România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia. Unirea Transilvaniei cu România, încununare a procesului desăvârşirii unităţii naţional-statale

 

În zilele următoare Congresului Bucovinei, care a pecetluit voinţa românilor de aici de a se uni cu Ţara, avea să fie hotărâtă şi soarta Transilvaniei. Tratativele de Ia Arad dintre delegaţia Consiliului National Român Central şi Delegaţia Consiliului Naţional Maghiar s-au încheiat fără rezultat, fiindcă delegaţia maghiară nu înţelegea să renunţe la utopia Ungariei Mari, la veleităţile sale hegemoniste, de „naţiune istorică”, ceea ce va determina intensificarea activităţilor politice consacrate pregătirii Marii Adunării Naţionale de la Alba Iulia, menită să hotărască Unirea Transilvaniei cu România.

La 18 noiembrie a fost dat publicităţii Manifestul Marelui Sfat Naţional din Ungaria şi Transilvania, adresat popoarelor lumii, în care se arăta că naţiunea română şi-a declarat voinţa de a se constitui într-un stat liber şi independent protestând, totodată, împotriva încercării guvernului ungar de a o supune dominaţiei şi oprimării.1

După o prezentare succintă a luptelor românilor din Transilvania împotriva dominaţiei austro-ungare şi a deznaţionalizării lor, Manifestul declara ferm voinţa acestora „de a se constitui în stat liber si independent spre a-şi putea pune forţele în serviciul culturii şi al libertăţii omeneşti”.2 „Naţiunea română din Ungaria şi Transilvania - se arăta în acest Manifest - nu admite mistificarea îndreptăţirii pretenţiunilor sale prin stările produse de încercările seculare pentru nimicirea ei, protestează împotriva revendicărilor maghiare asupra teritoriului românesc, care de la descălecarea împăratului Traian şi până astăzi a fost muncit cu braţele noastre şi îngrăşat cu sângele nostru”.3 De aceea, „sub nici-o condiţiune, naţiunea română nu mai voieşte să trăiască în legătură de stat cu naţiunea maghiară, ci este hotărâtă a-şi înfiinţa pe teritoriul locuit de dânsa statul sau liber si independent”.4 De asemenea, se sublinia că „naţiunea română din Ungaria şi Transilvania va fi una de aici înainte în veci, cu întreg neamul românesc”5, ceea ce exprima hotărârea nestrămutată de înfăptuire a Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.

Afirmând năzuinţele naţiunii române spre unitate şi libertate naţională, manifestul cerea sprijinul lumii civilizate în înfăptuirea acestui deziderat. „Oricum ar decide puterile lumii - se arăta în acelaşi document - naţiunea română este hotărâtă a pieri mai bine decât a suferi mai departe sclavia şi atârnarea”.6

În partea finală, Consiliul Naţional Român Central îşi exprima deplina încredere în solidaritatea şi ajutorul frăţesc al românilor de pretutindeni pentru marea cauza a Unirii, subliniind faptul că românii transilvăneni reprezintă o parte constitutivă, organică a neamului românesc „cu care una vom fi de aici înainte în veci”.7 Publicat în limbile germană şi franceză, manifestul a avut o puternică rezonanţă şi în conştiinţa întregii opinii publice europene.

În vederea consultării ample a fraţilor de peste Carpaţi şi a sincronizării acţiunilor puse în slujba cauzei Unirii, în prima jumătate a lunii noiembrie 1918 Consiliul Naţional Român Central a trimis Ia laşi pe profesorul de teologie Nicolae Bălan de Ia Sibiu, viitorul mitropolit al Ardealului, pentru a informa guvernul român despre situaţia politică generală din Transilvania şi mai ales despre stadiul mişcării de autodeterminare şi unitate naţională. Din capitala Moldovei, după lungi conciliabule cu guvernul condus de I.I.C. Brătianu, profesorul “Nicolae Bălan a trimis o scrisoare lui Vasile Goldiş, pe care-1 sfătuia să convoace neîntârziat o adunare naţionala româneasca la Alba Iulia, care să hotărască democratic, plebiscitar în legătură cu voinţa neclintită a întregii naţiuni privind Unirea Transilvaniei cu România.8 Sugestia era în deplină concordanţă cu proiectele conducătorilor mişcării naţionale a românilor din Transilvania,

Aceasta era de fapt şi opinia iniţială a Consiliului Naţional Român Central care considera, la mijlocul lunii noiembrie 1918, că a sosit timpul de a păşi la acţiuni concrete în vederea convocării adunării întregului popor. Această hotărâre a fost grăbită de eşuarea tratativelor de la Arad cu delegaţia maghiară. Convocarea unei Mari Adunări oferea posibilitatea participării maselor populare române din Transilvania la exercitarea unui legitim drept istoric, pentru a-şi afirma voinţa de autodeterminare şi de unire cu România pe calea cea mai democratică, ceea ce trebuia să constituie argumentul suprem la Conferinţa de pace.

La 20 noiembrie 1918 a fost dat publicităţii textul, convocării Adunării de la Alba Iulia, în care se sublinia hotărârea naţiunii române din Transilvania şi Ungaria de a-şi spune cuvântul asupra sorţii sale, menţionând următoarele idei forţă: „Istoria ne cheamă la fapte mari,.. Ne-am trezit din somnul de moarte şi vrem să trăim alături de celelalte naţiuni ale lumii, liberi şi independenţi, în numele dreptăţii eterne şi al principiului liberei dispoziţiuni a naţiunilor, principiu consacrat acum prin evoluţiunea istoriei, naţiunea română din Ungaria şi Transilvania are să-şi spună cuvântul său hotărâtor asupra sorţii sale si acest cuvânt va fi respectat de lumea întreagă”.9 Apelul îşi exprima convingerea că la această istorică adunare vor participa, în afara reprezentanţilor aleşi, „toate păturile sociale ale naţiunii noastre..., unde se va hotărî soarta neamului nostru, pentru vecie, se va prezenta însuşi poporul românesc în număr vrednic de cauza mare şi sfântă”.10 Totodată, în acest document se indicau instituţiile care vor lua parte la adunare şi numărul delegaţilor pentru fiecare categorie de instituţie, în afară de delegaţii aleşi prin vot universal pe circumscripţii electorale.

Textul convocării stabilea componenţa Adunării Naţionale în următoarea structură: 1228 de delegaţi în total,, din care un număr de 600 aleşi de circumscripţiile electorale prin vot universal (câte 5 din fiecare circumscripţie), restul fiind delegaţi de drept care reprezentau confesiuni, instituţii, asociaţii, profesii etc. în majoritatea lor, cei 628 de delegaţi de drept făceau parte din rândurile burgheziei naţionale, ale intelectualităţii, ale micii burghezii; un număr de 58 de delegaţi erau reprezentanţi ai asociaţiilor de meseriaşi, iar 18 delegaţi reprezentau organizaţiile socialiştilor români. Reprezentanţii ţărănimii erau aleşi prin circumscripţiile electorale.11

Publicată în ziua de 21 noiembrie în ziarul „Românul” şi reluată apoi de întreaga presă românească din Transilvania ca şi de cea din România, convocarea a determinat o puternică reverberaţie a conştiinţei naţionale a tuturor românilor.

Acest document de excepţională valoare istorică, expresie a hotărârii neclintite de îndeplinire a misiunii istorice a naţiunii române, de făurire a statului său unitar, sublinia, totodată, cu pregnanţă faptul că încheierea armistiţiului de către guvernele statelor Antantei cu Ungaria, respectiv unele din prevederile acestuia „aduceau prejudicii naţiunii române” deoarece „guvernul ungar şi-a arogat dreptul de a vorbi în numele întregului teritoriu istoric al Ungariei şi al Transilvaniei, cu toate că guvernul în chestiune nu reprezintă decât naţiunea ungară”.12

Toate ziarele româneşti din Transilvania: „Românul”, „Adevărul”, „Gazeta Transilvaniei”. „Telegraful român”, „Unirea” ş.a. în ultima decadă a lunii noiembrie au publicat aproape zilnic chemări care îndemnau la o largă participare a românilor transilvăneni Ia Adunarea Naţională de la Alba Iulia. Ziarul „Românul”, organ al CN.R.C. din Transilvania, în numărul din 23 noiembrie publica pe prima pagină chemarea sub titlul „Toată suflarea românească să se grăbească la Alba Iulia”. „Telegraful român” de la Sibiu publica cu majuscule la 14/27 noiembrie 1918 următoarea chemare către toţi românii din Transilvania: ,,La Bălgradul nostru! Toţi românii de pe aceste plaiuri să-şi deie întâlnire cu cetatea vestită a Bălgradului, la Adunarea Naţională de duminică, l decembrie n. (18 noiembrie v.) 1918"13. De asemenea, revistele şi ziarele din România au publicat zi de zi fragmente din textul convocării Adunării Naţionale de la Alba Iulia, precum şi articole însufleţitoare, scrise de cei mai reprezentativi militanţi pentru unitate naţională, unii din ei transilvăneni sau bucovineni de origine.

Întreaga naţiune română participa cu un entuziasm impresionant la pregătirea marelui act istoric de consfinţire prin vot a dorinţei şi luptelor seculare pentru Marea Unire a românilor.

În adunările populare premergătoare desfăşurării Adunării Naţionale de la Alba Iulia zeci de mii de ţărani au depus semnăturile lor pe moţiunile prin care se revendica înfăptuirea marelui deziderat naţional al Unirii Transilvaniei pe veci cu Ţara. Consiliile naţionale locale au tipărit mii de manifeste pe care le-au răspândit în rândurile maselor populare de la sate şi oraşe, chemându-le în numele intereselor naţiunii să participe la marea sărbătoare.

Într-un astfel de manifest întitulat „Hotărârea noastră , tipărit şi difuzat de locuitorii comunei Sita Buzău, la 14/27 noiembrie 1918, se releva expres dorinţa şi hotărârea de Unire: „Obştea poporului român din comuna Sita Buzău, din îndemnul propriu şi fără nici-o silă sau ademenire din vreo parte, dă la iveală dorinţa fierbinte, ce însufleţeşte inima fiecărui român, şi declară că voinţa sa nestrămutată este: Voim să fim alăturaţi împreună cu teritoriile româneşti din Ardeal, Banat, Ungaria şi Maramureş, la Regatul României, sub stăpânirea Maiestăţii Sale, Regele Ferdinand I. În această hotărâre a noastră aşternem tot ce au dorit strămoşii noştri, tot ce ne încălzeşte pe noi, cei de faţă, şi tot ce va înălţa pururea pe fiii şi nepoţii noştri. Aşa să ne ajute Dumnezeul Sita Buzău, 14/27 Noiembrie 1918".14 Urmează sute de semnături.

Alegerea delegaţilor la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia se făcea pe circumscripţii. După încheierea votului, circumscripţia electorala elibera celor aleşi un mandat scris numit Credenţional, eu care se prezentau la Alba-Iulia. În Credenţionalul eliberat de circumscripţia electorală Covasna, la 14/27 noiembrie 1918 se menţiona: „Subsemnaţii adeverim că în cercul electoral Covasna din comitatul Trei Scaune s-au ales azi ca delegaţi ai acestui cerc electoral d-nii Alexandru Ciucan, Alexandru Teculescu, Ioan Sârbescu, Nicolae Jumbvită... cu unanimitate de voturi.

Drept ce susnumiţii delegaţi sunt prin aceasta autorizaţi a lua parte cu vot decisiv la Marea Adunare Naţională Română ce se va convoca prin Consiliul Central Naţional Român, în numele tuturor Românilor din acest cerc electoral şi la alte Mari Adunări Naţionale Române, care eventual o să mai fie convocate în decursul anului acestuia ori în anul următor şi a contribui cu votul lor la deciderea asupra sorţii viitoare a neamului românesc din Transilvania, Ungaria si Banatul Timişan. Dat din colegiul electoral al cercului electoral Covasna, ţinut în ziua de 14/27 noiembrie 1918".15 Urmează semnăturile preşedintelui şi notarului.

Un Credenţional similar emis de un colegiu electoral din comitatul Timişoara împuternicea, pe baza votului unanim al electorilor români, zece delegaţi pentru a-i reprezenta !a Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia şi a susţine cauza Unirii Transilvaniei şi Banatului cu Ţara. Doi dintre delegaţi erau preoţi, iar ceilalţi ţărani, învăţători şi alte categorii sociale.16

O vie propagandă s-a desfăşurat în rândurile maselor populare de naţionalitate maghiară şi germană cărora li s-a explicat justeţea cauzei unităţii naţionale a românilor, chemându-le să susţină decizia istorică de unire a Transilvaniei cu România ce urma să fie .adoptată la Alba Iulia, în numele principiilor etno-demografice şi al intereselor democratice comune.

Consulul general al Imperiului german pentru Ungaria, von Furstenburg, într-un raport intitulat Problema română, furniza superiorilor săi informaţii ample cu privire la pregătirea Adunării Naţionale de la Alba Iulia. El scria ca în urma eşuării tratativelor de la Arad cu guvernul maghiar, „românii vor acum să-şi realizeze dorinţele lor naţionale fără aprobarea guvernului (maghiar, n. ns.) şi au convocat în acest scop pentru I decembrie la Alba Iulia, o Adunare Naţională Română”.17 El atrăgea atenţia diplomaţiei berlineze că „fără îndoială aici vor proclama un stat român... şi cu aceasta ei vor pronunţa de fapt separarea de Ungaria”.18 În continuare, Furstenburg releva hotărârea neclintita a românilor transilvăneni de a se uni cu România. El mai era informat că „în Transilvania se va crea un guvern independent cu sediul la Sibiu, care va trimite la Bucureşti, o anumită delegaţie în Parlamentul central român”.19 Diplomatul german exprima optimism în ceea ce priveşte modul în care românii vor aborda problema naţională în Transilvania, subliniind faptul că „e de la sine înţeles că românii vor acorda cele mai largi drepturi celorlalte naţiuni, adică mai ales ungurilor şi saşilor”.20 De altfel, cu privire la aceştia din urmă, consulul menţiona ca ei nu numai că nu au o atitudine de expectativa, dar că „se observă o puternică atmosferă pentru alipire la România”.21

O amplă relatare privind viaţa politică din România şi Transilvania, la sfârşitul lunii noiembrie 1918, este făcută de către Manuel Multedo, reprezentantul diplomatic al Spaniei în ţara noastră, observator atent, bine informat şi interpret obiectiv al evenimentelor. EI informa pe ministrul de externe de la Madrid despre serbările şi manifestările oficiale consacrate întoarcerii la Bucureşti a regelui şi familiei regale, precum si a guvernului român.

Totodată, ministrul plenipotenţiar al Spaniei relata că dincolo de aceste manifestări în viaţa naţiunii române se petrec evenimente politice de mare semnificaţie, referindu-se la voinţa de Unire cu Ţara a provinciilor locuite de românii din imperiul austro-ungar. „Ceea ce s-a mai petrecut o singură dată şi pe o perioadă mică de timp, cât a durat domnia principelui român Mihai Viteazul, în anul 1600 - consemna raportul - anume faptul că neamul românesc s-a aflat unit în hotarele vechii Dacii a lui Traian, pare ca se va realiza din nou şi nu prin forţa armelor, ci prin voinţa liberă a provinciilor care alcătuiesc această ţară”.22

Manuel Multedo era informat că „la data de 20 noiembrie (1918, n. ns.), Marele Consiliu (Dirigent, n. ns.) al naţiunii române... din Ungaria şi Transilvania a adresat o Proclamaţie tuturor românilor”23, din aceste zone, „chemându-i cu îndemnuri patriotice să realizeze faptele pe care istoria le cere de la ei”24 (adică înfăptuirea Marii Uniri, n.ns.). Referindu-se la apropiata Adunare Naţională diplomatul spaniol sublinia că proclamaţia îi îndemna pe românii din Ungaria şi Transilvania „să-şi hotărască soarta şi să-şi manifeste cu acest prilej voinţa lor naţională”25, pe baza reprezentării larg democratice a tuturor claselor şi categoriilor sociale, confesionale, profesionale ele. (referindu-se la criteriile de desemnare şi la problema eligibilităţii). Este „lesne de înţeles, conchidea Manuel Multedo, nerăbdarea cu care se aşteaptă o hotărâre, nutrindu-se că va fi unirea cu restul poporului român, constituindu-se astfel România Mare”.26

La 21 noiembrie 1918, Georges Clemenceau, primul-ministru al Franţei, şi Stephen Pichon, ministrul de externe, adresau lui 1.1.C. Brătianu următoarea telegramă prin care reînnoiau angajamentele Franţei faţă de cauza unităţii noastre naţionale, în condiţiile în care armata română îşi reluase lupta împotriva Puterilor Centrale: „Guvernul francez pe care o veche prietenie îl leagă de România şi care a simpatizat cu ea în timpul încercărilor grele prin care a trecut - sublinia telegrama - se bucură să o vadă astăzi reintrată în rândurile Aliaţilor şi acţionând pentru realizarea unităţii Ţărilor Române”.27

După încheierea armistiţiului de către generalul francez Franchet D’Esperey, comandantul trupelor aliate din zonă, cu guvernul maghiar, în Transilvania s-au produs situaţii dificile şi conflictuale defavorabile naţiunii române. În aceste condiţii au fost întocmite, după cum am mai menţionat, mai multe memorii şi demersuri de protest din partea guvernului român şi a exponenţilor naţiunii române din Transilvania, adresate guvernelor statelor din Antantă. La 28 noiembrie 1918 seria acestor acţiuni diplomatice româneşti este completată de un Memoriu întocmit de Iuliu Maniu, preşedintele Consiliului Naţional Central Român din Transilvania şi Ungaria, adresat ministerului de externe al Franţei. In acest document se sublinia faptul că încheierea armistiţiului „aduce prejudicii naţiunii române” deoarece „guvernul ungar şi-a arogat dreptul de a vorbi în numele întregului teritoriu istoric al Ungariei şi al Transilvaniei, cu toate că guvernul în chestiune nu reprezintă decât naţiunea ungară”.28 I. Maniu, nota indignat faptul că „guvernul ungar a invocat în mod energic această dispoziţie a armistiţiului (administrarea întregului teritoriu ungar, deci şi a celui evacuat, n.ns.), drept argument împotriva pretenţiei naţiunii române de a lua în mâinile sale administrarea teritoriului Transilvaniei şi Ungariei locuite de români”.29

În încheiere, semnatarul Memoriului cerea guvernului francez „a nu trata în exclusivitate cu guvernul vechiului regat al Ungariei chestiunile care privesc ţinuturile româneşti din Ungaria; ...şi pe care le reprezintă Consiliul Naţional Român”.30 De asemenea, el .mai solicita „să fie considerată naţiunea română din Transilvania şi Ungaria ca o naţiune aliată a Marilor Puteri, aşa cum a procedat cu cehoslovacii si cu iugoslavii, şi în consecinţă a preciza în tratatul de armistiţiu chestiunile care privesc naţiunea română”.31 Memoriul urma să fie depus la Paris de către o delegaţie alcătuită din Ioan Mocioni şi Viorel Tilea, dar întrucât Consiliul Naţional Român, hotărâse între timp unirea Transilvaniei cu Regatul României, urmând ca aceasta să fie ratificată la l decembrie 1918 de Adunarea Naţională de Ia Alba Iulia, Iuliu Maniu comunica celor doi trimişi ai săi să remită delegaţia lor ministrului României la Paris, „care reprezintă de acum înainte interesele noastre şi comunicaţi-i în acelaşi timp instrucţiunile pe care le aveţi, spre a putea obţine modificarea condiţiilor armistiţiului”32 Aliaţilor cu Ungaria.

Din. iniţiativa P.N.R, şi a P.S.D., în ziua de 30 noiembrie 1918 a fost organizată ia Alba Iulia o consfătuire de lucru menită să definitiveze textul rezoluţiei ce urma să fie supusă a doua zi spre deliberare şi aprobare Marii Adunări Naţionale.

Convocată de Ştefan Cicio-Pop, consfătuirea a avut un larg caracter reprezentativ, naţional cuprinzând pe membrii Consiliului Naţional Român Central, preşedinţii consiliilor judeţene, delegaţii gărzilor naţionale române, ai legiunilor de voluntari şi ai regimentelor româneşti sosite de la Viena şi Praga. Programul acesteia prevedea o amplă dezbatere, pe capitole, a proiectului de rezoluţie ce cuprindea importante obiective cu caracter naţional, social-politic şi prefigura, totodată, liniile principale ale activităţii mişcării naţionale, a partidelor politice din Transilvania, orientările viitorului stat naţional unitar român. La punctul I, proiectul de rezoluţie pentru Adunarea Naţională cuprindea hotărârea întregii populaţii româneşti privitoare la Unirea Transilvaniei cu România, iar la punctele II-VIII formulări principiale referitoare la structura viitoare a societăţii româneşti şi a statului precum şi obiectivele principalelor reforme cu caracter social - economic. Documentul a fost prezentat Consfătuirii de V. Goldiş, reputatul om politic transilvănean. Cei mai mulţi participanţi la dezbateri (între care V. Saftu, protopop de Braşov) au acceptat punctul l al proiectului de hotărâre şi au propus ca punctele 11-V111 din proiect „să se lase afară ca să nu întunece ponderozitatea punctului I”.33 Ion Mihuţ, care intervine în dezbateri în numele Partidului Social-Democrat a declarat însă că „unirea decretată în punctul I numai aşa o poate primi dacă punctele II-VIII vor fi susţinute ca bază a dezvoltării social-economice a păturilor de jos”.

Punctul de vedere a lui Ion Mihut a fost susţinut şi de Iuliu Maniu, personalitate de prestigiu a Partidului Naţional Român din Transilvania şi a mişcării pentru unitate naţională, care s-a pronunţat pentru acceptarea punctelor II-VIII ca bază a „ponderoaselor principii social-economice”.34 Avocatul Laurenţiu Oanca, fruntaş al mişcării transilvănene pentru unitatea naţională, participant la consfătuire, scrie, în Memoriile sale, că „entuziasmul maselor era mare, lumea (participanţii la conferinţă), înflăcărată de cel mai justificat patriotism, s-a opus la discuţiunea pe puncte a proiectului de rezoluţie şi striga într-un glas: «Vrem unirea fără condiţiuni: problemele sociale şi economice să rămână în sarcina organelor executive»”.35 În aceste condiţii, Ştefan Cicio-Pop a propus alegerea unei comisii restrânse, care împreună cu membrii Consiliului Naţional Român Central să definitiveze conţinutul rezoluţiei. Membrii acestei comisii au lucrat intens până după miezul nopţii, reuşind să prezinte un proiect care să satisfacă în linii generale revendicările şi exigenţele fundamentale ale tuturor grupărilor politice şi să constituie o bază de discuţii. Dezbaterea asupra textului proiectului de rezoluţie s-a făcut acum, în cadrul Comisiei restrânse, pe puncte, în spirit democratic, de liberă exprimare a opiniilor. Între poziţiile P.N.R. şi cele ale P.S.D. au existat şi unele controverse cu privire la conţinutul proiectului de hotărâre, care prefigura destinele vieţii noastre social-politice după Marea Unire. Au prevalat în cele din urmă punctele de vedere ale acelor participanţi la dezbateri, reprezentând ambele partide, care s-au pronunţat pentru includerea unor ample revendicări social-economice şi politice menite să satisfacă dezideratele maselor populare.

Este meritul lui Ştefan Cicio-Pop, preşedintele consfătuirii, şi al eminentului om politic Vasile Goldiş de a fi reuşit să sincronizeze tezele şi poziţiile participanţilor la aceste dezbateri extrem de dificile şi controversate. Discuţiile cele mai vii s-au concentrat în legătură cu punctul III din rezoluţie care definea principiile fundamentale privind „aşezarea constituţională a noului stat român”.36 În cele din urmă s-au acceptat tezele reprezentanţilor social-democraţi, susţinute pe deplin de către Vasile Goldiş, reprezentant al P.N.R., şi anume: „introducerea votului obştesc (universal), legiferarea şi punerea în aplicare a unor reforme radicale şi asigurarea pentru muncitorimea industrială a drepturilor şi avantajelor existente în cele mai avansate state industriale din Apus”.37

În zilele premergătoare Adunării Naţionale, zeci de mii de ţărani, mii de muncitori şi intelectuali, cu fanfare şi steaguri tricolore în frunte, în trenuri, în căruţe, călare sau pe jos se îndreptau spre Alba-Iulia. Intre cei peste 100 de mii de participanţi, majoritatea ţărani, peste 10 mii erau muncitori şi meseriaşi. Convoaie nesfârşite de căruţe duceau de-a lungul drumurilor mii de oameni spre cetatea în care cu secole în urmă intrase triumfal Mihai Viteazul.38 Descriind impresionat momentul, un martor ocular nota: „Vin tot vin, ca puhoaiele verii, cuprind oraşul de jos, îl îneacă cu cântece şi chiote, cu fâlfâiri de steaguri tricolore, cu vuiet de păsuri şi urcă toţi spre poarta lui Mihai Viteazul, în faţa căreia este o mare de feţe, de drapele şi de căciuli încetinate”.39

O informaţie detaliată transmitea la Paris, asupra stării de spirit a românilor din Transilvania, în preajma marelui eveniment, ministrul Franţei în Suedia, Louis-Charles-Marie Delavaud.40 El era informat că „pregătirile pentru Adunarea naţională de la Alba Iulia erau grandioase. În permanenţă trenuri speciale transportau populaţia română, estimată la 100 000 de oameni, care aclamau România Mare şi pe regele Ferdinand”.41 În încheierea telegramei sale, Delavaud menţiona faptul că ziarele „descriu entuziasmul debordant şi fantezia patriotică”42, precum şi „marea demnitate a acestei mulţimi”.43

Cei peste 100 de mii de români au aşteptat, în noaptea dinspre 30 noiembrie-1 decembrie, în cetate, pe platoul din jur, marea hotărâre de Unire a Transilvaniei cu Ţara’.44 În tot timpul nopţii au fost intonate la lumina focurilor cântece patriotice. Moţii au interpretat şase cântece din zonă. întreaga mulţime a exprimat cu putere în nenumărate rânduri „ Vrem Unirea”, „ Vrem Unirea”.

În dimineaţa zilei de l decembrie 1918, în sala Cazinoului militar s-au adunat cei 1228 delegaţi aleşi de masele populare româneşti45 ca să voteze în numele lor Unirea Transilvaniei cu România.

Au fost reprezentate toate cercurile electorale româneşti. În jurul orei 10,30, Ştefan Cicio-Pop, în numele Consiliului National Român Central, a deschis adunarea, rostind o amplă şi impresionantă cuvântare în care a evocat principalele momente ale luptei de eliberare naţională a românilor din Transilvania. Vorbitorul a relevat apoi legitimitatea şi caracterul profund democratic al pregătirii şi convocării Adunării Naţionale de la Alba Iulia. A urmat la cuvânt Ion Suciu, preşedintele comisiei de validare a mandatelor delegaţilor, care confirmând prezenţa tuturor celor l 228 delegaţi aleşi a adăugat faptul că din toate părţile Transilvaniei au sosit pe adresa Adunării mii de scrisori de adeziune la cauza Unirii, purtând sute de mii de semnături. Conform uzanţelor democratice s-a constituit un birou care să conducă lucrările Adunării. Au fost aleşi, ca preşedinţi, veteranul mişcării memorandiste, George Pop de Băseşti, episcopii Ioan I. Pop şi Demetriu Radu; vicepreşedinţi Ştefan Cicio-Pop, T. Mihali şi 1. Fluieraş. Un număr de nouă delegaţi au fost aleşi secretari. Ultimul care a sosit în sala Cazinoului unde avea loc Adunarea reprezentanţilor naţiunii pentru votarea Unirii, fiind susţinut de doi delegaţi din satul său natal, a fost George Pop de Băseşti, veteranul memorandist în vârstă de 80 ani, care a ţinut să fie prezent la acest mare eveniment istoric naţional, deşi era suferind de mai mult timp.

Un martor ocular consemnează că „acest bătrân sosise la Alba Iulia, în ajun, dar oboseala drumului l-a silit să se odihnească. Cu toata febra ce-l ardea s-a sculat şi a venit să prezideze adunarea şi să aducă binecuvântarea sa adunării”.46 Unuia din delegaţii prezenţi care îşi exprimase mirarea şi îngrijorarea faţă de sănătatea sa, veteranul memorandist i-a răspuns: „Cum să n-o fi făcut, fiul meu, dacă eu aştept aceasta zi de 80 de ani. Eu am venit chiar dacă trebuia să mor, deoarece mie de acum nu-mi rămâne să zic altceva asemenea lui Simion din Biblie: «Acum slobozeşte, Doamne, pe robul tău».47

În salutul său, în calitate de preşedinte al Adunării, George Pop de Băseşti a evocat în cuvinte de un vibrant patriotism continuitatea şi dârzenia luptei românilor pentru Unire, precum şi marea sa bucurie, satisfacţia de a fi văzut visul şi speranţele naţiunii române împlinite.

În numele Consiliului Naţional Român, Vasile Goldiş a prezentat apoi un amplu raport în care a sintetizat lupta dusă de români împotriva oprimării naţionale şi sociale, strânsa colaborare între toate provinciile istorice româneşti pentru promovarea cauzei comune a libertăţii şi unităţii naţionale. Referindu-se la relaţia indisolubilă dintre libertatea politică şi cea naţională, Vasile Goldiş afirma concluziv că pentru românii din Transilvania libertatea acestei naţiuni înseamnă: „Unirea ei cu România”.48 În continuare a arătat: „Bucăţirea trupului românesc a fost act de barbarie. Distrusă barbaria - unirea tuturor românilor într-un singur stat este cea mai firească pretenţiune a civilizaţiei. Teritoriile locuite de români de la descălecarea lui Traian şi până astăzi au fost teritorii româneşti. Nu este putere de a suci logica până acolo ca invadările elementelor străine, dirigiate pe aceste teritorii, în chip artificial şi prin abuzul de putere al statului (ungar n. ns.), cu scopul desfiinţării noastre naţionale, să poată clătina dreptul nostru de proprietate asupra acestor teritorii... După drept şi dreptate - românii din Ungaria, Banat şi Transilvania dimpreună cu toate teritoriile locuite de dânşii trebuie să fie uniţi cu Regatul român”.49

După ce a relevat că dreptul naţiunii române din Transilvania a dobândit o recunoaştere unanimă, el a afirmat: „O dată scăpată din robie, ea aleargă în braţele dulcii sale mame”.50 În continuare, Vasile Goldiş a supus unei riguroase analize celelalte principii de natură burghezo - democratică ale rezoluţiei, subliniind semnificaţia libertăţilor şi drepturilor ce vor fi conferite naţionalităţilor conlocuitoare, în deplină egalitate cu cele ale poporului român. Instaurarea unui regim democratic, arăta oratorul, trebuie să se bazeze pe libertatea presei, pe dreptul de asociere şi întrunire. El a demonstrat, totodată, necesitatea acordării unor largi libertăţi clasei muncitoare în statul naţional unitar român. În încheiere, marele patriot a dat citire textului rezoluţiei definitivat în zorii zilei de către comisia specială desemnată de Consiliul Naţional Român Central.

În cadrul Adunării a rostit o amplă şi documentată cuvântare Iuliu Maniu, care a reuşit să fundamenteze din punct de vedere istoric şi juridic actul unirii Transilvaniei cu România. În concepţia sa, dezideratul unităţii politice a românilor avea, înainte de toate, profunde motivaţii istorice, „este consecinţa logica a trecutului nostru istoric şi este o absolută necesitate... pentru întreg neamul românesc”.51 În acest sens el a subliniat că: „Unirea tuturor românilor într-un singur regat şi într-un nedespărţit stat este nu numai un ideal sfânt izvorât din trecutul nostru şi din comoara vieţii noastre sufleteşti ci este un drept indiscutabil al nostru, în baza fiinţei noastre naţionale unitare”.52 Oratorul şi-a motivat punctul său de vedere cu privire la legitimitatea istorică a realizării unităţii politice a românilor de pretutindeni, invocând aceeaşi obârşie, aceeaşi fire, o singură şi unitară limbă şi cultură, aceleaşi tradiţii şi aspiraţii. „Când toate acestea sunt unitare, poate încerca cineva sa împiedice manifestarea acestei unităţi şi în ce priveşte viaţa politică, sufleteşte de mult înfăptuită?”53

Iuliu Maniu a făcut, de asemenea, o temeinica motivaţie juridica, în virtutea principiilor dreptului internaţional, a Unirii Transilvaniei cu România şi a desăvârşirii unităţii naţionale a poporului român. El sublinia că „neamurile unitare în viaţa lor sufletească şi unitare în manifestarea conştiinţelor lor de naţiune distinctă sunt recunoscute în ştiinţa modernă de toată lumea civilizată ca subiecte de drept, înzestrate cu toate atributele unei personalităţi distincte, cu scopul propriu şi de sine stătător’”.54 „Principiul personalităţii unei naţiuni - releva vorbitorul - dă dreptul naţiunii române să se consolideze într-un singur stat, ca o singură şi unitară forţă”.55

Este deosebit de sugestivă următoarea interogaţie la care apelează Iuliu Maniu, în faţa celor 1228 de delegaţi aleşi ai românilor transilvăneni, pentru a demonstra caracterul obiectiv necesar al Unirii Transilvaniei cu România: „Cum vom putea noi apăra între împrejurări radicale, schimbate şi pe viitor, fiinţa noastră naţională şi comorile noastre sufleteşti fără a opune pericolelor din afară, întreaga noastră forţă naţională? Cum vom putea noi menţine integritatea etnică a teritoriului nostru, dacă dezvoltarea vieţii noastre culturale şi economice nu va fi sub scutul întregului neam românesc. Cum vom putea noi exista izolaţi şi divizaţi când toate popoarele din jurul nostru au înfăptuit deja unitatea naţională a lor ?”.56

În încheierea acestor consideraţiuni de mare însemnătate politică, teoretică şi practică, Iuliu Maniu a derulat argumente la fel de temeinice în ceea ce priveşte raportul dintre interesul naţional şi internaţional, în ceea ce priveşte desăvârşirea unificării stalului naţional român. El a relevat că „alături de scopul şi interesul naţional, înfăptuirea unităţii naţionale, statale a oricărui popor este, totodată, în interesul comunităţii internaţionale”.57 În concluzie, el arăta că „ Unirea este un act de vrednicie naţionala, că în virtutea principiului autodeterminării, românii din Transilvania trebuie să devină o parte a corpului naţiunii române”.58

Oratorul a mai subliniat, referindu-se la soarta naţionalităţilor conlocuitoare în viitorul stal naţional unitar român, că „ele trebuie să fie asigurate prin angajamentele Adunării Naţionale că li se va acorda toată libertatea de dezvoltare şi manifestare”.59 Semnificative sunt şi reflecţiile aceluiaşi vorbitor privind legătura indisolubilă între dezvoltarea social-economică şi independenţa naţională. „Independenţa naţională - a subliniat Iuliu Maniu - trebuie să se bazeze pe independenţa economică”60 şi de aceea el considera că „e necesară dezvoltarea industriei şi a comerţului, care vor contribui la schimbarea structurii sociale a naţiunii române”61, alături de promovarea unui regim democratic.

O amplă cuvântare, cuprinzând poziţia Partidului Social - Democrat faţă de Unire, precum şi de reformele adânci pe care proiectul de rezoluţie le preconiza, a fost rostită de I. Jumanca, unul din fruntaşii acestui partid. După ce a subliniat adeziunea deplină şi unanimă a socialiştilor români Ia Actul Unirii Transilvaniei cu România, întrucât „acesta deschide noi posibilităţi de dezvoltare a societăţii şi culturii româneşti”, el a declarat că odată cu înfăptuirea acestui ideal naţional socialiştii „voiesc şi crearea condiţiilor care să permită dezvoltarea clasei muncitoare”, precum şi materializarea electivă a transformărilor sociale prevăzute de rezoluţie. În tot timpul desfăşurării lucrărilor Adunării Naţionale, în sala Cazinoului militar, răzbăteau strigătele şi uralele celor peste 100 000 de oameni veniţi din toate zonele Transilvaniei şi care cereau neîncetat: Vrem Unire. În urma acestei cuvântări, care exprima adeziunea şi a P.S.D. la hotărârile de unire şi aprobarea documentului pragmatic, Hotărârea de la Alba Iulia, preşedintele Adunării Naţionale a dat cuvântul din nou lui Vasile Goldiş pentru a citi textul integral al acesteia în faţa delegaţilor. Adunarea a aplaudat însufleţită prezentarea rezoluţiei.

George Pop de Băseşti a consultat pe delegaţi dacă rezoluţia propusă de Vasile Goldiş, preşedintele Comisiei care a lucrat la elaborarea acesteia, trebuie să fie votată în ansamblu sau punct cu punct. Răspunsul Adunării Naţionale a fost ovaţionarea minute în şir a Unirii şi a documentelor sale. In această atmosferă de entuziasm patriotic impresionant, tulburător, George Pop de Băseşti, anunţă, stăpânit de emoţie şi exprimând voinţa naţională prin delegaţii aleşi, Unirea Transilvaniei şi Banatului cu România pentru vecie. S-a trecut apoi la alegerea Marelui Sfat Naţional compus din 250 de membri, 50 fiind cooptaţi chiar de acelaşi organ suprem al puterii, Adunarea Naţionala.62 Remarcabil este faptul că şi în Basarabia organul suprem al puterii purta denumirea tot de Sfatul Ţării, de unde dovada colaborării şi similitudinii fenomenelor şi structurilor politice din mişcarea naţională românească pentru Unire din toate provinciile istorice.

După această hotărâre istorică, cineva din sală a deschis brusc fereastra şi a strigat: „S-a hotărât Unirea. Trăiască România cea Mare”. „Vestea - notează Corneliu Crişan, martor ocular, - a fost prinsă din zbor şi ceea ce a urmat nu se mai poate reproduce cu ajutorul cuvintelor”.63

Cu aceasta, Adunarea Naţională îndeplinindu-şi misiunea s-a închis şi, cântând „Pe-al nostru steag e scris Unire , deputaţii au ieşit în public, unde, transformându-se în oratori, s-au urcat pe tribunele pregătite, având fiecare în mână câte o copie după rezoluţia votată.64

Vestea votării unanime a Unirii Transilvaniei cu România a fost primită de mulţimea de pe platoul din afara cetăţii Alba-Iuliei cu manifestări de bucurie nestăvilită.65

Oamenii se îmbrăţişau, plângeau de bucurie, intonau cântece naţionale, strigau sloganuri patriotice şi ovaţionau pe conducătorii mişcării pentru Unitate naţională. Acolo nu mai erau muncitori, ţărani ori intelectuali ci români, vibrând în cuget şi~n simţiri sub impulsul aceluiaşi ideal naţional împlinit.

Lucian Blaga, participant şi el la Adunarea Naţională de la Alba-lulia, nota următoarele: „Era o roire de necrezut. Pe câmp (Câmpul lui Horea, unde era adunat poporul, n.ns.) se înălţau, ici colo, tribunele de unde oratorii vorbeau naţiei... în ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul naţional, sincer, spontan. irezistibil, organic, masiv. Era ceva ce te făcea să uiţi totul”66, copleşit de marea bucurie a Unirii Transilvaniei cu Ţara.

O imagine deosebit de sugestivă ne-o descrie Emil Pop, un alt militant unionist: „După mai bine de trei ceasuri, de aşteptare, un freamăt general pune capăt cântecelor şi dansurilor: vin deputaţii de la Adunarea din Cetate. O trăsură cu cai albi ducând pe cei doi episcopi, urmată de cei 1228 de deputaţi trec la pas printre statuile vii îmbrăcate în pănură. La sosire nu se mai termină cu: „Să trăiască”. Apoi, linişte mormântală. Cei doi episcopi, Cristea şi Hossu, citesc Rezoluţia la auzul căreia un tunet prelung izbucnit din 100 000 de piepturi a cutremurat văzduhul, tunetul unanimităţii, al bucuriei, al istoriei descătuşate. La tribune au început a vorbi poporului Ciceo Pop, Petru Groza, Silviu Dragomir, Iosif Jumanca, Aurel Vlad. Alergăm împreună ştergându-ne mereu ochii, de la o tribună la alta, de la un orator la altul. Retragerea s-a făcut, ca şi defilarea, în muzică şi cântări, în ordine. Am stat mult să văd mulţimea care se resfira. Am auzit de multe ori, pe mulţi din cei ce se îndreptau zicându-şi unul altuia: „Ne-am văzut visul cu ochii”.67

La aflarea hotărârii istorice de la Alba Iulia, în semn de adâncă satisfacţie pentru înfăptuirea acestui străvechi ideal naţional, în aproape toate localităţile din Transilvania ca şi în vechiul Regat s-au desfăşurat adunări populare pentru sărbătorirea evenimentului.

Rezoluţia adoptată de Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia pecetluind Unirea pe veci a Transilvaniei cu Patria Mama, România, a conturat, totodată, sensul dezvoltării democratice a societăţii româneşti, preconizând o suită de reforme menite să determine schimbări adânci în structurile economice, sociale şi politice din ţara noastră. De asemenea, au fost formulate principiile directoare, ideile fundamentale ale convieţuirii pe baze profund democratice a poporului român cu naţionalităţile conlocuitoare,68 „În anul 1918, la Alba-Iulia - arăta militantul socialist maghiar Josza Bela - românii au hotărât asupra sorţii lor şi a naţionalităţilor conlocuitoare”!69

În ziua de 2 decembrie 1918, Marele Sfat Naţional a procedat la alegerea Consiliului Dirigent care avea să exercite funcţii de guvern al Transilvaniei în perioada de tranziţie, până Ia integrarea acesteia în viaţa politică şi social - economică a României.

Iuliu Maniu, patriot şi om politic cu mare experienţă, a fost ales preşedinte, iar ca membri ai Consiliului Dirigent, având calitatea de miniştri, au fost aleşi: Al. Vaida Voievod, Ştefan Cicio-Pop, Aurel Lazar, E. Haţieganu, V. Branişte, V. Bontescu, I. Suciu, R. Boilă. I. Flueraş, I. Jumanca, V. Lucaciu şi O. Goga70.

A doua zi după alegerea sa, Consiliul Dirigent a trimis o telegramă regelui Ferdinand prin care îi aducea la cunoştinţă hotărârile istorice de la Alba-Iulia, adoptate de exponenţii naţiunii române din Transilvania.71 Peste câteva zile, sosea la Bucureşti prima delegaţie a -Marelui Sfat Naţional din Transilvania, alcătuită din Ion Boeru, Gheorghe Pătăceanu şi căpitanul de Stat-Major Ielcuş, care s-a prezentat la preşedintele Consiliului de Miniştri, generalul Const. Coandă, pentru a-i aduce la cunoştinţă hotărârile de Unire de la Alba Iulia, anunţând, totodată, că urmează sa sosească o altă delegaţie oficială pentru a preda regelui Ferdinand Actul Unirii.72

Ziarul „Telegraful român” din 4 decembrie 1918, în articolul Marea adunare naţională de la Bălgrad nota în cuvinte de aleasă simţire şi bucurie patriotică: „Ziua de înviere, a fost prăznuită în chipul cel mai demn. Sionul sufletului românesc; îmbrăcat în podoaba falnicului tricolor, a primit mulţimea românilor din toate unghiurile. Au fost peste 100 de mii de oameni. Cu o însufleţire sfântă şi negrăit de mare, s-a proclamat cu o inimă şi cu un glas unirea tuturor românilor până la Tisa, Dunăre şi Carpaţii maramureşeni la ajutorul şi mândria noastră”.73

Ypersele de Strihon, ministrul plenipotenţiar al Belgiei acreditat la Bucureşti, raporta la Bruxelles că „un congres naţional ţinut la Alba Iulia, la l decembrie, a declarat unirea cu regatul României a regiunilor româneşti din Ardeal, regiuni menţionate chiar în actul unirii”.74 El informa, totodată, că organul provizoriu de conducere politică a Transilvaniei este Consiliul Dirigent care a fost „autorizat până la unificarea efectivă şi totală”.75 „Bucovina şi Basarabia - nota diplomatul - au proclamat şi ele, la fel ca Ardealul, unirea lor cu Regatul”76 României. După Adunarea Naţională de la l decembrie 1918, când autoritatea românească a fost instituită în întreaga Transilvanie şi s-a proclamat unirea ei pe veci cu România, presa franceză a consacrat spaţii largi descrierii acestui eveniment istoric. Astfel, ziarul „Le Matin” din 6 decembrie 1918 relata: „Comitetul Naţional Român Central din Transilvania a proclamat alipirea ţinuturilor româneşti la Regatul României. Drapelul românesc flutură pe toate clădirile publice. Entuziasmul este de nedescris. Pe străzi oamenii plâng şi se sărută. Vechile ţinuturi săseşti (colonies) din Transilvania, care de secole au împărţit suferinţele cu românii, cu inima şi sufletul iau parte la bucuria lor”.77 Aceleaşi informaţii preluate după agenţia „Havas” erau publicate şi de ziarul „Excelsior”.78

Naţionalităţile conlocuitoare din Transilvania şi-au exprimat adeziunea deplină la marele act istoric al Unirii acestei provincii cu România.

Astfel, germanii cu diversele lor ramuri, maghiarii, evreii, polonezii, slovacii, armenii, rutenii, secuii au subscris prin declaraţii publice la hotărârile de unire ale românilor. Germanii din România s-au pronunţat încă înaintea Adunării Naţionale de la Alba Iulia în favoarea Unirii Transilvaniei cu România. Aşa, de pildă. Consiliul săsesc întrunit la Sibiu în zilele de 21-22 noiembrie 1918 a hotărât să intre în legătură cu Consiliul Naţional Român, care pregătea Marea Unire a Transilvaniei cu România de la l Decembrie 1918. Adunarea Naţională a saşilor din Transilvania, întrunită la Mediaş, la 8 ianuarie 1919, a hotărât în unanimitate unirea poporului german cu Regatul României.79 Într-o Proclamaţie adoptată cu prilejul menţionat, Consiliul Naţional German - Saxon pentru Transilvania comunica Consiliului Naţional Român Central că luând act de faptul că „poporul cel mai numeros din Transilvania şi părţile limitrofe Ungariei a hotărât în Adunarea Naţională de la Alba-Iulia unirea sa cu România..., poporul sas din Transilvania, bazându-se pe dreptul popoarelor de-a dispune în mod liber de ele înseşi, proclamă unirea sa cu Regatul României şi transmite poporului român salutul său frăţesc şi cordiale urări pentru realizarea completă a idealului naţional”.80 „Pe deplin conştient de importanţa hotărârii sale - sublinia Proclamaţia de la Mediaş - poporul sas se consideră de acum înainte ca parte a statului român; el consideră pe fiii şi fiicele sale ca cetăţeni ai acestui stat”.81

Într-un alt raport al lui von Furstenberg, consulul general al Germaniei la Budapesta, înaintat Ministerului de Externe al Germaniei, se sublinia expres că ,,Alipirea saşilor la România s-a făcut fără condiţii”82 şi că „o deputăţie a plecat la Bucureşti, pentru a duce guvernului de acolo şi regelui Ferdinand hotărârea saşilor”.

In martie 1919, în cadrul unei alte adunări populare, saşii au reafirmat voinţa lor de cetăţeni ataşaţi noului stat naţional unitar român. Apreciind poziţia realistă a saşilor, deputatul I. Clopoţel, în şedinţa din 14 februarie 1920 a Adunării Deputaţilor, a relevat că hotărârea acestei naţionalităţi era rezultatul unei experienţe de convieţuire comună, de peste 800 de ani, cu românii din Transilvania.83 „Românii şi saşii - sublinia parlamentarul - cu forţe unite au înregistrat în cele opt secole multe momente de prosperitate economică şi culturală. Trecutul comun a fost baza şi îndemnul pentru colaborarea viitoare, rodnică de ambele părţi”.84

La 10 august 1919 adunarea populaţiei şvabe a votat la Timişoara o rezoluţie adresată Consiliului dirigent care susţinea, de asemenea, Unirea Transilvaniei, inclusiv a Banatului cu România.85

La un an după Unirea Transilvaniei cu România, diplomatul german W. Bock, într-un raport întocmit pentru Ministerul de Externe de la Berlin, prezentând un tablou amplu al vieţii politice româneşti, releva faptul că „după ce regele Ferdinand a adus la cunoştinţă, prin decretul din 27 decembrie, de anul trecut, că domneşte peste întreg teritoriul Transilvaniei, saşii din Transilvania au declarat conform hotărârii Comitetului saşilor din Transilvania, din 8 ianuarie a. c. (1919 n. ns.) unirea lor cu Regatul României”86. Diplomatul german reamintea faptul că în această declaraţie „se spune ca ei, saşii din Transilvania, au făcut aceasta din convingerea că statul român le va recunoaşte şi oferi tot ceea ce este necesar existenţei lor naţionale”.87 El arăta, de asemenea, că prin Hotărârea de la Alba-Iulia, „românii au declarat ferm că fiecare popor din Transilvania are dreptul de a se conduce, de a-şi administra averea, de a-şi folosi limba maternă şi de a judeca (în instanţele de judecată, n. ns.) cu proprii săi cetăţeni”.88

Exponenţi de vază, cu vederi democratice ai naţionalităţii maghiare s-au exprimat, de asemenea, în mod favorabil faţă de hotărârea istorică a românilor de Unire a Transilvaniei cu România, de la l Decembrie 1918.89

Astfel, într-un manifest din 3 noiembrie 1918, semnat de un mare număr de reprezentanţi de seama ai vieţii culturale şi obşteşti ungare, printre care Ady Endre, Bartok Bela, Boloni Gyorgy, Kodaly Zoltan, Vargo Jeno, se recunoaşte legitimitatea Unirii Transilvaniei cu România. „Faţă de naţiunile surori - sublinia manifestul - noi nu avem nici o pretenţie. Şi noi ne considerăm o naţiune reînnoită, o forţă acum eliberată pe ruinele monarhiei” (austro-ungare, n. na). Ne trezim uşuraţi la conştiinţa faptului că nu mai suntem forţaţi să fim stâlpii asupririi. Să trăim unul lângă altul în pace, ca naţiuni libere, cu alte naţiuni libere”.90

Partidul Naţional - Democrat Maghiar în Programul său adoptat în 1919 menţiona expres următoarele: „Noi suntem cu totul pe baza programului formulat la Alba Iulia, a cărei realizare o pretindem”.91 Deci, este vorba de o recunoaştere a Marii Uniri, precum şi a necesităţii respectării şi aplicării hotărârilor şi programelor sale, inclusiv în problema naţională, de către P.N.D.M. din România.

O poziţie de sine stătătoare favorabilă Unirii Transilvaniei cu România au adoptat secuii. La începutul anului 1920, un deputat din partea secuilor a făcut următoarea declaraţie în Parlamentul României: „Secuii, având nădejde că interesele lor viitoare vor fi ocrotite în sânul noului stal, au primii cu încredere şi linişte Unirea din România”.92 

            Acad. Constantin MARINESCU

 

Note

1. I. Gheorghiu, C. Nuţu, Adunarea Naţională de la Alba-Iulia, 1 decembrie 1918, Bucureşti, 1968, p. 111.

2. Marea Unire de ia l Decembrie 1918, Biblioteca Despărţământului Bucureşti al Asociaţiei „Astra”, Bucureşti, l decembrie 1918, p. 41-44.

3. Arhivele Statului Bucureşti, dosar nr. 187. f. 33-36.

4. Ibidem.

5. Ibidem.

6. Ibidem.

7. Ibidem 8. M. Păcurariu, 70 de ani de la Marea Unire. Contribuţia Bisericii, „Telegraful român” nr. 45-46, 1988.

9. Marea Unire, de la 1 Decembrie 1918, Biblioteca Despărţământului Bucureşti al Asociaţiunii „Astra”, Bucureşti, l Decembrie 1943, p. 49-51; cf. şi Marea Adunare Naţională întrunită la Alba Iulia în ziua de 1 Decembrie 1918, Acte şi documente, p. 19; cf. şi Mărturii. 1918 la români vol. II, p. 1228-1277.

10. Ibidem.

11. Apud I. Gheorghiu, C. Nuţu. op. cit., p. 112.

12. Ibidem;cf şi Mărturii, 1918 la români, vol. II, D. 1226-1227.

13. „Telegraful român”, nr. 126, 14/27.X1.191814. Muzeul judeţean de istorie, Sfântul Gheorghe (Covasna), dosar cuprinzând documente din perioada Murii Uniri, 1918.

15. Ibidem.

16. Ihidem.

17. Arh. St. Bucureşti, Xerogr. R.F.G. pach. XVII/5, p. 49-51; Polilisches Archiv des Auswortigen Amts, Bonn, Oslerrcich, no. 104-Bd. 16

18. Ibidem.

19. Ibidetn.

20. Ibidem.

21. Ibidem.

22. Arh. Si. Bucureşti, Microfilme Spania, rola 8 c, 422/427; Exteriores, seria Politica, Rumania. legajo 2647, nr. 66

23. Ibidem.

24. Ibidem.

25. Ibidem.

26. Ibidem.

27. Ibidem; cf. şi C. Gh. Marinescu, Lupta românilor pentru Marea Unire şi opinia publică, europeană, p.432-434.

28. Arh, St. Bucureşti, Microfilme, Franţa, rola 184, c. 602-603; Ministere des Affaires Etrangeres, Archives Diplomatiques, Scrie Europe 1918-1929, sous-serie Roumanie, vol. 41, f. 11-14.

29. Ibidem.

30.Ibidem.

31. Ibidem.

32. Ibidem 33. Desăvârşirea unificării stalului naţional unitar român. Unirea Transilvaniei cu România, p. 400-401.

34. Ibidem.

35. Laurenţiu Canea, Memorii (Am semnat pergamentul Unirii), „Magazin Istoric”, nr. 12/1988, p. 17-18.

36. Ibidem.

37. Ibidem.

38. Desăvârşirea unificării statului naţional unitar român. Unirea Transilvaniei cu România, p. 413.

39. A. Lupeanu - Melin, Cum s-a jacul România Mare în Ardeal; apud Desăvârşirea unificării statului naţional unitar român, p. 414.

40. Arh. St. Bucureşti, Microfilme Franţa, rola 182, c. 303, Ministere des Affaires Etrangeres, Archives Diplomatiques, Direction des Affaires Politiques et Commerciales, vol. 32, Serie Z, carton 577, Dossier general II, f. 13; cf. şi Mărturii. 1918 la români, vol. II. p. 1264.

41. Ibidem.

42. Ibidem.

43. Ibidem.

44. În cetatea Alba Iulia se găseau trei categorii de delegaţi: a) cei oficiali aleşi pe baza regulamentului (de alegere) dinainte stabilii; b) aleşii satelor şi ai oraşelor, care au venit la Adunarea Naţională pentru a susţine votul delegaţilor oficiali; c) reprezentanţii unor importante instituţii şi organizaţii obşteşti. Au fost reprezentate toate cercurile electorale româneşti.

45. La Adunarea cea Mare de la Alba Iulia, ca o încununare a luptei desfăşurate timp de peste o jumătate de veac, în fruntea iniilor de patrioţi încredinţaţi de locuitorii satelor şi oraşelor se aflau fruntaşii Astrei: Silviu Dragomir, secretar a! Adunării, Al. Chirea, Oct. C. Tăzlăoanu, Vasile Goldiş şi mulţi alţii. Biserica şi-a trimis ca delegaţi oficiali pe cei mai vrednici slujitori ai ei: cei 5 episcopi, 4 vicari, 10 delegaţi ai Consiliilor eparhiale, î 29 protopopi, câte un profesor şi câte doi studenţi de la Institutele de teologie, apoi numeroşi preoţi şi învăţători ai şcolilor îndrumate de Biserică, aleşi ca delegaţi în satele sau oraşele în care locuiau. In afară de aceşti delegaţi oficiali, numeroşi alţi preoţi au participat la adunare în fruntea enoriaşilor lor, alături de cei o sulă de mii de români veniţi din toate localităţile Transilvaniei (cf. M. Păcurariu, 70 de ani de la Marea Unire, Contribuţia Bisericii, „Telegraful Român” nr. 45-46/1988, p. 2.).

46. S. Dragomir, Un sfert de veac de la Unirea Transilvaniei cu România. Sibiu, 1943, p. 28; cf. şi Ştefan Pascu, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, p. 361-381.

47. Cf. Ştefan Pascu, Făurirea statului naţional unitar român, vol. II, passim.

48. Cf. Gh. Sora, Cuvântarea istorică a lui Vasile Goldiş la Alba Iulia, de la l decembrie 1918, „Telegraful român”, nr. 43-44, 1988, p. 1-2.

49. I. Scurtu, Alba-Iulia. 1 Decembrie 1918, Ed. Sport-Turism, 1983, p. 145

50. Ibidem

 51. V. Netea (ediţie şi prefaţă), Carmen Saeculare Valachicum, Editura „Minerva”, Bucureşti, 1979, p. 349-353; cf. şi I, Scurtu, op. cit.. p. 148.

52. V. Netea, op. cit., p. 349-353.

53. Ibidem.

54. Ibidem; Cf. şi C. Gh, Marinescu, Al. Tănase, Conştiinţa naţională şi valorile patriei, p. 174-175.

55. Ibidem.

56. Ibidem.

57. Ibidem

58. Ibidem.

59. Desăvârşirea unităţii stalului naţional român. Unirea Transilvaniei cu România, p. 420.

60. Ibidem.

61. Ibidem.

62. Ion Flueraş, Amintiri din tinereţe şi din revoluţie, în „Mişcarea socială”, nr. 10-12/1932.

63. I. Scurtu, Alba Iulia, 1 Decembrie 1918, p. 149-150.

64. Ibidem.

65. La Marea Adunare Naţională au fost prezenţi reprezentanţi ai tuturor claselor şi categoriilor sociale, instituţiilor economice, culturale, civile şi militare, de femei, de tineret, universitare, etc. Toţi aveau mandatul ca în numele naţiunii române să hotărască Unirea necondiţionată a Transilvaniei cu România. Cei 1228 de delegaţi oficiali, aleşi pe circumscripţiile electorale şi de organizaţii obşteşti, şi-au exprimat deschis, într-o atmosferă de entuziasm indescriptibil dorinţa de unire pe veci a Transilvaniei cu România. Hotărârea votata în unanimitate de delegaţi şi aclamată cu bucurie delirantă de cele peste 100 000 de voci ale participanţilor la Marca Adunare Naţională din Cetatea Alba Iuliei, cerea viitoarei Conferinţe de pace să ţină scama de această voinţă nestrămutată a poporului român.

66. I. Scurtu, op. cit., p. 149-150.

67. Ibidem.

68. Cf. I. Agrigoroaiei, Însemnătatea făuririi statului naţional unitar român, în vol. Naţional şi internaţional în lupta românilor pentru Marea Unire din 1918, Iaşi, 1989, sub red. şi coord. C. Gh. Marinescu, p. 268

69. L., Eşanu, Actul istoric de la l Decembrie 1918 şi poziţia naţionalităţilor conlocuitoare din România”, în vol. Naţional şi internaţional în lupta românilor pentru Marea Unire din 1918, p. 197.

70. În Consiliul Dirigent au fost numiţi, deşi se aflau încă la Paris, şi Vasile Lucaciu şi Octavian Goga, numirea lor ca miniştri echivalând cu recunoaşterea marilor lor merite dobândite în anii de luptă pentru realizarea imitaţii naţionale, inclusiv în conducerea „Ligii Culturale” din România (primul în calitate de preşedinte iar celălalt ca vicepreşedinte al societăţii) care a exercitat cum s-a văzut, un rol proeminent în lupta pentru desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român.

71. „Universul”, nr. 25,24 VIII 1918.

72. Ibidem.

73. „Telegraful român” nr. 130,21 XI/4 XII 1918. Arh. St. Buc, Microfilme Belgia, rola 12, c. 366—367, Ministre des Affaires Etrangcres et du Commerce Exterieur, Bruxelles, Correspondance Politique, Le-gation Roumanîe, Serie non reliee, vol. 5.

74. Arh. St. Buc. Microfilme Belgia, rola 12, c. 366-367, Ministere des Affaires Etrangeres el du Commerce Exterieur, Bruxelles, Correspondance Politique, Legation Roumanie, Serie non reliee, vol. 5.

75. Ibidem.

76. Ihidem.

77. I. Scurtu, op, cit,, p. 157; cf. şi I, Lupaş, Din Istoria Transilvaniei, Bucureşti, Microf. R. P. Ungară, rola 422, C 1079. Doboz, 15/4 f. 374; cf. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea internaţională, volumul II, p. 112-1 14.

78. Ibidem.

79. Arhivele St. Bucureşti, fond Preşed. Consiliului de Miniştri, dosar nr. 57/1918.. f. 11-13; cf. şi Mărturii 1918, vol. III op. cit,, p. 123-124.

80. Ibidem; cf. şi I. Scurtu, op. cit,, p, 155-157.

81. Ibidem.

82. Ibidem.

83. Ibidem.

84. Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A. D. Xenopol”, XX/1983, p. 58.

85. L. Eşanu, op. cit, p. 195.

86. Arhivele Statului Bucureşti, colecţia microfilme R.F. Germania, rola 109, c. 189-182; Hauplarchiv des Auswărtigen Anils, Bonn, Politisches Archiv., des Auswartigen Amts., Rumănien I.

87. Ibidem.

88. Ibidem.

89. I. Scurtu, op. cit. p. 157; cf. şi I. Lupaş, Din Istoria Transilvaniei, Bucureşti, 1988, p. 310-312.

90. Apud V. F. Dobrinescu, Recunoaşterea Internaţională a Unirii Transilvaniei cu România. Tratatul de ia Trianon (4 iunie 1920), m voi. Naţional şi internaţional în lupta românilor pentru Marca Unire din 1918, p. 257-258.

91. I. Scurtu, op. cil., p. 157.

92. L. Eşanu, op. cit., p. 195.