. Şansa, 1996, vol. II, p. 203-204.

2. “Neamul Românesc” din 7 iulie 1940.

3. ASRIB, fond D, dosar 11382, vol. III, f. 209-212; vezi şi Petre Ţurlea, Nicolae Iorga între Dictatura REgală şi Dictatura Legionară, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 159.

4. ANIC, fond DGP, dosar 32/1924, f. 69.

5. Idem, f. 66.

6. ASRIB, fond D, dosar 11382, vol. III, f. 193.

7. Idem, f. 209.

8. Idem, f. 211-212.

9. Idem, f. 238.

10. Idem, f. 199-200.

11. Idem, f. 203.

12. “Neamul Românesc” din 9 iulie 1940.

13. ASRIB, fond D, dosar 11382, vol. III, f. 228-229, 235.

14. „Neamul Românesc” din 12 iulie 1940

15. N. Iorga, La vérité sur le passé et la présent de la Basarabia, Bucarest-Paris, Edit. „H. Champion”, 1922 (75 pagini), a doua ediţie Bucureşti, 1931; a treia în 1940, la Edit „Datina Românească”, Vălenii de Munte, şi tot în 1940, o altă ediţie, în  limba rusă, la Bucureşti.

16. „Neamul Românesc” din 16 iulia 1940.

17. Idem din 14 iulie 1940.

18. Idem din 18 iulie 1940.

19. Idem din 16, 17, 18 iulie 1940.

20. Idem din 20 iulie 1940.

21. Idem din 17 iulie 1940. Un raport al agenţilor Siguranţei menţiona că tema discursului de deschidere a repetat-o Nicolae Iorga şi în convorbirile cu diverse grupuri de participanţi la Cursurile de vară: „Vom accepta martirajul, dar vom trăi cu speranţa fermă a recăpătării drepturilor noastre într-un viitor când libertatea naţională va fi respectată”. – ANIC, fon DGP, dosar 32/1924, f. 644.

22. N. Iorga, Condiţiile colaborării internaţionale, Bucureşti, 1940. republicarea cea mai recentă în vol. Nicolae Iorga, Prelegeri la Vălenii de Munte, ed. De Petre Ţurlea, Edit. România Pur şi Simplu, Bucureşti, 2008, p. 437-540.

23. „Neamul Românesc” din 18 august 1940.

24. ANIC, fond Liga Culturală, dosar 71, f. 45.

25. „Neamul Românesc” din 19 iulie 1940.