|
Ziua Limbii
Române - 31 august – Şcoala Basarabeană
 La,
31 August, românii serbează Ziua Limbii Române. Există în acest sens o
lege care a fost adoptată în Camera Deputaţilor din România în luna
februarie anul acesta.
Mulţi români nu ştiu însă de
ce să fie la 31 august Ziua Limbii Române?
Iată de ce: Pentru că la 31
august 1989 s-a petrecut un moment istoric pentru românism, pentru
românitatea noastră cea de toate zilele: sub presiunea a peste 750.000
de români adunaţi la Chişinău în ziua de 27 august 1989, Parlamentul de
la Chişinău, aşa sovietic cum era, n-a avut încotro şi a decretat pe 31
august limba română ca limbă de stat şi dincolo de Prut, adică pe ambele
maluri ale Prutului şi Nistrului. Se încununa astfel, victorioasă,
rezistenţa românilor la deznaţionalizare, după aproape două veacuri de
jertfe şi suferinţe, dar şi de izbânzi pilduitoare, care au făcut din
Basarabia ţinutul românesc cel mai însângerat, pus la cele mai grele
încercări, nu de puţine ori în cumpăna istoriei aflându-se însăşi
pieirea neamului românesc de pe plaiurile atât de frumoase ale
Basarabiei, şi atât de jinduite de alţii…
De data asta n-a fost să fie
cum au vrut alţii, ci cum au vrutără românii!
Ziua de 31 August a fost
sărbătorită ca zi a limbii noastre româneşti pentru prima oară în 1990,
în toată Republica Moldova. Şi de atunci, „anual – scrie pe Wikipedia un
autor anonim, această sărbătoare este marcată cu manifestări de înalt
patriotism, de regăsire a rădăcinilor, consemnată prin poezie, cântec şi
joc, prin repunerea în drepturi a vechilor tradiţii populare şi a
momentelor care le-au marcat istoria. De regulă, festivităţile sunt
deschise dimineaţa la Chişinău de catre oficialii republicii, prin
depunerea de flori la monumentul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, precum şi
la busturile clasicilor literaturii române, amplasate în Gradina Publică
,,Ştefan cel Mare”. Sărbătoarea se încheie în mod obişnuit printr-un
concert susţinut în Piaţa Marii Adunări Naţionale. În primii ani ai
sărbătorii, fiecare 31 august aducea cu sine şi dezvelirea a câte unui
bust pe Aleea Clasicilor din Chişinău. Acest frumos obicei a fost
întrerupt după venirea la putere a comuniştilor în 2001.”
Ecoul a ceea ce se petrece la
Chişinău de fiecare 31 August a reverberat în multe suflete româneşti,
dar mai ales în sufletele acelor români care cunosc bine ce înseamnă să
nu te lepezi de graiul matern, strămoşesc, deseori cu preţul libertăţii
sau chiar al vieţii: românii care trăiesc în afara graniţelor de stat
ale României, românii din Ucraina, din Ungaria, din Balcani – îndeosebi
cei din Grecia, Albania, Serbia, Bulgaria, precum şi românii din alte
ţări ale lumii. Aceşti români, români exemplari, au „rezonat” la modelul
basarabean, astfel că organizaţiile culturale ale românilor din diasporă
s-au alăturat fraţilor de peste Prut sărbătorind şi ei an de an Ziua
Limbii Române, făcând declaraţii publice explicite în acest sens, cerând
adică instituirea acestei zile naţionale şi în Ţara Mamă. Se poate spune
că aceşti români transfrontalieri s-au unit cu românii din Basarabia,
din Republica Moldova, alcătuind o comunitate aparte, comunitate la
care, în februarie a.c., a aderat şi …România, Parlamentul României!…
Căci, nota bene!, legea adoptată în februarie 2013 este o lege pe care
au impus-o aceşti români fără paşaport românesc, dar cu un suflet mai
românesc decât al nostru, cei ce nu riscăm nimic atunci când vorbim
româneşte! Riscăm numai să vorbim din ce în ce mai stricat limba
părinţilor noştri… Dar asta este altă poveste… O lăsăm pentru altădată,
să nu stricăm şi acest ceas sărbătoresc!
Punctul de plecare a fost
Marea Întru Unire de la Chişinău, din 27 August 1989, la care s-au
adunat, cu un singur şi acelaşi gând, peste 750.000 de români. Adică tot
al şaselea cetăţean al Republicii a fost acolo prezent, cam câte unul
din fiecare familie de români!… A fost ca şi cum la Bucureşti s-ar aduna
mâine peste trei milioane de participanţi, ca să ceară ce? Ce au cerut
acei români grozav de români? Au cerut „grafie latină”! Acesta a fost
cuvântul de ordine, al cărui înţeles s-a încărcat în Basarabia acelor
zile de o sumedenie de alte idei şi conotaţii, strâns legate unele de
altele, alcătuind un veritabil program politic naţionalist, cum n-a mai
fost rostit altul de la Blaj, din 15 mai 1848…
Întru Unirea de la Chişinău
din 27 august 1989 a fost transmisă în direct de Televiziunea Română de
la Bucureşti! Mi-aduc bine aminte cum am urmărit-o în „Ţară” cu sufletul
la gură, nevenindu-ne a crede ce vedeam: cât de viu şi de puternic era
românismul acelor fraţi de-ai noştri la care deseori ne gândisem până
atunci cu inima strânsă de teamă că sunt în mare primejdie de a se
pierde pentru oastea Neamului nostru. Da’ de unde?! Se vedea clar că
sunt „mai români” decât fiecare dintre noi! Că demnitatea de român le e
mai dragă ca orice!
Când, peste numai patru luni,
în decembrie 1989, românii au ieşit în stradă să înfrunte moartea
voiniceşte, „cu palmele goale”, sub privirile uimite ale întregii lumi,
demonstrând o totală şi rarisimă disponibilitate la orice sacrificiu,
eu, personal, am simţit că acea minune de comportament se producea în
continuarea adunării de la Chişinău, din 27 august 1989, care renăscuse
în sufletul tuturor românilor încrederea în destinul lor de neam sortit
să facă istorie, iar nu figuraţie pe scena lumii!
Am scris mai apoi în chip
explicit că „Revoluţia Română”, care într-adevăr revoluţie a fost la
nivelul reacţiei şi conştiinţei populare, civice, a început cu mult
înainte de decembrie 1989, începuse prin demonstraţia de demnitate
românească făcută de fraţii noştri de peste Prut!
Şi mai zic o dată: fără 27
august 1989 nu ar fi fost posibilă resurecţia din Timişoara şi
Bucureşti, din toată Ţara, pe care eu, trăind-o în stradă, am resimţit-o
mai puţin a fi un act de denegare a regimului politic, cât mai ales ca
pe o amplă şi atotcuprinzătoare demonstraţie de demnitate naţională!
Oamenii au ieşit fără arme, fără ciomege, nu ca să pedepsească ori să
alunge pe cineva, cât mai ales pentru a demonstra că „Dumnezeu e cu
noi!”, că nu ne e teamă de moarte şi suntem gata la orice ar putea să
semnifice bărbăţie şi virtute, credinţă în Neam şi Lege!
Se naşte o întrebare pe care
încă nu ne-am pus-o cu toată gravitatea: cum se face că Televiziunea
Română, care pe vremea aceea, în vara lui 1989, era atât de închisă,
ruptă de realitate şi preocupată exclusiv de cultul personalităţii celor
doi „tirani”, a transmis totuşi, în direct şi integral, Adunarea de la
Chişinău?
Mi-aduc aminte că în mulţimea
de participanţi, care de care mai voios, mai frumos, mai luminos la
chip, am remarcat un bătrân, în haine negre, „de duminică”, care a
apărut de mai multe ori în prim planul transmisiei. M-a frapat
asemănarea sa, la port, la înfăţişare, cu unchii mei, mocanii dobrogeni,
cum se îmbrăcau şi cum arătau aceştia când veneau la oraş! Moacă de
mocan!, mi-am zis. Şi parcă auzindu-mă, regizorul transmisiei l-a ales
pe bătrân pentru un scurt interviu. I s-a pus şi întrebarea de unde e,
cum se numeşte. Iar răspunsul a fost Ungureanu! Venise la Chişinău din
Transnistria! Era aşadar urmaş al ardelenilor, al mocanilor care sute de
ani au tot venit iarna cu oile din Transilvania, din Mărginimea
Sibiului, până în bălţile Nistrului sau în Crimeea! Aşa cum făcuse
această pendulare transhumantă şi bunicul meu Licoi, din Răşinari!
Mulţi sunt basarabenii care au
printre înaintaşi români ardeleni. Când l-am cunoscut pe Eugen Doga l-am
luat direct, dacă-şi cunoaşte buneii ardeleni. Da, ştia şi dânsul şi era
mândru de asta! Mândru că poartă un nume de familie adus din Ardeal pe
malurile Nistrului!
Există multe similitudini
între ardeleni şi basarabeni, între Transilvania şi Basarabia! Am
observat după 1990, în mai multe ocazii, că au, unii pentru alţii, mai
multă înţelegere, mai mare atracţie să se încreadă unul într-altul şi să
conlucreze cu inima deschisă! Şi unii, şi alţii au cunoscut mai ales
partea dramatică, tragică, a condiţiei de român! Au plătit preţul cel
mai scump pentru a-şi vorbi graiul părintesc!
Dacă, aşa cum spune viersul
popular, Tot românu-i ardelean Dus în Ţară de alean, dacă deci Ardealul
ne este tuturor românilor vatra, baştina primordială, apoi trebuie spus
că suntem printre popoarele Europei singurul care s-a extins spre
Răsărit! Răsăritul dinspre care asupra Europei s-a produs pustietoarea
migraţie a popoarelor Asiei atrase de luminile Romei, ale civilizaţiei
europene! Noi românii am „înotat” împotriva curentului, în răspărul
istoriei! Şi am extins spre Soare Răsare Europa, moştenirea Romei
antice, romanitatea noastră, ducând-o până dincolo de Bug!
Dacă compari hotarele limbii
latine, din vremea lui Traian, cu hotarele în care se vorbesc azi
limbile romanice din Europa, constaţi că peste tot aceste hotare s-au
restrâns, au cedat spaţii întinse altor limbi, „barbare”! Nordul
Africii, Asia Mică, ceţosul Albion, Dalmaţia, Moesia… Numai Dacia
Traiană a câştigat spaţii noi pentru lătinie! Înzecindu-şi moştenirea!
Spaţiul în care se vorbeşte
limba daco-română s-a extins de-a lungul istoriei mai ales spre Est. Iar
acesta este meritul cel mai important al românilor de peste Prut! Au
lăţit spaţiul limbii române, l-au extins, iar în final, iată, ne-au
dăruit şi Ziua Naţională a Limbii Române!
E bine să reţinem că de la
ardeleni avem ziua de 1 Decembrie, iar de la basarabeni, de la
moldovenii de peste Prut, avem ziua de 31 August, zile amândouă de
afirmare naţională a identităţii şi demnităţii noastre etnice.
Iar dacă stăm să judecăm
lucrurile cu bucuria de a descoperi către cine mai avem motive de
recunoştinţă, este timpul să identificăm în cultura şi istoria noastră
un capitol pe care l-am trecut prea uşor cu vederea: Şcoala
Basarabeană!…
Un bob zăbavă vă cer asupra
acestui gând: Şcoala Basarabeană!… Gând care nu-mi aparţine, dar când am
auzit, la o recentă lansare de carte a unui autor de dincolo de Prut, pe
două doamne profesoare universitare, vorbind despre Şcoala Basarabeană,
m-am minunat de câtă dreptate puteau să aibă! Dacă vorbim de o Şcoală
Ardeleană, cu rolul ei decisiv în istoria noastră, şcoală prin care cu
toţii ne-am românit şi mai mult decât eram, apoi se poate vorbi şi de o
Şcoală Basarabeană, cu acelaşi rol istoric, de fortificant al
românismului la ceas de cumpănă! De restrişte şi de răscruce!
Fireşte, în alţi termeni, cu
specificul ei, şi mai ales cu data ei de funcţionare, alta: epoca
contemporană! Cunosc mulţi basarabeni, dar descopăr mereu alte şi alte
temeiuri pentru încredinţarea că rolul Basarabiei în istoria Neamului
românesc aparţine mai ales viitorului! Iar faptul că la Chişinău s-au
adunat mulţime de norod, cum nu s-au mai adunat vreodată românii de
mulţi, pentru a proclama dreptul de a vorbi şi scrie româneşte, faptul
că de la acea minunată întâmplare ne-am ales cu Ziua Limbii Române,
confirmă că pentru neamul românesc funcţionează acum şi Şcoala
Basarabeană de suflet şi cuget curat românesc!
…Las pentru altă dată un
inventar, cât mai cuprinzător, al faptelor care certifică existenţa
acestei componente a fiinţei noastre naţionale, o componentă extrem de
dinamică, de eficientă în lupta noastră, a tuturor românilor, pentru
Mântuirea Neamului. Dar mai ales i-aş lăsa pe alţii, mai învăţaţi, să
facă un complet inventar al faptelor prin care basarabenii au sporit
temeiurile mândriei de a fi român! Basarabenii pe care îi cunosc, fără
excepţie, m-au făcut să trăiesc deseori acest sentiment. Din toată inima
le mulţămesc acum că ne-au dăruit şi această zi de sărbătoare:
La Mulţi Ani, Basarabie, La
Mulţi Ani Frumoşi, români de pretutindeni! Inima sus! Dumnezeu e cu noi,
noi suntem cu Dumnezeu!
Doamne, ajută!
31 august
2013
prof. univ. dr. Ion COJA
|
