România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Procesul înfăptuirii

Marii Uniri în anul 1918

 

 

1. Prima etapă spre desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român: Unirea Basarabiei cu România

În pofida numeroaselor vicisitudini prin care trecea poporul român, determinate de ocuparea a două treimi din teritoriul naţional de către trupele germano-austro-ungare, anul 1918 a marcat intrarea procesului de făurire a statului naţional unitar într-o etapă decisivă.

Factorul hotărâtor care a impulsionat lupta pentru întregire, canalizând eforturile întregului neam românesc în direcţia realizării Marii Uniri l-a reprezentat declanşarea unor ample mişcări populare pentru autodeterminare politică, naţional-statală, în toate provinciile româneşti aflate sub dominaţie străină.

Pentru amplificarea eforturilor privind înfăptuirea idealului naţional, la 21 ianuarie/3 februarie 1918 s-a constituit la Iaşi, devenit principalul centru al vieţii noastre statale şi al rezistenţei naţionale, Comitetul românilor refugiaţi din Austro-Ungaria. De asemenea, ziarele şi revistele ce apăreau la Iaşi, şi-au intensificat activitatea de propagandă în direcţia afirmării şi susţinerii dezideratelor naţionale. O activitate susţinută desfăşoară în acest sens şi ziarele refugiaţilor din Transilvania şi Bucovina: „România mare”, „Lupta Ardealului”, „România nouă” ş.a. La 24 ianuarie/6 februarie 1918 a fost dată publicităţii Declaraţia românilor din toate provinciile istorice româneşti prin care se releva hotărârea nestrămutată de a milita pentru înfăptuirea Marii Uniri.1

Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român, expresie a unei necesităţi obiective, deziderat pentru care au luptat şi s-au jertfit nenumărate generaţii de înaintaşi, s-a realizat procesual, în etape, în cursul anului 1918. Aceasta a început prin proclamarea Unirii Basarabiei, la 27 martie/9 aprilie 1918, urmată de cea a Bucovinei la 15/28 noiembrie 1918 şi apoi de cea a Transilvaniei la 1 Decembrie 1918 la alba Iulia.

Desigur, factorul intern, naţional, respectiv lupta hotărâtă a întregului popor român, eroismul şi jertfele sale legendare au jucat un rol determinant, decisiv în înfăptuirea marelui act istoric al făuririi statului naţional unitar român. La rândul lor factorii externi, situaţia internaţională au favorizat împlinirea idealului naţional al poporului nostru. Altfel spus, în contextul acestor evenimente cruciale, istoria poporului nostru, lupta sa de eliberare şi unitate naţională s-au integrat organic în Istoria europeană şi universală. Mişcarea noastră naţională a acţionat în anii primului război mondial şi îndeosebi în anul 1918, caracterizat prin puternice procese revoluţionare, în deplină concordanţă cu celelalte mişcări de eliberare şi unitate naţională ale popoarelor oprimate din Imperiul austro-ungar şi ţarist. După ce preşedintele S.U.A., Woodrow Wilson, a pus, în ianuarie 1918, la baza condiţiilor de negociere a păcii cu Puterile Centrale, principiul naţionalităţilor, mişcarea de eliberare a popoarelor oprimate, a marcat un avânt fără precedent, în cadrul căreia un loc proeminent l-a ocupat  lupta poporului român pentru întregirea unităţii naţional-statale.2

Rând pe rând, între anii 1917 şi 1918, cehii, slovacii, polonezii, croaţii, slovenii, letonii, estonii, lituanienii, finlandezii ş.a. şi-au proclamat şi impus independenţa, şi-au înfăptuit aspiraţiile lor naţionale, în această mişcare a popoarelor care s-a desfăşurat pe largi spaţii în condiţiile degringoladei imperiilor multinaţionale s-a înscris şi lupta românilor pentru desăvârşirea unităţii naţional-statale, prin alipirea la Patria-mamă a Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei.

Ca şi în alte părţi ale continentului, mişcarea naţională a cuprins şi masele populare româneşti din teritoriul situat între Nistru şi Prut3, în condiţiile puternicului proces revoluţionar ce se, desfăşura pe întreg teritoriul Rusiei, precum şi ale principiilor de libertate socială şi naţională, a dreptului la autodeterminare până la separare, proclamate şi revendicate de fostele naţiuni asuprite de regimul ţarist. La 3/16 aprilie 1917 s-a constituit Partidul Naţional Moldovenesc, în al cărui program se preconiza ca Basarabia „să-şi cârmuiască singură viaţa ei dinlăuntru ţinând seama de drepturile naţionale ale tuturor locuitorilor ei”.4

În cadrul primelor sale şedinţe consacrate dezbaterilor programatice au fost aprobate obiectivele imediate ale partidului şi anume: 1. autonomia completă a Basarabiei pe baza dreptului de autodeterminare; 2. libertatea cultelor şi a învăţământului; 3. restituirea pământurilor expropriate românilor; 4. eliberarea deţinuţilor politici etc. Aceste prevederi programatice aveau să constituie premisa altor decizii politice mai radicale menite să pregătească condiţiile actului istoric de deplină voinţă naţională prin care Basarabia s-a unit cu România.5

Gazeta „Cuvânt moldovenesc”, publicând programul acestui partid şi comentând obiectivele sale politice, în cadrul cărora, pe primul plan era statuat dreptul la autodeterminare a populaţiei din Basarabia, adresa chemarea: „Moldoveni, ţinând minte că în unire stă puterea, adunaţi-vă în jurul steagului care va fi degrabă ridicat de Partidul Naţional Moldovenesc şi în rânduri strânse, porniţi la luptă pentru înfăptuirea în viaţă a slobozeniilor şi a drepturilor făgăduite”.6 Este deosebit de elocvent faptul că articolul cu îndemnul menţionat a apărut în ajunul declarării autonomiei Basarabiei. Deşi în climatul politic creat de mişcarea revoluţionară din Rusia au mai fost create şi alte partide şi grupări politice revoluţionare, iar populaţia Basarabiei, în imensa ei majoritate, a sprijinit activitatea Partidului Naţional Moldovenesc.

În cursul anului 1917 şi începutul anului 1918 în Basarabia au avut loc importante manifestări şi acţiuni revoluţionare, consfătuiri şi confruntări politico-naţionale, în scopul stabilirii căilor şi formelor de folosire a dreptului la autodeterminare care să ducă la „pregătirea marelui act al unirii acestei provincii româneşti cu patria mamă”.7

O contribuţie importantă la trezirea şi dezvoltarea conştiinţei unităţii naţionale a românilor din Basarabia a avut-o, între anii 1917 şi 1918, grupul de refugiaţi transilvăneni şi bucovineni8 alcătuit din militanţi patrioţi de prestigiu, în frunte cu Onisifor Ghibu, Octavian Goga, I. Nistor ş.a. Ca luptători încercaţi şi cunoscători competenţi ai psihologiei şi intereselor poporului român ei s-au aruncat din primele zile în valurile mişcării pentru autodeterminare „pe care împreună cu patrioţii basarabeni din jurul gazetei «Cuvânt Moldovenesc», au îndrumat-o pe linie naţională”9 , pentru fructificarea dreptului la libertate, democraţie şi unitate politico-statală. Un rol însemnat l-a avut în acest sens şi organul de presă al emigranţilor transilvăneni şi bucovineni care iniţial a purtat denumirea semnificativă „Ardealul (Transilvania)” şi care şi-a început apariţia la Chişinău de la data de l oct. 1917. Dovada strânsei colaborări a ardelenilor şi bucovinenilor cu Partidul Naţional Moldovenesc, precum şi cu gazeta „Cuvântul moldovenesc” este şi faptul că aceasta din urmă, publica în numărul 45, din 6 iunie 1917, în alfabet latin, anunţul: „La, 1 iulie (l917)10 va apărea la Chişinău, revista «Ardealul» (Transilvania), gazetă săptămânală pentru românii ardeleni aflători în Rusia. Redactor: Dr. Onisifor Ghibu - fost inspector al şcoalelor româneşti din Transilvania”.11 Arhimandritul Gurie al Basarabiei aprecia astfel colaborarea dintre românii basarabeni şi refugiaţii români transilvăneni şi bucovineni, precum şi rolul jucat de ziarul „Ardealul (Transilvania)”12 în formarea conştiinţei naţionale şi mobilizarea mulţimilor (din Basarabia, n.ns.) la lupta pentru Marea Unire a poporului român: „Ne-a adunat în jurul său cum adună pasărea puii săi, sub aripile sale, a îndemnat pe cei molatici, a sprijinit pe cei ce se clătinau, a întărit pe cei slabi, a încurajat şi a insuflat îndrăzneală în cei timizi şi punându-i la lucru, i-a făcut pe toţi să simtă bucuria copilului care începe a umbla pe picioarele sale proprii, fără sprijinul tatei sau al mamei”.13 La 18 aprilie/1 mai 1917 comitetele revoluţionare ale soldaţilor români din fosta armată ţaristă împreună cu Partidul Naţional Moldovenesc au organizat la Chişinău o adunare la care au luat parte peste 10.000 de ostaşi.14 La scurt timp, în luna mai, s-au desfăşurat Congresul ţăranilor, precum şi Congresul învăţătorilor moldoveni din Basarabia (între 25-27 mai 1917). Rezoluţiile acestor congrese (ca şi al cooperatorilor, studenţilor şi preoţilor) au exprimat voinţa de autodeterminare a românilor, de autonomie teritorială şi politică, precum şi dorinţa de a se înfăptui largi reforme sociale.15

În vara aceluiaşi an a fost creat Sfatul împuterniciţilor soldaţilor şi ofiţerilor moldoveni de pe frontul românesc, organ central de coordonare a activităţii organizaţiilor ostăşeşti moldoveneşti din întreaga Rusie.16

În toamna anului 1917, exponenţii maselor populare din Basarabia, inclusiv militarii, voiau să se întrunească într-un congres care să dezbată viitorul acestui teritoriu. Guvernul rus revoluţionar condus de Kerenski, refuzând aprobarea pentru organizarea unui Congres militar moldovenesc, Gherman Pantea, reprezentantul Partidului Naţional Moldovenesc, a fost împuternicit să obţină, totuşi, aprobarea autorităţilor. El a mers să se consulte în prealabil cu Lenin,17 la începutul lunii octombrie 1917, în calitatea sa de exponent al opoziţiei, în legătură cu dorinţa de autodeterminare a Basarabiei. Din răspunsul lui Lenin rezultă că el susţinea, în acea perioadă, autodeterminarea tuturor naţiunilor din fostul imperiu ţarist. „Aceste naţiuni au dreptul - arăta acesta - la autonomie şi independenţă, mergând chiar până la despărţirea de statul nostru dacă interesele lor naţionale cer acest lucru. Voi aţi greşit ducându-vă la Kerenski, căci acest avocăţel mărunt şi guraliv, care a pus mâna pe putere peste capetele maselor şi care doarme în patul fostului ţar rus, este preocupat numai de gloria lui şi nu a naţiunilor oprimate. Sfatul meu pentru voi este să convocaţi Congresul în mod revoluţionar, samavolnic şi să vă hotărâţi soarta voastră după cum vor dori ostaşii moldoveni veniţi de pe fronturi, care prin suferinţe groaznice au căpătat acum mari experienţe şi curaj. Voi trebuie să vă smulgeţi drepturile voastre cu forţa şi să nu cerşiţi de la un aventurier pe care popoarele îl vor goni, în curând, de unde este, pentru totdeauna”.18

Încurajat şi de aceste consultări, Sfatul împuterniciţilor soldaţilor şi ofiţerilor moldoveni de pe frontul românesc a iniţiat convocarea la 20 octombrie/2 noiembrie 1917, la Chişinău, a Congresului soldaţilor moldoveni la care au participat circa 800 de delegaţi. Aceştia au votat în numele a peste 25.000 de ostaşi basarabeni de pe toate fronturile o rezoluţie prin care hotărau autonomia teritorială a Basarabiei şi formarea Sfatului Ţării, ca organ suprem de conducere a destinelor românilor de aici.19 Alegerea acestui organism politic s-a făcut prin vot universal, egal, direct şi secret, deci pe baze democratice.

Un moment deosebit de important l-a constituit deschiderea lucrărilor Sfatului Ţării,20 care în lumina principiilor privind dreptul popoarelor la autodeterminare a luat în discuţie soarta Basarabiei, statutul ei politic.

Sfatul Ţării a adoptat o „Declaraţie solemnă”, în care se preciza că: „Basarabia, sprijinită pe trecutul său istoric, se declară de azi înainte Republica Democratică Moldovenească care va intra în alcătuirea Republicii Federative Democratice Ruseşti ca părtaş cu aceleaşi drepturi”.21

În condiţiile deosebit de complexe şi dificile ale vieţii politice din Rusia din iarna anului 1917, această hotărâre reprezenta primul pas în lupta românilor basarabeni pentru autodeterminare. Desigur, pasul următor pe care-l doreau ca şi fraţii lor din celelalte provincii înstrăinate era unirea cu Patria-mamă, România.

Momentul avea să se creeze peste scurt timp, deoarece situaţia Republicii Democratice Moldoveneşti se agrava de la o zi la alta. Astfel, după încheierea păcii de la Brest-Litowsk, s-a declanşat o puternică criză pe teritoriul Basarabiei ca urmare a faptului că atât trupele, cât şi prizonierii ruşi întorşi din Germania şi care se retrăgeau prin Basarabia spre Ucraina şi Rusia, precum şi trupele şi prizonierii germani şi austro-ungari care se îndreptau spre patriile lor încălcau ordinea şi legalitatea, provocau numeroase dezordini, acte de violenţă, distrugeri de bunuri materiale, ceea ce a destabilizat viaţa social-economică şi politică, în această situaţie deosebit de gravă, Consiliul de directori, organ al Sfatului Ţării, s-a adresat guvernului român de la Iaşi, cerând ajutor militar pentru restabilirea ordinii. După ample deliberări şi consultări ale guvernului român cu generalul H. M. Berthelot, şeful Misiunii militare franceze, precum şi cu generalul rus D. G. Scerbaeev, comandantul trupelor ruseşti de pe frontul din Moldova, s-a convenit, de comun acord, „preluarea de către români a poziţiilor de la Socola (Iaşi) şi supravegherea de către trupele române a căii ferate Ungheni - Chişinău - Bender, precum şi a depozitelor române din Basarabia”.22 Totodată, de comun acord cu generalul Berthelot, s-a ajuns la înţelegerea ca reprezentantul Misiunii militare franceze la Chişinău, maiorul D’Albiat, „să fie intermediarul dintre Directoratul Moldovenesc (organ executiv al Sfatului Ţării, n.ns.) şi comandantul trupelor române de etape”.23 Preşedintele guvernului român s-a decis greu la aceasta, deoarece vroia să păstreze relaţii bune cu guvernul rus. Trupele române aveau o misiune limitată la supravegherea transporturilor şi a depozitelor româneşti şi această misiune era controlată de Aliaţi prin intermediul Misiunii militare franceze. „Intrând în Basarabia, trupele române, cu căldură primite de populaţia românească, nu s-au amestecat în treburile interne ale Republicii Moldoveneşti”.24

Deşi a adoptat o poziţie corectă faţă de trupele ruseşti aflate în retragere din România, pe rutele stabilite prealabil, guvernul român a constituit obiectul unor ameninţări şi ultimatumuri venite din partea autorităţilor ruse.25

În ultimatumul remis de organismul politic reprezentând puterea sovietică din Ucraina, se cerea guvernului român „să dea ordin categoric trupelor române care au ocupat teritoriul Republicii Federative Ruse să se retragă în graniţele României”,26 în decurs de 48 de ore. În caz contrar, se sublinia în acest ultimatum, împotriva României urma să se declanşeze o acţiune militară deosebit de puternică. Pe lângă că se denaturau scopul pătrunderii unităţilor militare româneşti în Basarabia, precum şi caracterul ei legal, intervenită la cererea Sfatului Ţării (organul suprem al Republicii, ales democratic) şi cu acordul Misiunii militare franceze, nota diplomatică nu ţinea seama de un fapt esenţial (politico-diplomatic) şi anume că România nu avea atunci frontieră comună cu Republica Federativă Rusă, între cele două state existând la acea dată Republica Democratică Moldovenească - care se proclamase stat independent şi suveran.27

În pofida acestor realităţi, guvernul de la Petersburg a rupt relaţiile diplomatice cu România, la 13/26 ianuarie 1918, hotărând expulzarea reprezentanţilor noştri diplomatici în frunte cu C. Diamandy.28 Cu toate aceste represalii, activităţile politico-naţionale ale populaţiei din Basarabia au continuat să se desfăşoare cu puternică simţire patriotică, în sprijinul idealului de unitate naţională românească, atât în organismele democratic constituite pe plan central şi local, cât şi în cadrul unor puternice manifestaţii de masă.

O contribuţie importantă în iniţierea şi înfăptuirea marilor acte politice care aveau să pregătească unirea Basarabiei cu România, în martie 1918, a adus-o şi Comitetul Naţional al românilor emigranţi din Austro-Ungaria care s-a constituit la 2 ianuarie 1918, la Odessa.

În mod semnificativ, în ziua de 24 ianuarie 1918, când întregul nostru popor aniversează, prin tradiţie, Unirea Principatelor, (Sfatul Ţării a proclamat independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti şi separarea ei de Republica Federativă Rusă. Evenimentul a avut loc la scurt timp după ce şi Ucraina se constituise într-o Republică Democratică şi se proclamase independentă. În Declaraţia de la Chişinău a Sfatului Ţării se menţiona că în aceste condiţii istorice „ne proclamăm, în unire cu voinţa norodului, Republica Democrată Moldovenească slobodă, de sine stătătoare şi neatârnată, având ea singură grijă de a-şi hotărî soarta în viitor”.29 Această menţiune din finalul Declaraţiei prefigura şi anticipa pasul următor, decisiv, ce avea să-1 facă, doar peste aproape două luni populaţia Basarabiei, dând curs aspiraţiilor sale de unire cu Ţara.30

Tot în ziua de 24 ianuarie 1918 a fost elaborată Declaraţia unui grup format din 24 militanţi provenind din toate teritoriile locuite de români, publicată în „România nouă” de la Chişinău. Aceasta (împreună cu Declaraţia de Unire a tuturor românilor) avea să exercite o puternică influenţă asupra minţilor şi conştiinţelor românilor din Basarabia aflaţi în plin proces de exercitare a dreptului la autodeterminare şi de hotărâre a Unirii cu Patria-mamă. Plecând de la ideea că „nimeni nu ne poate tăgădui dreptul asupra pământurilor, în care noi suntem cei mai vechi locuitori”.31 În Declaraţie se sublinia că „numai rătăciţii şi vânduţii nu vor să înţeleagă aceasta şi stăruie mai departe ca pământurile noastre străvechi să rămâie şi de aici încolo pe mâna străinilor... Nu, mântuirea exte numai în unirea noastră într-o singură ţară”.32 Acest document de mare valoare politico-naţională demonstra, în continuare, că nu este posibilă dezvoltarea normală a naţiunii române în provinciile dezmembrate, separate una de alta şi făcând parte din state multinaţionale, opresive: „Teama de străini trebuie să piară odată! Destul ne-au asuprit până au fost ei stăpâni pe soarta noastră, de acum trebuie să ne fim (noi) înşine stăpâni şi să nu ne mai uităm la ce spun ei. Căci ştim bine că nu pentru binele nostru vorbesc, ci pentru al lor”.33 Declaraţia se încheia printr-o vibrantă chemare adresată tuturor românilor de a-şi intensifica eforturile, stăruinţele şi străduinţele până la jertfirea de sine pentru înfăptuirea Marii Uniri, „în această credinţă ei (autorii Declaraţiei, n. ns.), se adresează tuturor românilor [...] ca să se străbată de însemnătatea acestor vremuri unice în felul lor şi să facă tot ce este omeneşte cu putinţă pentru înfăptuirea scopului celui mare. Fiecare să-şi dea seama că mântuirea noastră este numai într-o Românie a tuturor românilor. Pentru înfăptuirea acestei Românii vom lucra, pentru înfăptuirea ei vom trăi, pentru înfăptuirea ei vom muri dacă va fi nevoie”.34

Această declaraţie, publicată de gazeta „România nouă”, a avut o rezonanţă puternică în conştiinţa românilor basarabeni. a mişcării acestora pentru unitate naţională ca şi asupra românilor din celelalte provincii istorice.35

La 27 martie/9 aprilie 1918, întrunit la Chişinău în şedinţă solemnă, Sfatul Ţării a adoptat o Declaraţie în care era exprimată dorinţa arzătoare şi voinţa neclintită a românilor basarabeni de a se uni cu fraţii lor din România. În acest document de inestimabilă valoare istorică se subliniau următoarele idei şi principii care au stat la baza hotărârilor democratice de la Chişinău: „În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democrată Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi al dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa România”.36 Un număr de 86 deputaţi au votat pentru, 3 împotrivă şi 29 s-au abţinut cu motivarea că nu aveau mandat pentru asemenea hotărâre.37

Semnificativ este faptul că Hotărârea de Unire de la Chişinău a românilor din Basarabia preconiza, cu opt luni înaintea celei ce avea să se adopte la Alba Iulia, importante reforme şi obiective profund democratice şi anume: respectarea drepturilor minorităţilor; acordarea votului universal, egal, secret şi direct; libertatea personală, a tiparului, a cuvântului, a credinţei, a adunărilor şi asigurarea tuturor libertăţilor obşteşti garantate prin constituţie; reforma agrară în conformitate cu nevoile şi cererile naţiunii; recrutarea în armată pe baza principiului teritorial etc.38

Hotărârile de la Chişinău au constituit începutul procesului istoric de împlinire apoteotică a dezideratului făuririi statului naţional unitar român. La aflarea acestei decizii de Unire cu Ţara a românilor din Basarabia, masele populare din toate provinciile româneşti au organizat manifestări de sărbătorire a evenimentului. Asemenea întruniri festive, de puternică solidaritate naţională s-au desfăşurat într-o atmosferă de puternică vibraţie patriotică la Bucureşti, laşi, Botoşani, Craiova, Piteşti, Braşov, Arad, Lugoj, Timişoara, Cluj, Oradea şi alte localităţi. Oratorii îşi exprimau în numele miilor de participanţi speranţa Unirii neîntârziate cu Ţara şi a Transilvaniei şi Bucovinei. Dar cele mai impresionante manifestări populare consacrate aniversării evenimentului Unirii din 27 martie 1918 au avut loc în satele, comunele şi oraşele Basarabiei.          

 

2. Momente semnificative din lupta românilor transilvăneni şi bucovineni, pentru unitate naţională, desfăşurată în Basarabia

 

Din martie 1918, după Unirea Basarabiei pe calea democratică cu România, activitatea patrioţilor ardeleni şi bucovineni aflaţi în Rusia, în frunte cu O. Ghibu, s-a intensificat în scopul înfăptuirii depline a idealului unităţii naţionale a românilor.

Basarabia devenise un teren propice pentru activitatea românilor transilvăneni şi bucovineni, ţinând cont de faptul că după armistiţiul de la Focşani şi pacea de la Bucureşti cu Puterile Centrale guvernul ţării, condus de Al. Marghiloman, din raţiuni de politică externă, manifesta circumspecţie şi vigilentă faţă de activităţile antiaustro-ungare, adoptând, forţat, unele măsuri coercitive.

Ca şi în întreaga noastră istorie s-a dovedit încă o dată necesitatea conlucrării, a solidarităţii depline între românii din toate provinciile istorice în momentele cruciale, de cumpănă pentru destinele naţiunii.

Dovadă este activitatea politică pe care avea s-o realizeze la Chişinău Comitetul Naţional al românilor emigraţi din Austro-Ungaria.39 Astfel, la 6 octombrie 1918 a fost redactată la Iaşi, Declaraţia Comitetului Naţional al românilor emigraţi din Austro-Ungaria. Întrucât acest document de mare importanţă istorică şi politico-naţională nu a putut fi imprimat şi difuzat la Iaşi, sub guvernul filogerman condus de Al. Marghiloman, el a fost publicat la Chişinău, în „România nouă”, de unde a fost difuzat în toate provinciile româneşti ca şi în întreaga lume.

În această declaraţie se exprima hotărârea de autodeterminare şi separare definitivă de Austro-Ungaria, a Transilvaniei şi Bucovinei, precum şi unirea lor cu România.

Onisifor Ghibu consemnează în memoriile sale că „declaraţia aceasta avea să fie făcută cunoscută în toată lumea, ea exprimând voinţa autentică a poporului român din cele două provincii”.40

Conţinutul ei a fost făcut cunoscut public şi în cadrul unei mari adunări ţinută în sala Eparhială (cea mai încăpătoare sală din Chişinău), la ea participând sute de români transilvăneni, bucovineni şi basarabeni. Manifestarea a avut loc cu încuviinţarea generalului A. Văitoianu, comisarul general al guvernului român pe lângă Directoratul general al Basarabiei.

Informaţi că în localitate se află în vizită, de câteva zile, Charles Vopicka - ministrul plenipotenţiar al S.U.A. pe lângă guvernul român de la Iaşi - (de origine ceh, în scopul de a lua contact cu conaţionalii săi, în privinţa măsurilor ce se impuneau în legătură cu formarea iminentă a Republicii Cehoslovace), organizatorii ardeleni şi bucovineni l-au invitat direct cât şi prin generalul A. Văitoianu să participe la adunarea populară românească, care avea să adopte importante hotărâri politico-naţionale.41 A fost invitat, de asemenea, R. Sarrit, consulul Franţei la Chişinău.

Deosebit de semnificativ este faptul că prima parte a serbării a fost consacrată aniversării evenimentului istoric crucial petrecut cu un an în urmă şi anume declararea autonomiei Basarabiei şi crearea Republicii Democrate Moldoveneşti, ceea ce confirmă încă o dată solidaritatea dintre mişcările româneşti pentru unitate naţională din diferite provincii istorice.

Partea a doua a programului serbării, în cadrul căreia avea să se citească Declaraţia de Unire a Transilvaniei şi Bucovinei cu România, a fost ţinută în secret până în dimineaţa zilei de 21 octombrie 1918, despre aceasta având cunoştinţă doar trei membri ai Comitetului şi anume dr. G. Baiulescu, fost primar al oraşului Braşov după eliberarea sa temporară de către armata română; dr. Ioan Nistor, profesor la Universitatea din Cernăuţi, unul dintre principalii conducători ai mişcării de eliberare naţională din Bucovina, şi dr. Onisifor Ghibu.42

Cuvîntul de deschidere a fost rostit de dr. G. Baiulescu, care, după ce a adus basarabenilor omagiul românilor din Austro-Ungaria, „a abordat cu un curaj impresionant problema viitorului acestora, declarând că acest viitor urmează să se pecetluiască astăzi, aici, la Chişinău, prin singurul lor organ reprezentativ autentic, care este Comitetul Naţional.43 În încheiere, G. Baiulescu a declarat că „românii din Transilvania şi Bucovina se consideră desprinşi pentru totdeauna de cătuşele care i-au ţinut veacuri de-a rândul ferecaţi de o împărăţie fără suflet şi că începând de astăzi ei se socotesc cetăţeni ai României Mari, de la Nistru până la Tisa”.44 Preşedintele Comitetului Naţional a dat apoi citire Declaraţiei oficiale prin care se consfinţea marele act istoric al Unirii. O. Ghibu relatează că „întreaga sală a fost cuprinsă, la citirea acestei Declaraţii, de un delir cum nu s-a mai pomenit vreodată până aici”.45

In numele Bucovinei, a rostit un impresionant discurs prof. dr. I. Nistor, după care s-a ridicat la tribună reprezentantul Franţei. Diplomatul francez a adus un călduros omagiu „noii Românii de la Nistru până la Tisa, care a luat fiinţă astăzi”.46 El a spus între altele: „Eu nu voi uita niciodată ce se datoreşte armatei române, care după frumoasele succese de la Mărăşti şi Mărăşeşti a trebuit cu lacrimile în ochi să pună sabia în teacă {datorită abandonării fronturilor de către armatele ruseşti, n.ns.). Rasa (naţiunea, n.ns.) română îşi are... conştiinţa destinului său. E veche, e plină de vitalitate, e hotărâtă. Scoborâtoare din coloniştii lui Traian al căror tip îl păstrează şi astăzi, oprimată de atâţia stăpâni deosebiţi în cursul istoriei ei lungi şi dureroase, toţi românii au înţeles că a sosit ora să se unească într-o singură naţiune”.47

R. Sarrit declara în încheiere că „de aceea sărbătoarea de azi adună pe toţi amicii României. Ea reaminteşte primul pas spre unire în momente tulburi când a fost un merit să lucreze şi când oarecare îndoieli în realizarea visului frumos s-au transformat în realitatea de azi: România de la Nistru până la Tisa”.48

Cuvântarea diplomatului francez a avut un efect electrizant asupra asistenţei. Publicul intonează Marseillaise; oratorul e purtat pe braţe, soţiile ardelenilor, bucovinenilor şi basarabenilor prezente în sală aruncă sute de flori. Minute întregi sala aclamă şi jubilează cuprinsă de o fericire nemaiîntâlnită vreodată.49

După aceste momente emoţionante, urcă la tribună reprezentantul diplomatic al S.U.A., Vopicka, care în cuvântul său afirma între altele: „Domnilor! Sunt fericit că mă aflu în mijlocul dumneavoastră şi că pot lua parte la o izbucnire de sentimente atât de înălţătoare, tocmai într-o clipă când pretutindeni răsună trâmbiţele victoriei noastre. Naţii care s-au ridicat să zdruncine dreptul şi să întroneze în lume forţa, cad astăzi, în faţa statelor ce luptă cu încredere pentru dreptate. Avem mângâierea să vedem că această dreptate triumfă astăzi”.50

În continuare Vopicka a declarat: „Deşi România a fost scoasă din luptă înainte de vreme, totuşi noi o socotim în rândurile Aliaţilor fiindcă a jertfit şi a suferit ca şi noi”51. În încheiere, el a afirmat că „aduce siguranţa Statelor Unite că în curând vom sărbători ziua României Unite”.52

Cuvintele ministrului plenipotenţiar al celei mai mari puteri din lume au fost acoperite de ropote de aplauze.

„Arhimandritul Gurie, viitorul mitropolit, se urcă pe scenă şi dă binecuvântarea sa întregii adunări care a consfinţit Istorica Declaraţie de Unire a Transilvaniei şi Bucovinei cu România”.53

Această adunare desfăşurată pe solul Basarabiei, prima provincie românească unită cu Ţara, avea un caracter simbolic, anticipând hotărârile istorice plebiscitare de la Cernăuţi şi Alba Iulia, prin care zeci de mii de oameni consacrau unirea pe veci a Bucovinei şi Transilvaniei cu România.

După cum remarca ziarul „România nouă”, „niciodată în trecutul lui de aproape două mii de ani neamul nostru n-a avut o zi măreaţă, ca ziua de ieri...”,54 în sfârşit, ieri - sublinia acelaşi ziar - s-a milostivit Dumnezeu de noi şi ne-a hărăzit o clipă mare la Chişinău, cu prilejul aniversării proclamării autonomiei Basarabiei. Românii din toate ţările, în frunte cu înalţii reprezentanţi ai clerului, ai armatei şi autorităţilor civile şi cu reprezentanţii celor mai mari puteri din lume, America şi Franţa au proclamat unirea întregului neam românesc, de la Nistru la Tisa într-un singur stat naţional independent”.55

În intenţia românilor ardeleni şi bucovineni emigraţi a fost ca o manifestare similară să se organizeze în aceeaşi zi şi la Iaşi, în Piaţa Unirii, în cadrul căreia să se prezinte aceeaşi Declaraţie.

Din ordinul lui Al. Marghiloman, primul-ministru al guvernului , adunarea de la Iaşi a fost zădărnicită de poliţie. La sfârşitul manifestaţiei de la Chişinău a sosit o telegramă de la Iaşi din partea Comitetului Românilor transilvăneni şi bucovineni de aici, prin care se relata despre imposibilitatea desfăşurării proiectatei adunări naţionale. În aceeaşi telegramă se relatau unele aspecte în legătură cu reacţia „publicului, cu incidentele din Piaţa Unirii, determinate de măsurile restrictive ale guvernului filogerman condus de Al. Marghiloman.56

Organizatorii ieşeni aduceau la cunoştinţa confraţilor de la Chişinău că „în clipa învălmăşelii se anunţă automobilul regal. Publicul îl opreşte şi M. S. Regele se scoboară din automobil, dând ordin armatei să se îndepărteze. Apoi, urmat de mulţime, regele Ferdinand continuă drumul pe jos până la Palatul regal, în aclamaţiile incontenite ale manifestanţilor care strigau: «Trăiască M. S. Ferdinand, împăratul tuturor românilor».57 De aici manifestanţii s-au îndreptat în cântece naţionale spre Legaţia Franţei, „unde d. ministru Saint Aulaire a rostit un patriotic discurs, pe care l-a încheiat cu cuvintele: „Acum, vă rog să cântaţi Deşteaplă-te române”.58 „De la Legaţia franceză publicul s-a îndreptat spre celelalte legaţii aliate, în drum, trecând pe lângă Ambasada germană, s-au făcut demonstraţii ostile”.59

Relatarea acestor evenimente petrecute la Iaşi prin citirea telegramei, arăta Onisifor Ghibu, „a trezit în sufletul românilor ardeleni, bucovineni, basarabeni, regăţeni, macedoneni şi timoceni adunaţi de soartă în capitala Basarabiei valuri de sentimente patriotice ce nu pot fi exprimate prin viu grai omenesc”.60

Evenimentele de însemnătate istorică, politico-naţională de la Chişinău au avut repercusiuni asupra vieţii politice de la Iaşi. în primul rând ambasada germană a cerut lămuriri de la Legaţia americană şi de la cea franceză şi şi-a exprimat protestul faţă de declaraţiile reprezentanţilor lor făcute în cadrul adunării româneşti de la Chişinău, prin care au susţinut hotărârea românilor din Transilvania şi Bucovina de a uni aceste provincii istorice cu România.

Dar cele mai vehemente proteste au fost întreprinse de ambasadorul german pe lângă guvernul condus de Al. Marghiloman, ceea ce l-a determinat pe acesta să-şi prezinte demisia regelui Ferdinand.

Adunarea populară de la Chişinău a avut astfel implicaţii politice excepţionale, anticipând nu numai deciziile apoteotice de la Cernăuţi şi Alba Iulia, dar contribuind şi la căderea unui guvern care nu reprezenta aspiraţiile naţionale. Se deschidea astfel o etapă nouă, luminoasă în istoria poporului român, întrucât noul guvern constituit sub conducerea generalului C. Coandă avea să decidă intrarea din nou în luptă, alături de Aliaţi, a armatei române, pentru eliberarea teritoriului naţional şi crearea condiţiilor propice pentru ca poporul român să-şi determine soarta sa pe cale democratică, întregindu-şi astfel unitatea naţional-statal.

Acad. Constantin MARINESCU

 

Note:

1 O. Ghibu, Chemare la judecata istoriei, Ed. Albatros, vol. I, 1992, p. 193-J96: cf. şi Luchian Diaconu, Momente din epopeea făuririi statului naţional unitar român, „Scrisul românesc”, Craiova, 1988. p. 185-196.

2 Arh. Stat Bucureşti, Colecţia Microfilme Austria, Rola 119, c. 887-888, Haus-Hof-und Staatsarchiv, Wien, Ministerium des Aussern, Politisches Archiv, I, 10, Krieg 1914-1918.

3 Apud, România în anii primului război mondial, Editura Militară, Bucureşti, 1987, p. 563.

4 Apud Mircea Musat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti, 1983, p. 556.

5 1918, Unirea Transilvaniei cu România, p. 458; vezi şi Ştefan Pascu, Făurirea stalului naţional unitar român, vol. II, p. 20.

6 „Cuvânt moldovenesc” (Chişinău), 2/15 IV 1918.

7 Apud România în anii primului război mondial. Editura Militară, Bucureşti, 1937, p. 563.

8 Onisifor Ghibu, Pagini de istorie. Sibiu, 1956, manuscrise inedite, p. 15-20; cf. şi „România nouă”, nr. 197, 23.X.1917.

9 Iosif Constantin Drăgan, Neamul românesc şi năvălitorii, în „Europa şi neamul românesc”, Roma, nr. 133, an XII, iulie 1983, p. 3.

10  „Ardealul” nu a apărut însă la 1 iulie 1917, cum fusese anunţat în „Cuvânt moldovenesc”, ci, abia la 1 octombrie 1917, din cauza dificultăţilor punerii în funcţiune a tipografiei cu caractere latine.

11 Viorica    Moisuc, Onisifor Ghibu, O adevărată    lecţie    de    istorie, „Manuscriptum”, nr. 3/1987, p. 39.

12 Începând cu nr. 7,12 noiembrie 1917, va avea ca subtitlu „Gazetă Naţională”. De la 24 ianuarie 1918 adoptă denumirea de „România Nouă”, organ de propagandă pentru unirea politică a tuturor românilor, îşi suspendă apariţia la 19 noiembrie 1918    (stil vechi), după Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia.

13 Iosif Constantin Drăgan, op. cit, p. 3.

14 Apud Ştefan Ciobanu, Unirea Basarabiei, Studii şi documente cu privire la mişcarea naţională din Basarabia în anii 1917-1918, Bucureşti, 1929, p. 95.

15 Apud   România în anii primului război mondial, p. 564.

16 Ibidem.

17 Onisifor Ghibu relatează următoarele, despre o întâlnire a lui P. Halippa cu Lenin, în problema Basarabiei: „După ce Halippa stabileşte faptul că Lenin a recunoscut unitatea etnică a românilor din Rusia cu cei din România, ne redă convorbirea avută la Petrograd, cu fruntaşii bolşevici” «[...]. Krelenko (secretarul lui Lenin) mi-a spus într-o zi că V. 1. Lenin îmi trimite sfatul să nu ne pierdem vremea la Petrograd, ci să ne căutăm de treabă în Basarabia, în sensul pregătirii pe baze democratice a autodeterminării acesteia (cf. Octavian, Ghibu, Chemare la judecata istoriei, Ed. Albatros, voi. l, 1992, p. 196)

18 Apud  Ştefan  Pascu, Făurirea statului naţional unitar român,  vol.  l,  Ed.  Academiei, Bucureşti, 1933, p. 425.

19 România în anii primului război mondial, p. 564.

20 Acest organ era compus din 105 români, 15 ucraineni, 14 evrei, 7 ruşi, 2 germani, 2 bulgari, 8 găgăuţi, 1 polonez, 1 armean, 1 grec, în raport cu ponderea fiecărei naţionalităţi.

21 Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 130.

22 Hoover Institutiom on War Revolution and Pace, Stanford-University;  Les Mémoires du general Berthelot, cap. VIII, p. 79-80-90.

23 Ibidem.

24 Gh. Platon, Istoria modernă a României, p. 487.

25 Comte de Saint Aulaire, op. cit., p. 428.

26 România în anii primului război mondial, vol. 2, p. 435.

27 C. Kiriţescu, op. cit., vol. II, p. 239-256.

28 Ibidem; cf, şi România în anii primului război mondial, p. 586; cf. şi Ştefan Ciobanu, op. cit., passim.

29 Apud România în anii primului război mondial, p. 568; cf. şi Ştefan Ciobanu, op cit., p. 149.

30 Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, p. 567.

31  „România Nouă”, an II, nr. 8,24 I 1918; cf. V. Moisuc, op, cit., p. 47

32 Ibidem.

33 Ibidem.

34 Ibidem.

35 Era semnată de dr. Onisifor Ghibu, dr. loan Mateiu, Axente Banciu, dr. Sebastian Bornemisa, losif Şchiopul, Gheorghe Codrea, Nicolae Colan, Andrei Oţetea, George Tofan, Dimitrie Logigan, Nicolae Oancea, Emanoil Iliuţ, dr. Ovidiu Ţopa, Vasile Harea, Vladimir Cazacliu, Ion Valută, Alexandru Văleanu, G. Murgoci, G. Munteanu-Râmnic, Petre V. Haneş, V. Tempeanu, dr. Atanasie Popovici, Constantin Nae şi Epaminonda Baimace.

36 Cf.   Ioan   I.  Nistor,  Istoria Basarabiei,   Cernăuţi,   1923,  p.  452-423;  cf.  şi   Probleme fundamentale ale istoriei României, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 89.

37 Şt. Ciobanu, op. cit., p. 225; cf. şi M. Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 567-568; Ion Popescu Puţuri, op. cit,, p. 12; cf. şi Gh. Platon, Istoria moderna a României, p. 488.

38 Istoria militară a poporului român, vol. V, p. 737; cf. şi Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op cit, p. 567; cf. şi C. Kiriţescu, op. cit., vol. II, p. 239-256.

39 „România nouă”, nr. 197, 23 X 1918.

40 O. Ghibu, Pagini de istorie, Sibiu, 1958, manuscris, p. 15-20.

41 Ibidem.

42 Ibidem.

43 „România nouă”, nr. 197, 23X1918.

44 Ibidem.

45 Ibidem.

46 Ibidem.

47 Ibidem.

48 Ibidem.

49 Ibidem.

50 Ibidem

51 Ibidem.

52 Ibidem.

53 O. Ghibu, op. cit., p. 15-20

54 „România nouă”, nr. 197, 23 X 1918.

55 Ibidem.

56 O. Ghibu, op. cit,, p. 15-20.

57 Ibidem.

58 Ibidem.

59 Ibidem.

60 „România nouă”, nr. 197,23X 1918