România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Evoluţii hotărâtoare în mişcarea de eliberare şi unitate naţională a românilor din Transilvania. Pregătirea Marii Adunări Naţionale

 

În toamna anului 1918 monarhia austro-ungară a fost cuprinsă de o puternică criză, în condiţiile desfăşurării procesului de descompunere din interior şi ale înfrângerilor armatelor Puterilor Centrale pe toate fronturile.

Cercurile conducătoare ale Austro-Ungariei, îngrijorate de soarta imperiului, au hotărât în cadrul Consiliului militar comun, din 24 - 27 septembrie 1918, să facă „o presiune energică asupra Germaniei în problema păcii” şi totodată „de a proceda cât mai rapid la reconstrucţia internă”1, ceea ce însemna adoptarea unor măsuri care să vină în întâmpinarea revendicărilor naţiunilor oprimate, menite să domolească puternicele mişcări centrifuge, de eliberare şi unitate naţională. Îngrijorarea guvernanţilor austro-ungari în frunte cu împăratul Carol al IV-lea (şi regele Ungariei) era în legătură cu poziţia României, deoarece Tratatul de pace de la Bucureşti, încheiat la 7 mai 1918, încă nu fusese ratificat de parlamentul român, şi „o parte însemnată a armatei române mai era încă gata de luptă”.2 Pornind de la aceste realităţi, cercurile conducătoare austro-ungare, cuprinse de teama destrămării şi a prăbuşirii conglomeratului multinaţional, au încercat să-l salveze, propunând naţiunilor oprimate unele concesii cu valoare paleativă. În acest sens, la l octombrie 1918, primul-ministru al Austriei, baronul Hussarek, a promis în parlamentul de la Viena că popoarelor monarhiei le va fi asigurat dreptul la „deplină viaţă naţională prin sistemul autoguvernării federative”.3

Chiar împăratul Carol al IV-lea a recurs la o asemenea stratagemă în speranţa salvării monarhiei dualiste, adresând la 3 octombrie 1918 un manifest intitulat Către popoarele mele credincioase, prin care anunţa intenţia transformării Austro-Ungariei într-o federaţie de şase regale „independente” (austriac, ungar, ceh. iugoslav, polonez şi ucrainean), toate urmând să rămână sub sceptrul său. Manifestul lui Carol ignora şi în această perspectivă dreptul la autodeterminare politică al naţiunii române, deoarece Transilvania urma să rămână mai departe în cadrul regatului ungar.5

Pentru mişcarea de eliberare şi unitate naţională a românilor era limpede că cercurile guvernante austro-maghiare nu renunţau practic la politica de dominaţie naţională. De aceea, lupta românilor din Transilvania intră într-o fază decisivă, acţiunea de eliberare şi unitate naţională se radicalizează. Dar nici concesiile făcute celorlalte popoare subjugate de către Curtea de la Viena n-au găsit receptivitate, întrucât nu ţineau seama de faptul că aspiraţia supremă a acestor popoare era dobândirea eliberării de sub dominaţia austro-ungară şi luarea destinelor politice si naţionale în propriile mâini. Era evident pentru naţiunile oprimate că promisiunile de ultim moment reflectau slăbiciunea unui organism statal anacronic şi opresiv, ceea ce avea să le stimuleze continuarea cu hotărâre a luptei pentru dobândirea autodeterminării şi a separării definitive de Austro-Ungaria.

Viena, 14 decembrie 1918. Sfințirea drapelului tricolor al Consiliului Național Român Militar

În condiţiile relevate, cele două partide politice ale românilor din Transilvania. Partidul Naţional Român şi Partidul Social Democrat, au procedat la unirea forţelor şi la sincronizarea strategiilor în vederea luptei comune pentru înfăptuirea aspiraţiilor de eliberare şi unitate naţională. În acest scop, la 6 octombrie 1918, reprezentanţii celor două partide s-au întâlnit la Budapesta şi au adoptat o platformă comună de acţiune în lupta pentru înfăptuirea idealului naţional. Colaborarea între cele două partide era motivată în acel moment istoric, ca şi în trecut, de faptul că populaţia românească din Transilvania era supusă atât asupririi naţionale cât şi celei sociale. Unul din reprezentanţii socialiştilor români la tratative arăta că s-a acceptat adoptarea unei platforme comune de colaborare ca pe baza dreptului la libera dispunere a popoarelor să se poată înfăptui unitatea naţional-statală a poporului român. În virtutea acestei înţelegeri, la 12 octombrie 1918, se întrunesc reprezentanţii Partidului Naţional Român la Oradea, unde au aprobat o Declaraţie (Proclamaţie) redactată de Vasile Goldiş. În acest document, de însemnătate excepţională pentru destinele naţiunii române se arăta: „Pe temeiul dreptului firesc că fiecare naţiune poate dispune şi hotărî singură asupra sorţii ei, naţiunea română... doreşte să facă acum uz de acest drept şi pretinde, în consecinţă, pentru ea dreptul ca, liberă de orice înrâurire străină, să hotărască singură aşezarea ei printre naţiunile libere”.6 Totodată, în Proclamaţie se afirma că „organul naţional al naţiunii române nu recunoaşte îndreptăţirea parlamentului şi a guvernului unguresc să se considere ca reprezentat al ei, ca să poată susţine la congresul general de pace interesele naţiunii române..., pentru că apărarea intereselor ei o poate încredinţa numai unor factori designaţi din propria Adunare naţională. În afară de Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român nimeni nu mai poate fi îndreptăţit să trateze în treburi referitoare la situaţia politică a naţiunii române. Toate deciziile ce s-ar lua fără aprobarea ei sunt nule şi fără valoare”.7 Proclamaţia se încheia cu precizarea: „Naţiunea română aşteaptă şi pretinde, după multe suferinţe de veacuri, afirmarea şi valorizarea drepturilor ei nestrămutate şi inalienabile la deplina viaţă naţională”.8

Se poate observa că în acest document, erau înscrise teze care proclamau independenţa naţiunii române, subjugată de statul dualist austro-ungar. Aşa, de pildă, revendicarea privind dreptul Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român de a reprezenta populaţia românească la Congresul de pace exprima în fond ideea unirii Transilvaniei cu România. După cum se menţiona într-un manifest difuzat ulterior şi semnat de Teodor Mihali, Proclamaţia conducerii Partidului Naţional Român a fost „primită (adoptată, n.ns.) şi din partea organizaţiei române a Partidului Social Democrat din Ungaria şi Transilvania”.9 Ea contribuia la lărgirea platformei comune ce a stat la baza luptei pentru Marea. Unire, dusă de cele două partide. De fapt această declaraţie avea să fie, totodată, un răspuns la manifestul împăratului Austriei care preconiza „soluţionarea” revendicărilor naţiunilor oprimate din Imperiul austro-ungar aliat în agonie, pe calea federalizării cantonale10 (deşi românilor nu li se oferea nici aceasta alternativă).

În ziua de 18 octombrie 1918, Al. Vaida. unul din principalii conducători ai P.N.R., a prezentat în parlamentul maghiar din Budapesta Declaraţia de autodeterminare a românilor din Transilvania. Prin acest document se aduce la cunoştinţa lumii hotărârea Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român din Ardeal şi Ungaria, ca organ politic al naţiunii române, „de a îndeplini dorinţele de veacuri ale poporului român la deplina libertate naţională”. Rezoluţia Comitetului Executiv al P.N.R., citită de Al. Vaida Voievod în parlamentul de la Budapesta, cuprindea, de asemenea, o critică virulentă la adresa politicii de oprimare naţională a românilor transilvăneni dusă de guvernul de la Budapesta în anii dualismului.

În semn de protest, deputatul român a fost întrerupt de mai multe ori, în mod vehement, de către unii deputaţi maghiari11. „Problema noastră - declara Al. Vaida, în numele naţiunii române - nu e altceva decât o latură a democraţiei; dar adevărata democraţie nicăieri în lume nu se poate înfăptui înainte de a soluţiona chestiunile naţionale, pentru că numai pe baze naţionale şi în cadre naţionale e cu putinţă o dezvoltare în direcţia normală a acestei consolidări”.12 Al. Vaida avertiza autoritatea statală ungară asupra gravităţii problemelor abordate, precizând: „Să ştiţi că nu persoana mea neînsemnată, ci naţiunea română... a vorbit prin mine şi inima fiecărui român e pătrunsă de aceleaşi sentimente, dorinţe si speranţe cărora eu le-am dat expresie”.13

O poziţie hotărâtă în problema Unirii adoptă, sub influenţa declaraţiei, muncitorii, ţăranii şi intelectualii din întreaga Transilvanie, ca şi din România. La o adunare din toamna anului 1918 de la uzinele „Ksepel” din Budapesta, unde lucrau peste 5000 de muncitori români, a luat Cuvântul conducătorul socialist Tiron Albani care a subliniat că socialiştii pretind ca „împreună cu toate naţiunile din Ungaria şi românii să aibă drept de liberă dispunere asupra sorţii lor, adică ei singuri să hotărască forma de stat în care să trăiască în viitor”14. Numeroşi alţi muncitori, socialişti români care au luat cuvântul în adunare, au cerut deschis dreptul la autodeterminare, la neatârnarea Transilvaniei.15 De asemenea, muncitorii români care lucrau la uzinele de muniţii Ksepel şi Kispest (din jurul Budapestei) s-au solidarizat cu declaraţia P.N.R. prezentată în Dietă de Al. Vaida Voievod, declarând că „erau gata să-i sară în ajutor (Iui Vaida, n. ns.) cu armele, dacă ar fi îndrăznit cineva să se atingă de el”.16 Declaraţia P.N.R., a avut un puternic răsunet în toate provinciile istorice româneşti ca şi în toate straturile populaţiei. Opinia publică, presa din România s-au solidarizat cu ideile acestui document istoric. Aşa, de pildă, ziarul „Mişcarea” de la Iaşi releva cu vie satisfacţie faptul că „românii de peste munţi nu recunosc, aşadar, nici parlamentului, nici guvernului ungar dreptul de a reprezenta naţiunea română la Congresul de pace şi nu primesc nici un fel de amestec în modul cum se va constitui această naţiune”.17 De asemenea, opinia publică europeană şi americană a receptat cu deosebii interes declaraţia de autodeterminare până la separarea de Austro-Ungaria a românilor din Transilvania. Numeroase ziare şi reviste de politică externă, agenţii de presă ca cele din Paris, Roma, Londra, Berlin, Viena ş. a. au publicat şi comentat principalele pasagii din declaraţia P.N.R.

După prezentarea în parlament, la 18 octombrie 1918, a acestui document, între reprezentanţii socialiştilor români şi ai Partidului Naţional Român a continuat dialogul în vederea sincronizării acţiunilor şi eforturilor având ca finalitate înfăptuirea idealului de libertate şi unitate naţională. Astfel, cu ocazia întâlnirii din 23-24 octombrie 1918, s-a căzut de acord asupra creării Consiliului Naţional Român Central pe baza principiului parităţii dintre cele două partide, organism cu largi prerogative, care trebuia să preia conducerea politică şi administrativă în Transilvania. Acesta a luat fiinţă la 30 octombrie 1918, la Budapesta, fiind considerat unicul organ politic al românilor din Transilvania. El era alcătuit din câte 6 reprezentanţi al celor două partide. Socialiştii români erau reprezentaţi de Tiron Albani, Ion Flueraş, Enea Grappini, Iosif Jumanca, Iosif Renoiu şi Baziliu Surdu; iar P.N.R. de Vasile Goldiş, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ştefan Ciceo Pop. Al. Vaida Voievod şi Aurel Vlad.

Ziua de 30 octombrie 1918 are o dublă semnificaţie, deoarece tot în această zi România reintră în război de partea Antantei, împotriva Puterilor Centrale18, ceea ce a dat un puternic imbold şi o nouă perspectivă mişcării pentru unitate naţională din Transilvania şi Bucovina, confirmând faptul că poporul român a acceptat doar forţat de împrejurări şi temporar armistiţiul de la Focşani şi pacea înrobitoare de la Bucureşti. Atunci când s-au creat condiţiile favorabile interne şi internaţionale el a reluat lupta cu aceeaşi hotărâre alături de Aliaţi, pentru obţinerea victoriei finale şi realizarea pe această bază a idealului naţional.

Ţinând seama de faptul că armata română era acum din nou refăcută şi capabilă de luptă, precum şi de situaţia internaţională favorabilă marcată de destrămarea, degringolada Imperiului austro-ungar, în condiţiile declanşării revoluţiilor de eliberare naţională şi a înfrângerii armatelor sale pe toate fronturile, la 30 octombrie 1918 România, aşa cum am menţionat, decretează mobilizarea armatelor sale şi reintră în război alături de puterile Antantei19. Misiunea militară franceză de sub conducerea generalului Berthelot, care a fost nevoită să se retragă din România după Pacea de la Bucureşti, s-a reîntors în ţară, în noile condiţii.20 Conform unei înţelegeri prealabile, Misiunea franceză trebuia să colaboreze din nou cu armata română pentru alungarea armatelor germano-austro-ungare de pe teritoriul românesc.21

Generalul C. Coandă, preşedintele Consiliului de Miniştri şi ministru al Afacerilor Externe, a remis un ultimatum comandantului suprem al trupelor germane şi austro-ungare din România, feldmareşalului Mackensen, în care, după ce arăta că Puterile Centrale n-au respectat condiţiile armistiţiului şi ale păcii de la Bucureşti, construind fortificaţii, şi că nu şi-au retras trupele în decurs de 15 zile, preciza că „pentru a împiedica să fie transformată România din nou într-un câmp de bătaie, este de toată necesitatea ca trupele germane, într-un răgaz de 24 de ore, să părăsească teritoriul român. Acest termen trecut, trupele vor trebui să depună armele şi să se abţină de la orice distrugeri şi violenţe de care guvernul german va fi responsabil”.22 Răspunsul era aşteptat până a doua zi seara; în caz contrar „românii erau obligaţi de a folosi forţa pentru a atinge acest rezultat”23, ceea ce avea să se producă, deoarece armatele de ocupaţie n-au respectat termenul stabilit. Conţinutul documentului demonstrează demnitatea poporului român, cutezanţa sa în afirmarea şi apărarea intereselor şi idealurilor naţionale.

Social-democraţii din România, printr-un manifest lansat la Iaşi, tot în ziua de 30 octombrie 1918, se solidarizau cu lupta fraţilor din Transilvania pentru Unitate naţională şi îşi exprimau speranţa că în curând va avea loc biruinţa idealurilor naţionale ale poporului român şi, odată cu aceasta, biruinţa neîntârziată a aspiraţiilor sociale. Ei preconizau înfăptuirea revendicărilor sociale ale mulţimilor într-o Românie întregită şi totodată democratică.24

Pe baza unei hotărâri comune ale celor două partide româneşti din Transilvania, la începutul lunii noiembrie sediul Consiliului Naţional Român s-a mutat de la Budapesta la Arad, iar noua denumire adoptată era Consiliul Naţional Român Central. Acesta şi-a asumat conducerea nemijlocită a destinelor naţiunii române din Transilvania pentru împlinirea idealurilor sale de eliberare şi unitate naţională, fructificând condiţiile favorabile ivite pe plan intern şi internaţional.

Chiar a doua zi după formarea Consiliului Naţional Central Român, în Transilvania s-a declanşat revoluţia burghezo-democratică. Aceasta se integra în cadrul larg al revoluţiei burghezo-democratice, care a început în octombrie 1918, pe tot cuprinsul Auslro-Ungariei25. Încă din primele zile ale revoluţiei, masele populare româneşti din Transilvania şi-au exprimat hotărârea de luptă împotriva asupririi sociale şi naţionale, pentru unirea cu România şi promovarea unor reforme democratice. În lupta pentru făurirea idealului de unitate naţională, muncitorii şi ţăranii români conlucrau îndeaproape cu celelalte clase şi grupări sociale sub conducerea C.N.C.R.

În noiembrie 1918, secţia română din Timişoara a P.S.D.U. a organizat două mari întruniri la care au luat cuvântul Iacob Creţulescu şi Jean Avramescu, reprezentanţi ai Comitetului Central Român, care au subliniat obiectivele naţionale şi sociale ale luptei românilor transilvăneni, exprimând deschis dorinţa neclintită de unire a Banatului cu România. Astfel, Iacob Creţulescu afirma în cuvântarea rostită în cadrul acestor întruniri: „Ne vom uni cu România” şi adăuga că Unirea trebuie să fie însoţită de adânci reforme sociale. El arăta că „poporul român va da mâna cu noi”26 (cu fraţii transilvăneni, n.ns.), pentru ca împreună să formăm „o tară mare, liberă şi independentă”.27 La Cluj şi Bistriţa au avut loc adunări asemănătoare, în cadrul cărora au prezentat cuvântări, relevând necesitatea concentrării eforturilor pentru înfăptuirea Unirii, reprezentanţi ai Comitetului Central Român şi ai P.S.D.U. Cu o intensitate deosebită s-a desfăşurat mişcarea generală de eliberare naţională şi socială în Valea Jiului. La Făgăraş, secţia română locală a P.S.D. a organizat o mare adunare populară în prezenţa lui Iosef Răceanu, reprezentat al Comitetului Central Român.28

În toate judeţele şi localităţile Transilvaniei s-au organizat consilii naţionale române după modelul Consiliului Naţional Român Central. Ele şi-au asumat rolul de organe politice naţionale locale, exprimând voinţa de unitate naţională a întregii populaţii româneşti din Transilvania. Conducerea secţiei române a. P.S.D.U. a trimis împuterniciţi în oraşele şi centrele industriale muncitoreşti din Transilvania, pentru a sprijini acţiunea de organizarea Consiliilor Naţionale Române.

Formarea consiliilor naţionale locale, cunoscute şi sub denumirea de sfaturi sau senate judeţene, s-a realizat în etape, în cadrul unui amplu şi variat proces, revoluţionar, atât sub impulsul chemărilor, al îndemnurilor C.N.R.C. cât şi din proprie iniţiativă. În cele mai frecvente cazuri aceste consilii s-au organizat sub imperiul manifestărilor de eliberare socială şi naţională, al efervescenţei revoluţionare de pe întreg întinsul Transilvaniei, a influenţei care au exercitat-o asupra maselor populare atât P.S.D. cât şi P.N.R.

În conducerea consiliilor naţionale din comitate şi a celor locale au fost aleşi militanţii cei mai hotărâţi pentru cauza Unirii, a apărării intereselor şi drepturilor fundamentale ale românilor. Numărul membrilor consiliilor naţionale orăşeneşti şi comunale varia între 5 şi 25, în funcţie de mărimea acestor unităţi teritorial-administrative. În componenta consiliilor naţionale intrau reprezentanţi ai tuturor claselor şi păturilor sociale indiferent de apartenenţa politică sau religioasă, ceea ce a determinat o gamă largă şi variată de obiective şi preocupări înscrise în agenda activităţii revoluţionar-naţionale a acestora. In mod deosebit, consiliile naţionale, în ansamblu, au activat pentru realizarea a două obiective majore comune şi anume: lupta pentru cucerirea libertăţii naţionale şi înfăptuirea Unirii cu Patria mamă; 2)desfiinţarea vechiului aparat de stat şi organizarea vieţii politico-administrative pe baze noi.29 Consiliile naţionale sprijinite permanent de masele largi populare au înlăturat cea mai mare parte a vechilor funcţionari comunali si orăşeneşti promovând alţii noi sau preluând direct atribuţiile fostelor organe administrative. În numeroase centre industriale ca Arad, Braşov, Timişoara etc. socialiştii aleşi în conducerea Consiliilor naţionale locale s-au dovedit a fi elemente dinamice în afirmarea drepturilor naţionale ale poporului român.30

Numeroase consilii naţionale locale au procedat la dezarmarea unităţilor de jandarmi, ceea ce a dus la înlăturarea organelor de represiune ale vechiului regim.

Activitatea complexă a consiliilor naţionale a fost susţinută îndeaproape de către ziarele şi revistele româneşti ce apăreau curent, precum şi de cele interzise de autorităţile maghiare, care, reluându-şi dreptul de apariţie, şi-au pus întreaga lor activitate publicistică în sprijinul programului consiliilor naţionale, considerându-se organe ale acestora. Ele au desfăşurat o vie propagandă pentru cauza unirii Transilvaniei cu România sub conducerea C.N.R.C.

Consiliile naţionale s-au bazat pe sprijinul nelimitat şi necondiţionat al populaţiei româneşti datorită obiectivelor, scopurilor lor profund democratice, patriotice şi revoluţionare. Chiar consiliile naţionale care erau conduse de reprezentanţi ai P.N.R. au fost sprijinite de muncitori şi ţărani şi invers, cele având în fruntea lor exponenţi ai clasei muncitoare, ai socialiştilor, s-au bucurat de susţinerea permanentă a P.N.R. şi a intelectualităţii. Aşa, de pildă, la Arad, Timişoara, în Valea Jiului, la Braşov, Oradea, Beiuş etc. muncitorii au dat sprijinul lor neprecupeţit activităţii consiliilor naţionale române ori au format ei înşişi, de sine stătător, consilii naţionale, numite şi sfaturi muncitoreşti. Un aport deosebit în activitatea desfăşurată de consiliile locale 1-a avut Biserica, exponenţii, slujitorii acesteia.

Consiliile naţionale judeţene si comunale româneşti au colaborat în unele locuri cu cele maghiare şi săseşti, acolo unde exista populaţie maghiară şi săsească predominantă şi se organizaseră asemenea consilii. Conţinutul proclamaţiilor, apelurilor, chemărilor, cuvântărilor rostite cu ocazia constituirii consiliilor, precum şi adunările ulterioare ale acestora, dovedesc că poporul român n-a manifestat atitudini naţionaliste, şovine, discriminatorii, relevând expres dorinţa de conlucrare strânsă cu masele muncitoare ale naţionalităţilor conlocuitoare.

În cursul lunii noiembrie, pe întreg întinsul Transilvaniei au avut loc adunări populare ale intelectualilor, muncitorilor, ţăranilor, care, prin moţiuni impresionante, aderau la principiile şi obiectivele de luptă ale Consiliului Naţional Român Central, exprimându-şi, totodată, aspiraţia de promovare a echităţii şi justiţiei sociale, a unor reforme democratice, în cadrul acestor adunări naţionale s-a cerut Unirea grabnică a Transilvaniei cu România. Mii de persoane au manifestat sub lozinca: „Unirea cu România”.31 În Banat s-au desfăşurat, de asemenea, în noiembrie 1918, importante manifestaţii ale românilor sprijiniţi de naţionalităţile conlocuitoare de aici, prilej cu care s-a cerut unirea teritoriilor bănăţene cu Ţara.32

La 6 noiembrie 1918 a fost dat publicităţii de către Consiliul Naţional Român Central Manifestul intitulat „Către naţiunea română”33 prin care se releva cu o argumentare impresionantă etnico-istorică, demografică şi politico-diplomatică dreptul românilor transilvăneni la autodeterminare politică, precum şi necesitatea imperioasă a constituirii gărzilor naţionale, organizaţii populare de apărare a intereselor naţionale ale românilor şi ale naţionalităţilor conlocuitoare.34

Manifestul adresat naţiunii române din Transilvania chema pe fiii acesteia să se înroleze în (Garda Naţională Română pentru a contribui la menţinerea ordinii, astfel încât naţiunea română să apară în faţa lumii „în deplina ei curăţenie, nepătată în întreaga ei splendoare”.35 „Fiecare soldat român - se arată în Manifest -, dezlegat de jurământul împăratului, are liberă voie să intre în Sfatul Militar Naţional Român (Garda Naţională Română), să poarte simbolul mândru al suveranităţii lui naţionale, tricolorul, şi este supus numai şi numai Consiliului Naţional Român”.36

În cursul lunii noiembrie s-au produs importante manifestări ale soldaţilor şi ofiţerilor români în sprijinul ideii de unitate naţională, separându-se de comandamentele militare austro-ungare. La Viena s-a format Senatul Central al ofiţerilor şi soldaţilor români. Acesta şi-a propus, chiar de la înfiinţare, să adune pe toţi soldaţii şi ofiţerii români din Austria pentru a pleca în Transilvania şi a se pune la dispoziţia Consiliului Naţional Român.37 Responsabilitatea conducerii acestui organism militar care îşi propunea să pună bazele organizării Armatei Române din Transilvania, i-a revenit lui Iuliu Maniu, personalitate de frunte a mişcării naţionale şi a P.N.R. Sub înrâurirea Senatului militar de la Viena, numeroase unităţi militare, alcătuite din români au ieşit de sub comanda austro-ungară şi au depus jurământ de credinţă faţă de reprezentanţii Consiliului Naţional Român Central din Transilvania. În manifestele şi apelurile adresate soldaţilor şi ofiţerilor români din armata austro-ungară, Senatul militar de la Viena arăta că „sarcina sa este de a face ca toţi ofiţerii şi soldaţii români să stea neclintiţi în serviciul cauzei sfinte a naţiunii române”.38 În acelaşi timp se cerea soldaţilor şi ofiţerilor români să se încadreze şi să respecte disciplina militară pentru a sluji în mod real interesele poporului român în lupta sa pentru Unire.39

Formarea gărzilor naţionale a reprezentat unul din Obiectivele fundamentale ale strategiei mişcării de eliberare şi unitate naţională a românilor din Transilvania. Aceste unităţi ale mişcării naţionale s-au format simultan cu consiliile naţionale, sub directa supraveghere şi îndrumare a C.N.R.C. Totodată, gărzile naţionale au reprezentat scutul de apărare a cuceririlor revoluţionare şi de aplicare a hotărârilor C.N.R.C, precum şi a consiliilor naţionale locale. În cadrul fiecărui comitat, comanda gărzii din oraşul de reşedinţă constituia comandamentul suprem al gărzilor naţionale, lui fiindu-i supuse secţiunile comitatului.40 Conform, indicaţiilor C.N.R.C, secţiile erau „obligate a înfiinţa în fiecare comună cu majoritate română o gardă naţională”.41

Gărzile naţionale, numite uneori şi legiuni, ca cele de la Cluj şi Sibiu, constituiau organele executive ale consiliilor naţionale. Membrii gărzilor naţionale erau recrutaţi pe bază de voluntariat din rândurile soldaţilor şi ofiţerilor români din fosta armată austro-ungară, precum şi a civililor care se bucurau „de cea mai marc încredere”, în lupta pentru cauza naţională şi mai ales a tinerilor din toate straturile sociale, capabili de luptă, în mod excepţional puteau fi primite şi persoane de altă naţionalitate în componenţa gărzilor naţionale. Toţi cei care erau admişi de consiliile naţionale ca membri ai gărzii naţionale române trebuiau să depună jurământul prescris. Gărzile naţionale locale erau întreţinute de către consiliile naţionale comunale prin contribuţii benevole sau prin „dări proporţionale’’, dar cele mai multe au funcţionat fără plată. În multe comune s-au înrolat în gărzi toţi bărbaţii de la 18 la 50 de ani. Numărul membrilor unei gărzi varia între 50 şi 200 oameni, iar în comunele foarte mari varia între 500 şi 700.

Gărzile naţionale au sprijinit multilateral activitatea consiliilor naţionale, au exercitat un rol decisiv în menţinerea ordinii, disciplinei, respectarea legalităţii şi aplicarea măsurilor democratice, revoluţionare, politico-naţionale menite să pregătească condiţiile propice pentru desfăşurarea adunărilor naţionale locale şi a Marii Adunări Naţionale de la Alba-Iulia.

Mişcarea muncitorească şi socialistă şi-a afirmat voinţa şi hotărârea de luptă pentru cauza eliberării naţionale şi a Unirii Transilvaniei cu România prin crearea în multe localităţi a consiliilor muncitoreşti si a gărzilor (muncitoreşti) naţionale, care au preluat conducerea unor centre muncitoreşti transilvănene din mâinile autorităţilor austro-ungare.42 Ziarul „Adevărul”, organ al socialiştilor români din Transilvania si Ungaria, a exercitat un rol important în mobilizarea muncitorilor în acţiunea de constituire a consiliilor muncitoreşti şi a gărzilor naţionale, ca organe noi ale puterii naţiunii române ce-şi lua acum soarta în propriile sale mâini. La 10 noiembrie 1918, publicând pe prima pagină Manifestul C.N.R.C. (difuzat prima oară în ziua de 6 noiembrie cu privire la oficializarea gărzilor naţionale), ziarul „Adevărul” adresa apelul ca: „ Din toate localităţile româneşti să se formeze câte o garda naţională”.43

În România, întreaga naţiune urmărea cu nestăvilită emoţie şi satisfacţie derularea evenimentelor politice din Transilvania, intensificarea şi diversificarea luptei mişcării de eliberare şi unitate naţională a românilor, care acţionau în deplină colaborare cu celelalte naţiuni oprimate din Austro-Ungaria.

Cu aportul organelor noi reprezentative şi democratice, încă din prima jumătate a lunii noiembrie, românii din Transilvania au hotărât înlăturarea vechilor autorităţi maghiare şi preluarea efectivă a puterii politice şi administrative în teritoriile locuite de ei. În multe comune, ţăranii îşi fac singuri dreptate, trecând la ocuparea pământurilor moşierilor. În fabricile şi minele din Transilvania şi Bucovina conducerea a fost preluată de consiliile muncitoreşti. Mişcarea populară de eliberare şi unitate naţională cuprindea astfel toate teritoriile româneşti din Imperiul austro-ungar.

În aceste condiţii, Consiliul Naţional Român Central a înaintat, la 10 noiembrie 1918, Consiliului Naţional Maghiar, un Ultimatum, aducându-i la cunoştinţă că, în virtutea „dreptului de liberă dispoziţiune a neamurilor, procedează la preluarea neîntârziată a guvernării în teritoriile locuite de români”.44 Consiliul Naţional Român Central cerea guvernului maghiar să adreseze imediat naţionalităţilor din Ungaria şi Transilvania un Manifest prin care să anunţe că trece sub jurisdicţia Consiliului Naţional Român Central toate instituţiile, oficialităţile şi organele de stat, politice, administrative, de justiţie, de învăţământ, bisericeşti. financiare, militare şi de transport din aceste teritorii. Prin acest document CN.R.C. se angaja să garanteze ordinea publică şi securitatea averii şi a persoanelor, indiferent de naţionalitate, „În caz contrar - se arăta în Ultimatum - românii din Transilvania se vedeau nevoiţi să aducă la cunoştinţa poporului, a ţării şi a întregii lumi, printr-o proclamaţie separată, că exercitarea dreptului de autodeterminare pentru ei a devenit imposibilă”45. În caz de refuz. Consiliul Naţional Român Central preciza că „nu-şi mai asuma nici o răspundere pentru evenimentele viitoare, întreaga răspundere revenind guvernului maghiar”.46

Nota diplomatică ultimativă a Consiliului Naţional Român Central menţiona totodată că, preluând asupra sa toate responsabilităţile politice, va respecta principiile wilsoniene în integralitatea lor, deci drepturile naţionalităţilor conlocuitoare. Ultimatumul semnat de Ştefan Cicio-Pop, preşedintele Consiliului Naţional Român Central, acorda un termen de 3 zile pentru răspuns.

În aceeaşi zi, adresându-se puterilor Antantei, printr-un alt Manifest, ca răspuns la Manifestul împăratului Austriei, Consiliul Naţional Român Central declara separate de Austro-Ungaria părţile româneşti ale Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Maramureşului, Bihorului. În acest document de valoare istorică se sublinia expres că „aceste teritorii formează acum cu România un stat unic, liber, independent. Noi declarăm, irevocabilă voinţa locuitorilor acestor regiuni de a deveni şi de a rămâne cetăţeni ai României Mari şi rugăm... să se ia act de această declaraţie”.47

Acad. Constantin MARINESCUtc "Acad. Constantin MARINESCU"

Note

1. Ion Popescu-Puţuri, Augustin Deac (sub redacţia), Unirea Transilvaniei cu România, 1 decembrie 1918, ed. a II-a, Bucureşti, 1972, p, 506.

2. „Socialismul”, 14.XI.1913.

3. Otto Bauer, Die dsterreichische Revolutittn Wiener Volksbvchandlung, Viena. 1923. p. 74.

4. Ibidem.

5. I. Popescu-Puţuri, A, Deac, op. cit., p. 5 10,

6. Marea Unire de la l decembrie 1918, Bucureşti, 1943, p. 24-25.

7. Ibidem.

8. Ibidem.

9. Popescu-Puţuri, A. Deac, op. cit., p. 530.

10. Ibidem.

11. I. Clopoţel, Revoluţia din 1918şi unirea Ardealului cu România, Ed. Revistei „Societatea de mâine”. Cluj, 1926, p. 38; 40-46.

12. Ibidem.

13. Ibidem.

14 Tiron Albani, Memorii, Bucureşti, 1987, passim; cf. şi M. Constantinescu, Şt. Pascu (sub redacţia). Desăvârşirea unificării alaiului naţional român, Bucureşti, 1968, p. 37.

15. Ibidem.

16. Tiron Albani, Douăzeci de ani de la Unire, vol. I, Oradea, 1938, p. 116.

17. „Mişcarea”, 11.X.1978.

18. C. Gh. Marinescu, Lupta românilor pentru Marca Unire şi opinia publică europeană, în voi. Romanii în istoria universală, Vol. I, Iaşi, 1986 p. 420-427; cf şi Ştefan Pascu, Făurirea stalului naţional unitar român, vol. II. p. 86.

19. „Guvernele aliate au fost prevenite de intenţiile României - sublinia într-un raport oficial I.I.C. Brătianu. Şi când Aliaţii au judecat că modificările situaţiei strategice din Orient făceau din nou posibilă o cooperare a armatei române, aceasta a reintrat în acţiune în ziua fixată de către Comandamentul Aliat” (Documente on British Foreign Policy, 1919, p. 210-216).

20. Arhivele Stalului Bucureşti: Colecţia Microfilme, Franţa, Rola 176, C 58-59 Archives historiques militaires Vincennes. Ministere de la Guerre, Etal Major de l’Armee.

21. Ibidem.

22. Ibidem.

23. Ibidem.

24. „Depeşea”, nr. 37, din 30 XI şi II XII 1918.

25. I. Popescu-Puţuri. A. Deac, op. cit., p. 533.

26. „Adevărul”, 10/24 noiembrie 1918.

27. Tiron Albani, op. cit., p. 206.

28. I. Popescu-Puţuri, A. Deac (sub red.) op. cit., p. 540.

29. Ibidem, p. 586-587

30. Augustin Deac, Contribuţia clasei muncitoare la făurirea statului naţional unitar român, Editura Politică, Bucureşti, 1968, p. 95.

31. Ion Popescu-Puţuri, A. Deac (sub red.) op. cit., p. 595-596.

32. Ibidem, p. 584

33. M. Constantinescu, Şlefan Pascu (sub redacţia), op. cit., p. 344.

34. Arhivele Statului Bucureşti, Colecţia Xerografii.. R.S.F. Iugoslavia, fond cit-, 1917, Fasc. IX nr. 5110.

35. Marea Unire de la 1 decembrie 1918. Biblioteca Despărţământului Bucureşti al Asociaţiunii „Astra”, Bucureşti, l decembrie 1943, p. 28-30.

36. Ibidem.

37. „Românul”, 13 noiembrie, 1918.

38. Elie Bufnea, Formaţiile de voluntari în Transilvania, Banal, Crişana, Maramureş, 1918-1928, vol. I, Bucureşti, 1929, p. 138.

39. Ibidem.

40. „Românul”, 8.XI.1918.

41. Ibidem

42. Augustin Deac, Contribuţia clasei muncitoare la făurirea statului naţional unitar român. p. 97.

43. „Adevărul”, nr. 43, 28.X / 10.XI.191 8.

44. Arh. Statului, Bucureşti, Colecţia Microfilme, Ungaria, Rola 39 (148-149), 1918, IX, 240.

45. Ibidem.

46. Ibidem.

47. Idem, Microfilme Franţa, rola 254, c. 781; Ministere des Alfaires Politiques et Commerciales, Serie A, carton 1163, Doss. , 1918, 1920, Travaux preparatoires de la Conférence Politique de la Roumanie. f. l