Despre cum, stema de azi a României promovează un fals istoric, care neagă existenţa românilor în Transilvania

Nu mă gândeam, acum aproape vreo 30 de ani, când, colegul meu, lector la Institutul Pedagogic din Constanţa, Mircea Peahă, îmi dăruia, el, generosul, Enciclopedia României (1939-1941) în patru volume / „Nea Mircea, mi-e ruşine s-o primesc chiar de pomană. Uite am câteva sute de lei în buzunar, te rog să le primeşti. De fapt, e tot pe gratis.”/ că voi da fuga la primul volum pentru a trece, profesionist si forţat, peste capitolul privitor la însemnele de stat ale României: imnul, stema, drapelul. Citisem un scurt serial în numărul 63 al revistei ştiinţifico-patriotice Dacoromania de la Alba Iulia, precum şi nişte trimiteri, aduse de fiul meu, de pe internete, privind problema gravă pentru România, derivând din modul în care, pe stema sa din 1992, este reprezentată Transilvania.

I. Şi, în fond, de ce intervin neapărat şi eu în această revistă în urma semnalelor de primejdie / în acest context al falsului respectiv, protectoratul Ungariei asupra Transilvaniei - cât o rupere de fapt a Transilvaniei de România – ar căpăta, în ochi orbi şi minte stearpa, o justificare./. Dar, oricum sunt îndreptăţit şi obligat, nu doar în calitate de român „naţionalist”, cetăţean al României. dar şi, într-un anume fel, ancorat ştiinţific şi politic, sufletesc, fără îndoială, în problemele Transilvaniei: cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie al Academiei, din Cluj (1961-1966), coautor, recent al monografiei comunei sălăjene, cu titlul predestinat, Românaşi / împreună cu colegul, doctorand în istorie, Marius Borzan/. În. fine, atâta vreme cât PDSR - după 1992 n-a mai avut în judeţul Alba vreun senator, cel puţin până în 2000, am fost autodefinit, dar pe drept, „senator sentimental de Alba”. Martorii timpului nu pot ignora această postură pe care am luat-o în serios. Pe de alta parte, revista, în care de la numărul zero, prietenul Adrian Păunescu m-a adus să public, este şi firesc, a „Românilor de pretutindeni”, întreaga viaţă a lui Adrian dovedeşte risipirea, iubirea şi adunarea în fiinţa şi în opera sa, a României Mari. A tuturor părţilor şi firimiturilor de pământ românesc. Adrian, senator de Hunedoara, câştigând pe drept şi un alt mandat în continuare, dar barat brutal de nenorocita antiromânească şi antidemocatică lege a votului uninominal, în locul lui, câştigat pe drept, a fost trimis în parlament, cineva clasat în urma lui, românul, nedezminţit, Adrian Păunescu. Indiferent cum va fi judecat gestul meu de a propune spre publicare acest text copiilor lui / considerând şi revista Flacăra lui Adrian Păunescu tot un copil al lui / eu insist; stema de azi a României are, într-un anume colţ de ţara, reprezentată, ostentativ şi criminal, lipsa etnicului şi istoriei ei româneşti, împotriva realităţii, călcate în picioare, de cei cu pană de cocoş la pălărie.

II. Despre ce e vorba? E vorba, în primul rând, de greşeala de neiertat comisă în 1992 cu prilejul elaborării stemei de stat a României. Problema însemnată, de vreme ce Revoluţionarii din decembrie 1989, mai înainte chiar de a se răfui cu portretele, operele şi cu Ceauşeştii, în esenţa lor, au ţinut să decupeze şi să arunce la gunoi stema ţării de pe drapel, lăsând galbenul, de la mijloc, văduvit de identitate pe care o afişase pană atunci / S-ar putea căuta o explicaţie, naivă grosolană şi analfabetă prin aceea că golul acela ar putea juca rolul gurii de lup din. drapelul, dacic/. Aşadar, nu ei, curajoşii acelor evenimente care şi-au riscat - şi nu chiar puţini şi-au dat viaţa - pe câmpul universal de luptă împotriva unui regim dictatorial, a doi oameni numiţi Ceauşescu, sunt absolut vinovaţi de călcarea în picioare a simbolului naţional. Judecând la rece. Stema reprezenta România în ceea ce este .ea. Ce aţi zice să o reedităm astăzi. Ar fi o pată albă în mijlocul unei pete galbene: nu mai avem nici din ceea ce reprezenta viaţa şi puterea unui stat, nici grâne, nici sonde, nici minereuri, nici electricitate, nici fabrici şi uzine. În fine, nimic. Merita, la urma urmei, o revoluţie pentru a instaura, în locul realităţilor eclatante ale unei ţări socotită puternică, un gol, acela al lipsei de identitate? În acest context, abia după doi anii de la Revoluţie, s-a rezolvat problema noii steme. Nişte nostalgici monarhiştii, burghezo-moşieri şi neştiutori de istorie, propuneau rezolvarea simplistă, analfabetă şi grosolană, a puterii în România după 1989.: restaurarea monarhiei, repunerea în funcţiune a Constituţiei din 1923, evident, şi cu stema regală a României – care şi ea conţinea falsul perpetuat în noua stemă.

 III. Geamătul surd al milioanelor de români din Transilvania peste care s-a turnat placa ignoranţei şi duşmăniei, obligându-i pe ei, viul, să fie substituit printr-o uriaşă lipsă. În acest subcapitolaş vreau să-mi exprim regretul că, făcând parte din Comisia de Mediere între Senat şi Cameră a Legii privind stema României, am greşit. În primul rând că n-am ştiut amănuntele de fapt, detaliile esenţiale, zicând aşa, ale unei steme şi ale stemei noastre, în special. Dar mai ales nu i-am crezut atâta de parşivi pe revizioniştii unguri, de oriunde ar fi ei, însă pătrunşi la decizie, prin cine ştie ce mijloace, criminale pe care noi „miticii” naivi de la Bucureşti, nici nu le-am bănuit. Vreau să spun că nu acuz în nici un caz de rea credinţă pe cei mai mulţi dintre membrii comisiei speciale de elaborare a Legii Stemei. Pur şi simplu noi, românii, raportat la revizionismul unguresc, suntem nişte naivi curaţi care am luat pe de-a întregul formula, pusă la loc de cinste în legile noastre, a „prezumţiei de nevinovăţie”. De parcă nu-i cunoşteam pe revizioniştii unguri dintotdeauna. Revizionişti care, în condiţiile actuale, tind la mai mult, la imperialism unguresc, primejdie nesesizată de ceilalţi naivi democraţi şi, oarecum, utopici, de la Bruxelles. Iată, în esenţă, despre ce este vorba: după Marea Unire care a adus în aceeaşi patrie cea mai mare parte a pământurilor locuite de români, după ce s-a creat, deci, în mod clar, România Mare, s-a simţit nevoia consfinţirii acestui act printr-o stemă corespunzătoare / atenţiune, stema României de după Marea Unire era, înainte de toate, stemă regală/. Recunosc că nu am cunoştinţe serioase în domeniul heraldicii. Pentru asta trebuie să fii bolnav de heraldică, sau să te cheme Mateiu Caragiale. Deşi; şi astăzi în România, sunt oameni, specialişti chiar, în heraldică. La urma urmei, nici ei n:au sesizat –dar dacă unii dintre ei, n-au vrut să sesizeze? – parşivenia imperialist-revizionistă ungurească ce s-a comis încă sub neatenta privire a Regelui Ferdinand I. Cine l-a făcut, Doamne, pe acest rege nenociv şi favorizat de soartă să omită întreaga operă a Comisiei de Stat condusă de Gore, specialist în problema .pentru elaborarea stemei, şi să apeleze hodoronc-tronc, hotărât şi definitiv, la un obscur, aşa-zis heraldist, ungur din Cluj, Jozsef Sebestyen de Keöpeczi care, imediat,după comiterea actului, a dispărut definitiv din atenţia. - cum ar spune Elena Ceauşescu - colegilor lui, academicieni în falsuri dirijate şi plătite (poate). Sigur că se justifica, poate, o stemă - regala-regala, dar nu numai - care să exprime unitatea provinciilor româneşti unite într-un tot. În ce priveşte Transilvania, aceasta este reprezentată prin etniile sale, Celelalte „ţări româneşti” prin simbolurile cunoscute sau recunoscute. Nu simboluri etnice, ci bazându-se pe mituri, oricum, pe astfel de simboluri. Transilvania însă e reprezentată prin trei „naţiuni”: maghiară, secuiască şi germană. Ca şi cum ar fi Transilvania de până la Unio Trium Nationum sau chiar până la crearea Imperiului Austro-Ungar. Dintr-o dată, 2/3 din populaţia Transilvaniei - românii - adică de două ori mai numeroşi decât secui, germanii şi ungurii la un loc - au fost omişi de pe stemă ca şi cum ar fi fost omişi şi din realitate. Ei, stăpâni, de fapt şi de drept.

IV. Stema României postcomuniste perpetuează şi întăreşte falsul, dând peste gură majorităţii româneşti din Transilvania, pe care o coboară la rangul de iobag şi la inexistenţă. Senator fiind, implicat profund în problema zilei naţionale a României şi imnului naţional, în care aveam ştiinţa mea, aici am făcut paşi înapoi. Nu aveam cunoştinţele specioase necesare. Era, totuşi, simbolul naţional cel mai vizibil, alături de steag, Însă ştiam, şi mă repet, cei mai mulţi dintre membrii comisiei erau profesori, jurişti şi chiar heraldişti, unii. Şi apoi aveam încredere în colega noastră de demult, Maria Dogaru. Nici azi, mult timp după plecarea ei de pe pământul ăsta, nu-i neg pregătirea specială, profesională, în domeniul heraldicii. Cu atât mai mult nu o absolv de răspunderea în comiterea falsului. Repet, i-aş ierta-o dacă nu ştia. Frustrările ei de alte naturi, despre care se zvonea, impietau, se vede, şi asupra operei finale, în ultimă instanţă, stema de azi a României perpetuează reprezentarea Transilvaniei fără români / apropos, câţi secui autodeclaraţi există azi în România, pentru a revendica locul lor pe stemă într-o „provincie” în care românii sunt de o mie de ori mai numeroşi şi reprezentarea lor lipseşte?/ Cum e posibil ca o neglijabilă amintire a unei comunităţi, numărând în jurul a o mie-două mii de oameni, să-şi revendice reprezentativitatea la nivelul general a României? Ca nişte pui de cuc. Profesorul Ioan Nistor de la Facultatea de Istorie a Universităţii din Cluj, specialist în heraldică, a sesizat ceea ce noi, „miticii” de la Bucureşti, nu ne-am prins: măgăria incomensurabilă înscrisă pe stema ţării noastre România, în numele intereselor străine duşmane din afară şi din năuntru. Am greşit, trebuia să văd. Îi cunoscusem pe mulţi dintre conducătorii UDMR şi războiul cu dublu spion Tokes se declanşase mai de mult, pentru a fi atent la orice mişcare a revizionist-imperialismului unor cercuri politice maghiare. Am dormit în cizme! De acord cu poziţia mea de azi este şi Petre Ţurlea, marele specialist în istoria românilor în Transilvania.

V: Ce gânduri am eu? Eu zic că revista DACOROMANIA din Alba Iulia, condusă şi susţinută de un grup de români patrioţi rezonabili, poate aduna contribuţii ştiinţifice oneste din partea oricui se simte în stare şi îndrituit ştiinţificeşte, spre a putea realiza chiar un număr special al revistei pe problema falsului parşiv şi primejdios din stema României. Desigur că se poate intra în contact şi cu domnul profesor Ioan Nistor de la Facultatea de Istorie a Universităţii din Cluj. Mi-am permis aceste propuneri ultime, gândindu-mă încă o dată, la  Adrian Păunescu. În rest, un apel personal, autorităţilor supreme ale României: Parlament, Preşedinţie, Guvern, deşteptaţi-vă „din somnul cel de moarte” la care ne condamnă, ştim noi cine şi pentru ce.

Gheorghe DUMITRAŞCU