România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Unele aspecte privind istoricul bisericii ortodoxe din Basarabia (1812-1918)

 

Trecută prin foc şi prin sabie,

Furată, trădată mereu,

Eşti floare de dor Basarabie,

Eşti lacrima neamului meu.

Dumitru Matcovschi

Pentru început, ne propunem să definim care era Statutul Bisericii Ortodoxe Ruse, tocmai pentru a ajunge la o mai bună înţelegere a situaţiei Bisericii basarabene din această perioadă. Ca parte componentă a Imperiului Ţarist, Basarabia n-a putut rămâne în afara reformelor aplicate în Rusia. Ţarul era considerat nu numai capul statului ci şi conducătorul Bisericii Ortodoxe Ruse. El era unsul lui Dumnezeu, iar Biserica Rusă dispunea de mari puteri şi privilegii. Timp de o sută de ani, clerul şi poporul Basarabiei au trăit în atmosfera teocratismului rusesc, aproape fără să bănuiască transformările din restul lumii, Basarabenii au rămas, sub aspect religios. neinformaţi şi neatinşi de evoluţiile petrecute dincolo de graniţele imperiului rus1.Poporul, inclusiv cel basarabean, îi era cultivat mitul ţarului „bun”, „mare” şi ,generos”. La rândul lor, arhiereii ruşi, apărând interesele Bisericii şi ale clerului, se bucurau de multă popularitate şi autoritate printre clerul din Basarabia. Referindu-se la acest lucru, Onisifor Ghibu relata următoarele: „Mi-aduc aminte cu câtă iubire erau chiar şi cei mai buni preoţi moldoveni faţă de ultimul arhiepiscop rus, LP.S. Anastasie (Gribanovschi - n. n.). Toţi aceştia s-au interesat de aproape de soarta preoţilor, făcând din ei o forţă aşa de mare, încât nimic alta nu o întrece. Preoţimea basarabeană este un bloc aşa de puternic încât preoţimea românească din celelalte provincii nici nu se poate compara cu ea. O solidaritate impunătoare îi uneşte pe slujitorii altarului, de sus până jos ceea ce şi din punct de vedere naţional însemnează foarte mult”2.

În Rusia, arhiereii erau numiţi de către Sinod fără consimţământul clerului şi poporului. Între arhierei şi cler nu mai era nici o legătură duhovnicească. Aceasta s-a observat şi din faptul că arhiereii erau transferaţi foarte des dintr-o eparhie în alta. Se întâmpla frecvent în Basarabia, ca preotul desemnat de arhiereu nu numai că era necunoscut şi nedorit de popor dar nu cunoştea nici limba lui. Episcopii din Basarabia erau aleşi de Sinod, iar ulterior erau confirmaţi în funcţie printr-un decret al ţarului3.

Din punct de vedere bisericesc, la 1812 (anul anexării Basarabiei la Imperiul Ţarist, conform prevederilor Păcii de la Bucureşti), Basarabia se afla sub jurisdicţia Mitropoliei Moldovei, trecerea ei sub autoritatea Sfântului Sinod de la Petersburg s-a făcut cu o vădită încălcare a canoanelor bisericeşti, în anul 1813, s-a instituit eparhia Chişinăului, vicariatul Benderului şi Akkermanului4.

În Basarabia, cultura românească nu s-a putut manifesta ca cea din Transilvania sau Bucovina5. Pentru basarabeni apartenenţa la aceiaşi religie cu cea rusească a constituit un mare dezavantaj, fapt confirmat şi de profunda analiză a istoricului Ştefan Ciobanu: „A fost o mare nenorocire pentru basarabeni că ei au fost de aceiaşi credinţă cu ruşii, ceea ce a adus poate la oarecare apropiere a intelectualilor cu ruşii, la indiferentismul acestor intelectuali faţă de problemele naţionale. În chestiunea deznaţionalizării, ruşii au reuşit mai mult la popoarele de o credinţă cu ei; polonezii, de exemplu, popor slav, înrudit cu cel rus, şi-a păstrat naţionalitatea şi cultura, mulţumită faptului că ei au fost romano-catolici. Cultura românească în Basarabia a avut părţile ei slabe; ea s-a abătut de la matca ei naturală; ea s-a rupt, graţie regimului rusesc, legăturile aproape cu desăvârşire cu ţările româneşti”6. Cele arătate de Ştefan Ciobanu sunt adevărate, dar nu atât de grave. Basarabenii au rămas statornici credinţei şi neamului strămoşesc.

Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă s-a manifestat în diferite direcţii. Cea mai puternică şi statornică instituţie în această privinţă a fost Biserica. Preoţimea din Basarabia, trecută în mare parte prin şcoala de la Socola (Iaşi), constituia atunci cea mai însemnată clasă intelectuală a Basarabiei, păstrându-şi tradiţiile româneşti şi legăturile strânse cu poporul.

Această preoţime conservatoare nu s-a împăcat cu regimul rusesc, existând dovezi care atestă că mulţi dintre clerici au fugit peste Prut după anexarea Basarabiei, în anul 18127.

Preoţimea basarabeană s-a bucurat sub regimul rusesc de multe avantaje. Bisericile au fost înzestrate cu pământ, preoţii aveau locuinţe frumoase şi se bucurau de un mare prestigiu. Mulţumită situaţiei lor materiale bune, ei au putut să-şi formeze un fond bisericesc, din care au întreţinut şcoli, licee, seminare pentru fete şi băieţi. Preoţimea deţinea un nou hotel, o tipografie, o fabrică de lumânări, un atelier de icoane, vii, păduri etc. Aceste averi, care asigura Bisericii din Basarabia independenţă faţă de stat, au nemulţumit pe mulţi demnitari ruşi8.

Toată corespondenţa şi actele bisericeşti, condicele, inventarele, actele stării civile erau redactate numai în limba română. Această stare de lucruri a durat până la anul 1871, când arhiepiscopul Chişinăului şi Hotinului, Pavel Lebedey, unul din cei mai înverşunaţi duşmani ai neamului românesc din Basarabia, a dat ordin ca corespondenţa bisericească să se redacteze în limba rusă. S-au păstrat acte care atestă că, în primele decenii ale stăpânirii ruseşti, limba românească a fost limba oficială a instituţiilor din Basarabia, fiind utilizată alături de cea rusă. Circularele mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni şi arhiepiscopului Dimitrie Sulima au fost întocmite în cele două limbi, rusă şi română.

Corespondenţa bisericească a fost redactată mult timp în româneşte. În arhiva Consistoriului din Chişinău, s-au găsit mai multe documente în limba română datând dintr-o perioadă ce se întinde până în anul 1870.

În mănăstirile din Basarabia, tradiţia culturală românească a fost şi mai puternică. Ele duceau aceiaşi viaţă ca şi mănăstirile din Moldova. Populaţia românească din Basarabia a păstrat obiceiurile vechi moldoveneşti. Bisericile în care se oficia serviciul divin în româneşte, chiar cele din oraşe, cum a fost Biserica Sfantul Ilie şi Sfantul Haralampie din Chişinău, au fost frecventate mai mult decât cele în care se propovăduia în rusă9.

În pofida măsurilor restrictive, luate de autorităţile de stat şi bisericeşti, românii basarabeni au menţinut legături cu ierarhii şi preoţii de peste Prut. Prin aceste legături, ca şi prin preoţii de mir şi prin călugării din cele peste 20 de mănăstirii basarabene, prin credincioşii ţărani, şi-au menţinut limba, tradiţiile şi cultura românească10.

În 1859, funcţionau în întreaga Basarabie 162 de preoţi cu studii de seminar, restul fiind fără studii, autodidacţi care efectuau serviciul divin în limba română. Deşi, noile dispoziţii prevedeau oficierea slujbei în slavonă, ele erau eludate. În 1859, preoţii din satele Cecur-Menjir, Tătărăşti, Găieşti ş.a. au refuzat să se conformeze acestor dispoziţii. Preotul din satul Batâr declara că enoriaşii lui moldoveni „ascultă cu neplăcere slujba în slavonă”, iar preotul din Găieşti afirma că locuitorii satului sunt „moldoveni de baştină, sinceri devotaţi religiei, care însă cred că introducerea slujbei dumnezeieşti în altă limbă poate să schimbe învăţătura şi ordinea dogmelor de credinţă şi orânduieli pe care ei le-au moştenit de la strămoşi”11.

Totuşi într-o sută de ani de ocupaţie rusească cea mai mare parte a clerului din Basarabia s-a înstrăinat de popor. Clerul a optat pentru păstrarea ritualului, devenit, cum zice M. Paleologue: „une sorte de gendarmierie, doublant la gendarmerie militaire”12,

În 1870, a fost închisă Tipografia eparhială românească din Basarabia şi au fost numiţi numeroşi preoţi aduşi din colţurile cele mai îndepărtate ale Rusiei. Arhiepiscopul Pavel a întreprins o serie de persecuţii împotriva Bisericii româneşti din Basarabia. El a concediat un număr mare de preoţi şi dascăli: 169 de parohi au fost retrogradaţi la rangul de simpli preoţi auxiliari, 194 au fost radiaţi din buget, 32 au fost pensionaţi, 596 de dascăli au fost concediaţi etc.

Potrivit afirmaţiilor publicistului rus, N. N. Durnovo: „Episcopul Pavel a închis 340 de biserici în Basarabia”, iar ziarul rus Basarabeţ, de orientare rusofilă, afirma că „moldovenii au fost împiedicaţi de episcopul Pavel să se roage lui Dumnezeu în limba lor, astfel încât acum, ei nu se mai duc la biserică”. Tot el a dat ordin să fie arse cărţile româneşti ale bisericilor basarabene13. În acelaşi context, Elena Alistar, deputat în Sfatul Ţării, afirma: „Prea Sfinţitul Pavel, înţelegând bine că prin şcolile bisericeşti va reuşi mai bine a rusifica casta bisericească şi prin ea va câştiga şi poporul, a făcut totul pentru bunul mers al acelor şcoli. Le-a dat drepturi şi privilegiuri aşa de mari că nici nu corespundeau cu programul şcoalelor...”14. Aceste măsuri n-au dat însă rezultatele scontate. Preoţii ruşi numiţi în satele basarabene deveneau moldoveni în curs de două generaţii.

Ca o consecinţă a retrocedării judeţelor Ismail, Cahul, Bolgrad prin Tratatul de pace de la Paris (l 856), la l martie 1857, autoritatea rusă a predat românilor două biserici situate pe raza judeţului Chişinău, 39 în judeţul Cahul, 37 în judeţul Bolgrad, 38 în judeţul Ismail, 25 în judeţul Cetatea Albă, în total 124 de biserici. Arhivele româneşti reţin cifra de 94 biserici ortodoxe predate de către ruşi în 1857. Pentru luarea în primire a bisericilor, din partea Moldovei a fost numit Filaret Scriban, rector al seminarului de la Socola şi protosinghelul Teoctist Scriban, ulterior arhimandrit şi rector al aceluiaşi seminar15.

În 1857, a luat fiinţă, la Ismail, aflat atunci sub jurisdicţie românească, un Consistoriu sub preşedinţia lui Teoctist Scriban, prin decretul mitropolitului Sofronie Miclescu, avându-i ca membrii pe protoiereul de Bolgrad, Nichifor Petrov, cel de Ismail, Iacob Ceaconschi, preotul Iosif Ilişean şi presbiterul Simion Topalov.

Din nevoia de a se româniza biserica basarabeană, în 1864, a luat fiinţă eparhia Dunării de Jos, având jurisdicţia asupra judeţelor Ismail şi Bolgrad, a domeniilor Covurluiului şi Brăilei, cu reşedinţa la Ismail, în timp ce judeţul Cahul a trecut din punct de vedere ecleziastic la eparhia Huşilor. Basarabia sudică, subordonată noii eparhii, avea două protopopiate, unul la Ismail, condus de Athanasie Bour şi cel de la Bolgrad, condus de Iosif Ilişean. Autorităţile ruse au înfiinţat, la Ismail, în 1908, al doilea vicariat al Arhiepiscopiei Chişinăului16.

La 1882,9 preoţi aveau studii superioare, 521 seminariale, 126 dintre acestea au absolvit şcoala la Huşi şi Ismail, oraşe subordonate jurisdicţiei româneşti.

În Basarabia, după darea de seamă oficială din anul 1902, pe lângă biserici mai existau 74 şcoli „ţîrcovniceşti”. În anul şcolar 1900-1901, în şcolile ţârcovniceşti au studiat 18.831 băieţi şi 5.201 fete. La 1904, în Basarabia existau 21 mănăstiri şi 1057 biserici ortodoxe. Atât în bisericile de prin oraşe şi în toate şcolile publice limba română era interzisă, numai prin satele cu populaţia compactă română se permitea oficierea Sfintei Liturghii în limbile rusă şi română17, în aceiaşi ordine de idei, preotul şi publicistul Vasile Ţepordei, într-un articol din Gazeta Basarabiei (10 aprilie 1938), scria: „ Trebuie să se ştie că singurele şcoli, care au introdus limba română ca obiect de studiu în timpul stăpânirii ruse au fost seminarul teologic şi şcoala eparhială de fete şi introducerea s-a făcut în urma hotărârii Congresului preoţilor basarabeni, care a cerut în mod categoric ca seminariştii să înveţe şi apoi să oficieze în româneşte. Acest congres al preoţilor a fondat la început 20 tipografii eparhiale, unde s-au tipărit cărţi de ritual în limba română. Nu putem trece cu vederea nici bătrânul „Luminător”, singura revistă românească din Basarabia care a apărut neîntrerupt de la 1908până azi. Aici, preoţii moldoveni în frunte cu Constantin Popovici au făcut apostolat românesc. Aici şi-au publicat articolele, predicile-poeziile şi alte încercări literare - un Alexei Mateevici, un Tudose Roman, un M. Minciună şi alţi militanţi ai scrisului românesc din Basarabia antebelică. Dar încă un fapt şi mai elocvent: fruntaşii făuritorilor Unirii Basarabiei au fost toţi formaţi în atmosfera românească şi a şcolilor bisericeşti. Un Ion Pelivan, un Pan Halippa, un Ion Inculeţ, un preot Baltaga Alexandru, un mitropolit Gurie Grosu, dna Alistar. Toţi erau odraslele seminarului şi a şcoalei eparhiale. Când au intrat armatele române în Chişinău, delegaţia ce le-a întâmpinat a avut în frunte pe călugărul Dionisie Erhan, azi episcopul Ismailului, binecuvântând-o. Deci, Biserica a păstrat limba, Biserica a promovat ideea Unirii, Biserica a format atmosfera necesară acestei Uniri - Biserica i-a crescut pe fruntaşii făuritori ai Unirii. Dintre toate instituţiile care au ajutat la desăvârşirea idealului Unirii Basarabiei cu România Biserica strămoşească a fost în fruntea tuturora”18.

Unul din fruntaşii vieţii naţionale din Basarabia, Ion Inculeţ, mărturisea faptul că moldovenii şi moldovencele din Basarabia se duceau la Sfânta Biserică, îşi făceau semnul Sfintei Cruci, însă nu înţelegeau nimic din rugăciunile care se citeau şi se întorceau acasă cum s-au dus. La-drept vorbind, limba slavonă, în care se oficia serviciul divin, nu o înţelegeau nici ruşii19.

Un rol important în viaţa bisericească şi naţională a Basarabiei 1-a avut asociaţia Frăţimea Naşterii lui Hristos din Chişinău, înfiinţată prin ucazul Sinodului rus nr. 5318 din 17 octombrie 1900, care avea drept scop dezvoltarea culturală, religioasă şi morală a populaţiei din Basarabia. Frăţimii i s-a permis, ca din mijloacele sale să tipărească broşuri, cărţi, foi cu conţinut religios-moral în limba română, cu litere chirilice, cu text rusesc şi fără20.

Odată cu revoluţia din 1905-1907, clerul a revindecat şi pentru Biserică drepturi naţionale21.

Conform raportului guvernatorului Basarabiei din anul 1916, Basarabia în acel an avea 4.506 clerici cu familiile lor; 2.990 slujitori bisericeşti cu familiile lor; 623 monahi, bărbaţi şi femei22. Din anul 1917, în special după revoluţia din februarie, populaţia basarabeană a început să ceară o serie de drepturi politice şi bisericeşti. Mişcarea revoluţionară din 1917 1-a găsit în funcţia de arhiepiscop al Basarabiei pe Anastasie Gribanovschi. El a aprobat convocarea, la 19-22 aprilie 1917, a Congresului Preoţilor, Mirenilor şi Dascălilor. Partidul Naţional, prin Paul Gore şi Panteleimon Halippa, s-a pronunţat împotriva vechii ordini de stat. In materie bisericească au cerut consiliilor parohiale, alegerea preoţilor de către parohieni, tribunale corporative, consilii de circumscripţie în loc de protopopiate, adunări eparhiale ale preoţilor şi mirenilor, autonomie bisericească cu un mitropolit şi doi episcopi23. Ca preşedinte a acestei adunări a fost ales mireanul Gurschii. Această întrunire a hotărât că era nevoie ca înainte de a fi chemată Adunarea întemeietoare, să fie convocat sinodul Bisericii Ruseşti24. În cadrul programului Partidului Naţional Moldovenesc25, întocmit la 3 aprilie (pe stil vechi) 1917, unul dintre obiectivele trasate era şi cel referitor la Biserică şi anume: „Biserica să-şi aibă autonomia ei, adică să se cârmuiască singură; ea să alcătuiască o Mitropolie deosebită cu arhiereu modovean înfrunte. Preoţii să fie crescuţi în limba moldovenească şi toate slujbele bisericeşti să le facă în această limbă”26.

Punctul 4 al Procesului verbal al adunării uniunii cooperativelor din Basarabia, din 6-7 aprilie 1917, stipula: Biserica basarabeană va trebui să fie autonomă, adică ea însăşi să se administreze în afacerile sale. În Basarabia trebuie să fie o mitropolie aparte, având înfrunte un mitropolit moldovean, care, aflându-se în raporturi canonice cu Sinodul sau Patriarhul Bisericii Ruse, să se aleagă de către adunarea bisericească a poporului. Preoţii trebuie să cunoască limba populaţiei, iar toate serviciile divine se vor săvârşi în limba proprie”21.

În Hotărârea Adunării membrilor Partidului Naţional Moldovenesc din Bolgrad, din 11 aprilie 1917, punctul 2 prevedea: Biserica, care de asemenea a fost ca un mijloc de a rusifica pe moldoveni, trebuie să fie în afară de politică şi să-şi caute de treburile ei. Limba slavonă neînţeleasă moldovenilor să fie înlocuită prin limba poporanilor. Oamenii bisericii să fie băştinaşi din Basarabia şi ştiutori de limba moldovenească. Biserica basarabeană să fie neatârnata”2*. La 18 aprilie 1917, a avut loc Adunarea Ostaşilor Moldoveni din Odesa. Una dintre prevederile adunării se referă la viaţa bisericească din Basarabiea: „Viaţa bisericească să fie şi ea întocmită aşa, ca să răspândească mai bine nevoile norodului. Fiind povăţuitoarea sufletească a credincioşilor, Biserica trebuie să vorbească în limba lor: pentru bulgari în limba bulgărească şi aşa mai departe. Biserica Basarabiei să fie neatârnată în ocârmuirea ei de Biserica rusească, păstrând cu ea numai legăturile sufleteşti şi canonice. Ocârmuirea lăuntrică a Bisericii basarabene să fie democratică, pentru ca şi mirenii să aibă glas la aşezarea vieţii bisericeşti. În fruntea Bisericii să fie un mitropolit moldovean ales de preoţi şi mireni. Preoţii şi dascălii bisericilor să fie de asemenia aleşi de poporani”29.

În zilele de 2 şi 3 mai 1917, la Chişinău, s-a reunit un congres al clerului basarabean pentru a da glas unor preocupări naţionale similare. In afară de autonomia politică şi de înfiinţarea unui înalt Sfat, având puteri executive şi legislative, majoritatea a cerut un mitropolit român drept şef al Bisericii basarabene30.

Pe data de 15 mai 1917, în Casa Eparhială din Chişinău, şi-a ţinut lucrările o adunare a femeilor ortodoxe, în fruntea căreia au fost aleşi: ca preşedinte, misionarul eparhial, preotul Teodosii Kirica şi ca delegat Isidor Popa, La adunare s-a hotărât înfiinţarea unui comitet femeiesc pentru apărarea ortodoxiei şi a clerului, iar pentru ziua de 22 mai se preconizase o nouă adunare, în Casa Eparhială31.

La 16 mai 1917, a avut loc adunarea delegaţilor din plasa Lăpuşna, sub preşedenţia lui Daniil Ciugureanu (preşedintele comitetului de plasă). Printre hotărârile adoptate se află şi cea privitoare la organizarea Bisericii dintre Prut şi Nistru: „Biserica noastră moldoveniască din Basarabia - se spunea în hotărâre - trebuie să fie de sine stătătoare. Arhierieii noştri nu pot fi decât moldoveni. Ei trebuie să fie aleşi de către popor şi preoţime. Preoţimea trebuie aleasă de către oameni. In toate bisericile moldoveneşti slujba duminicească să se facă în limba noastră părinteasca?32.

Prezintă interes şi apelul redacţiei revistei „Luminătorul” intitulat „Către cliroşanii Basarabiei”33. Acest apel reflectă situaţia delicată a societăţii basarabene. Aici erau ilustrate schimbările intervenite, nu numai în viaţa politică, dar şi cea bisericească. In finalul apelului, cititorii sunt atenţionaţi asupra faptului că: „Trebuie să ţinem minte că de acum interesurile duhovniceşti ale moldovenilor pot să fie îndestulate numai pe limba moldoveniască şi pe această limbă trebuie să fie dată lor acea hrană duhovnicească de care au ei nevoie”34.

La Chişinău, în intervalul 3-26 august 1917, şi-a ţinut lucrările Congresul eparhial ordinar. Preşedintele Congresului a fost ales preotul Alexandru Baltaga. Acest congres a adoptat aceleiaşi hotărâri ca şi congresul extraordinar din luna aprilie, dar, sub presiunea diferitelor circumstanţe, congresul a acordat încredere arhiepiscopului rus Anastasie Gribanovschi, deşi nu întrunea condiţiile principale puse de congresul anterior35.

În perioada 19-25 august 1917, a avut loc la Moscova, congresul Bisericesc Panrusesc. La congres a luat parte şi o delegaţie din Basarabia., care a cerut autonomia bisericească pentru basarabeni. Congresul a decis următoarele: Ascultând declaraţiile Ucrainenilor, Basarabienilor, Beloruşilor, congresul îşi arată consinţământul său frăţesc, izvorând din inimă curată şi mărturiseşte că este dată să ajute pe cât este cu putinţă aceste popoare ca ele să-şi dobândească ţintele dorite”36.

Între timp, în cercurile din Basarabia, care se ocupau cu probleme bisericeşti, se conturau curente opuse: curentul vechi rusesc al elementelor rusificate, curentul naţional moldovenesc şi curentul de conciliere creştinească în care au intrat şi elemente sincere dar şi deghizate din părţile extreme37.

O parte dintre preoţii moldoveni din oraşul Chişinău, la 8 decembrie 1917, au ţinut o adunare, unde s-a decis înfiinţarea unei Uniuni a Clericilor Moldoveni din Chişinău38. Anul 1918, a adus reforme majore atât în viaţa politică cât şi în viaţa bisericească a Basarabiei. Astfel, la 22 martie 1918, ziarul „Cuvînt Moldovenesc” a publicat o amplă scrisoare a egumenului Dionisie Erhan de la mănăstirea Suruceni, judeţul Chişinău, în care se cerea revenirea Bisericii Ortodoxe din Basarabia la Biserica Ortodoxă Română „din ale cărei hotare am fost rupţi politiceşte şi duhovniceşti. În finalul scrisorii, Dionisie arăta că „în 1812 Sinodul rusesc n-a avut nici un drept să-i alipească duhovniceşte pe cei răpiţi politiceşte, făcând aceasta în pofida sfintelor canoane şi obiceiurilor Bisericii Ortodoxe”39. Ion Inculeţ afirma faptul că cei treisprezece episcopi de la anexare până la unire, din care numai primul, Gavriil Bănulescu-Bodoni, cu titlul personal de Mitropolit, a fost român, n-au făcut altceva decât să rusifice Biserica şi s-o aservească scopurilor guvernelor ţariste. În cursul secolului de asuprire, ţinta a fost atinsă pe deplin. Preoţii moldoveni au fost reduşi. Cei rămaşi erau constrânşi, după îndemnul episcopului Pavel Lebedev (1871-1882), să-şi rusifice până şi familiile proprii. Cărţile bisericeşti româneşti au fost treptat înlocuite cu cele slavone. Registrele bisericeşti trebuiau să fie scrise în limba rusă. Tipografia pentru cărţile bisericeşti „moldoveneşti”, în anul 1882, a fost închisă ca fiind „inutilă”. Clerul se forma în şcolile spirituale de la Chişinău, Ismail, Edineţ şi în Seminarul Teologic din Chişinău, toată instruirea se făcea în limba rusă. Astfel, în biserici, limba română nu se mai auzea40.

În final, putem concluziona faptul că, în perioada 1812-1918, în pofida împrejurărilor istorice nefaste, românii basarabeni au reuşit să-şi păstreze limba, obiceiurile şi demnitatea.

preot Vasile SECRIERU

 

NOTE

 

1. Gala Galaction, Zile basarabene, Chişinău., Ed. „Ştiinţa”, 1993, pp. 58-59.

2. Onisifor Ghibu, Călătorind prin Basarabiea, Impresiile unui român ardelean, Chişinău, Tipografia Eparhială, 1923, p. 14.

3. „Luminătorul” ,Chişinău, iunie 1917, pp. 5-9.

4. Petre Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru (1812-1918), Chişinău, Ed. „Ştiinţa”, 1992, pp. 166-167.

5. Ştefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, Chişinău, Ed. „Enciclopedică Gheorghe Asachi”, 1992, p. 31.

6. Idem, Unirea Basarabiei, Chişinău, Ed. „Universitas”, 1993, p.8.

7. Idem, Cultura Românească în Basarabia sub stăpânirea rusă.., op. cit., p. 32.

8. Biserica Ortodoxă Română”, Bucureşti, nr. 6 (504) din martie 1923, p. 466.

9. Ştefan Ciobanu, Cultura Românească în Basarabia sub stăpânirea rusă..., op. cit., pp. 32-121.

10. Mircea Păcurariu, Basarabia, Aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc, Iaşi, Ed, „Mitropolia Moldovei şi Bucovinei”, 1993, p. 109.

11. Nicolae Ciachir, Basarabia sub stăpânirea ţaristă (1812-1917), Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică”, 1992, p. 62.

12. Petre Cazacu, op.cit., p. 184.

13. Ştefan Ciobanu, Basarabia. Populaţia, istoria, cultura, Chişinău, Ed. „Ştiinţa”, 1992, p. 84.

14. „Patrimoniu”, Chişinău, nr. 3, 1991, p. 100.

15. Nicolai Chiachir, op, cit., p. 63.

16. Ibidem, pp. 63-64.

17. Zamfir Arbore, Dicţionarul geografic al Basarabiei, Chişinău, Ed. „Museum”, 2001, pp. 19-20.

18. „Curierul de Nord”, Bălţi, din 27 martie 1993, p. 2.

19. Ion Inculeţ, O revoluţie trăită, Chişinău, Ed. „Universitas”, 1994, p. 56.

20. Paul Mihail, Mărturii de spiritualitate românească din Basarabia, Chişinău, Ed. „Ştiinţa”, 1993, p. 155.

21. Ştefan Ciobanu, Basarabia, Populaţia, istoria, cultura..., op. cit., p. 4.

22. Ştefan Ciobanu, Basarabia, Chişinău, Ed. „Universitas”, 1993, p. 71.

23. Petre Cazacu, op. cit., pp. 242-243.

24. „Luminătorul”, Chişinău, mai 1917, pp. 54-55.

25. La 3 aprilie 1917, s-a constituit, la Chişinău, Partidul Naţional Moldovenesc, în numeroase localităţi au luat fiinţă secţiile locale ale P.N.M.

26. Unirea Basarabiei şi a Bucovinei cu România 1917-918; documente, Chişinău, Ed. „Hyperion”, 1995, pp. 25-27.

27. Ştefan Ciobanu, Unirea Basarabiei, Chişinău, Ed. „Universitas”, pp. 94-96.

28. Ibidem,pp. 91-92.

29. Unirea Basarabiei şi a Bucovinei cu România 1917-1918; documente, op.cit, pp. 29-30.

30. Keith Hitchins, România (1866-1947), Bucureşti, Ed. „Humanitas”, 1994, p. 293.

31. „Luminătorul”, Chişinău, iunie 1917, p. 61.

32. Ibidem, p. 63.

33. Termenul de „cliroşani” este un regionalism şi este corespondentul termenului de „clerici”.

34. „Luminătorul”, Chişinău, mai 1917, pp. 6-7.

35. Mihai Adauge, Eugenia Danu, Valeriu Popovschi, Mişcarea naţională din Basarabia. Cronica evenimentelor din anii 1917-1918, Chişinău, Ed. „Civitas”, 1998, p. 47.

36. Petre Cazacu, op. cit., p. 243.

37. Ibidem.

38. „Luminătorul”, Chişinău, decembrie 1917, pp. 61-63.

39. Mihai Adauge, Eugenia Danu, Valeriu Popovschi, op. cit., p. 92.

40. Ion Inculeţ, op. cit., pp. 65-66.