România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Unirea

Bucovinei cu România

 

Fructificând condiţiile interne şi internaţionale favorabile, determinate de degringolada Imperiului austro-ungar ca urmare a înfrângerilor militare suferite de armatele Puterilor Centrale, pe toate fronturile, inclusiv pe frontul din Galiţia, şi mai ales a puternicelor mişcări de eliberare naţională şi socială a popoarelor oprimate, populaţia românească predominantă numericeşte din Bucovina îşi afirmă şi ea deschis voinţa de autodeterminare până la separare de Austro-Ungaria şi de unire cu patria-mamă, România.

Reprezentantul diplomatic al Austriei la Bucureşti, contele Demblin, informa, încă de la 6 noiembrie 1918, pe ministrul de externe de la Viena „despre comunicarea guvernului român din Iaşi, în legătură cu cererea Comitetului Naţional si a populaţiei din Bucovina de a fi pusă, sub protecţia statului român”, ceea ce probează voinţa de unitate naţională a românilor din această provincie istorică şi pe care o va consfinţi peste câteva zile prin Adunarea Naţională de la Cernăuţi.1

În vederea pregătirii pe cale democratică, plebiscitară a unirii Bucovinei cu Ţara, conducerea mişcării naţionale a românilor a organizat o mare adunare politică la Cernăuţi, în ziua de 14/27 octombrie, 1918, „în scopul de a se proclama Constituanta şi de a alege un Consiliu Naţional, ca organ reprezentativ al românilor bucovineni”.2 Prima hotărâre a Constituantei avea să fie „ Unirea Bucovinei cu celelalte ţări româneşti, într-un stat naţional independent, în deplină solidaritate cu românii din Transilvania şt Ungaria”.3

Consiliul Naţional ales de Constituantă era format din 50 de membri. Acesta a devenit organul reprezentativ suprem al românilor ce formau populaţia majoritară a Bucovinei. La rândul său acesta a desemnat un Comitet care să desfăşoare activitate politică permanentă în conformitate cu orientările stabilite de Consiliul Naţional. Totodată, el trebuia să susţină revendicările naţionale ale bucovinenilor la Conferinţa de Pace.4 În calitate de preşedinte al Consiliului Naţional a fost ales marele patriot bucovinean Iancu Flondor. Consiliul Naţional a condus timp de o lună destinele populaţiei din Bucovina, cu atribute de guvern naţional, respectiv până în noiembrie 1918, când Bucovina se uneşte cu România.

Presa relata că entuziasmul maselor în timpul desfăşurării lucrărilor Constituantei a fost deosebit de puternic. Oameni de toate vârstele şi categoriile sociale, veniţi din toate zonele Bucovinei erau prezenţi în jurul Palatului Naţional din Cernăuţi. Au avut loc impresionante manifestări cultural-patriotice.5 Declaraţia de Unire a Bucovinei cu Regatul României, prezentată de I. Flondor, în numele participanţilor „a fost primită cu unanimitate şi aclamată delirant de întreaga adunare, stând în picioare şi bătând din palme aproape zece minute. Nu era ochi care să nu fie copleşit de lacrimi, drept urmare a marii însufleţiri care domnea spiritele prezenţilor”.6

La 31 oct/12 noiembrie 1918 s-a întrunit în a doua şedinţă Consiliul Naţional. cu care ocazie s-a format un guvern în frunte cu Iancu Flondor, din care făceau parte 11 „miniştri” numiţi secretari de stat, ce guvernau împreună cu Consiliul Naţional de sub preşedinţia lui Dionisie Plejan. În această şedinţă a fost decretată Legea, fundamentală provizorie asupra administrării Bucovinei prin care se precizau atribuţiile diferitelor organisme politice. Consiliul Naţional era considerat autoritatea unică peste întreaga Bucovină.7

Socialistul bucovinean George Grigorovici, în şedinţa Consiliului Naţional Român, din 13 noiembrie 1918, exprimând poziţia muncitorimii de toate naţionalităţile, cere ca Bucovina să pună la baza Constituţiei sale principiile democratice şi în primul rând să se înfăptuiască reforma agrară. El solicită, de asemenea, o reprezentare mai adecvată a clasei muncitoare în Consiliul Naţional Român, corespunzător ponderii sale în structura socială.8 Referindu-se la problema fundamentală care stătea în faţa românilor de pretutindeni, G. Grigorovici a declarat că „Unirea trebuie să rămână idealul pe care dacă nu-1 vom împlini nu merităm numele de români”.9

La propunerea lui Iancu Flondor şi Ipolet Tarnovschi, printre membrii Consiliului Naţional Român a fost ales şi fruntaşul socialist G. Grigorovici, căruia i-au fost încredinţate responsabilităţi în domeniul politicii externe. De altfel, el va face parte din delegaţia română care a tratat cu guvernatorul Bucovinei, Contele Etzdorf, reprezentantul Curţii imperiale de la Viena, problema autodeterminării Bucovinei10, în virtutea principiilor wilsoniene.

În ziua de 12/25 noiembrie 1918 a avut loc o nouă întrunire a Consiliului Naţional care a reluat în dezbatere soarta Moldovei de Sus11 şi a hotărât convocarea pe baze plebiscitare a Congresului Bucovinei, pentru a exercita în numele poporului dreptul la autodeterminare.

Cu acest prilej s-au făcut cunoscute membrilor Consiliului Naţional discuţiile separate, în spirit democratic, purtate cu reprezentanţii polonezilor, germanilor şi evreilor în legătură cu atitudinea lor faţă de hotărârea de unire a Bucovinei cu Regatul României. S-a precizat că răspunsurile exponenţilor acestor populaţii au fost afirmative, că ei au aprobat unirea fără condiţii, sub garanţia dezvoltării libere în domeniul învăţământului.12

Ca şi în Basarabia, alegerile de delegaţi s-au făcut cu respectarea principiilor democratice, ţinându-se seama de ponderea fiecărei naţionalităţi: 74 delegaţi români, 13 delegaţi ruteni, 7 germani şi 6 polonezi. Aceştia au fost aleşi, deci, corespunzător cu situaţia etnică a Moldovei de Sus, la care s-au adăugat 5 deputaţi de drept.13 În afara acestor delegaţi aleşi pe localităţi, mii de locuitori ai Bucovinei provenind din toate categoriile sociale s-au îndreptat spre Cernăuţi spre a fi părtaşi la consumarea marelui eveniment istoric şi spre a întări astfel mandatul încredinţat delegaţilor lor pentru a vota unirea pe veci a Bucovinei cu România.

Congresul general al Bucovinei s-a întrunit la 15/28 noiembrie 1918. la Cernăuţi,, pentru a hotărî soarta acestei provincii istorice. Dionisie Bejan, în numele Consiliului Naţional Român, a rostit cuvântarea de deschidere, subliniind că chemarea Congresului este „a aduce la îndeplinire dorul şi aspiraţiunile pe care poporul nostru le nutreşte şi le păzeşte cu sfinţenie vrednică, de un secol şi jumătate”14, anume acela de a se reuni cu Patria mamă.

Ca organism ce întruchipa suprema putere a ţării, investit singur cu putere decizională, în numele suveranităţii naţionale, pe baza argumentelor etno-demografice, istorice şi politice, acesta a hotărât: „ Unirea necondiţionată şi pe veci a Bucovinei - în vechile ei hotare... cu Regatul României”15.

În procesul-verbal al Congresului general al Bucovinei, se menţionau următoarele consideraţiuni care stăteau la baza hotărârii de unire cu România: 1) „La fundarea Principatelor Române, Bucovina, care cuprinde vechile ţinuturi ale Sucevei şi Cernăuţilor, a făcut pururea parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat ca stat; 2) în cuprinsul hotarelor acestei ţări se găsesc vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropniţele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceviţa, precum şi multe alte urme şi amintiri scumpe din trecutul Moldovei; 3) în 1774, prin vicleşug, Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei şi cu de-a sila alipită coroanei habsburgilor; 4) 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferinţele unei cârmuiri străine, care îi nesocotea drepturile naţionale”.16 În acelaşi document se menţiona că „bucovinenii n-au pierdut nădejdea în ceasul mântuirii, aşteptat cu atâta dor şi suferinţa”17, că „moştenirea lor străbună, tăiată prin graniţe nelegiuite, se va reîntregi prin realipirea Bucovinei la Moldova lui Ştefan”18. Participanţii la congres declarau că românii din Bucovina „au nutrit vecinic credinţa că marele vis al neamului se va înfăptui, când se vor uni toate ţările româneşti într-un singur stat naţional unitar”.19 Delegaţii muncitorimii bucovinene şi-au adus o contribuţie substanţială la adoptarea hotărârilor istorice, de unire a Bucovinei cu România, în cadrul Congresului general al Bucovinei.

Luând cuvântul în cadrul dezbaterilor, numeroşi delegaţi români şi ai naţionalităţilor au motivat cu demnitate, hotărârea istorică pe care au adoptat-o de unire a Bucovinei cu România. Astfel, profesorul I. Nistor, unul dintre neobosiţii militanţi pentru cauza naţională, în cuvântarea sa a evocat luptele seculare ale românilor pentru unire, argumentele istorice şi etno-demografice care au stat la baza hotărârilor Congresului20. La rândul său Stanislav Kwiatkowski, reprezentantul polonezilor, salutând „Ziua sfântă a renaşterii României unite”21, recunoştea „drepturile băştinaşe, ale poporului român asupra Bucovinei”.22 El considera că momentul „unirii Bucovinei cu glorioasa sa mamă”23, era un veritabil moment istoric mult aşteptat de către toţi locuitorii acestei provincii.

Congresul general al Bucovinei aducea, în aceeaşi zi, la cunoştinţa puterilor Antantei, prin telegrame adresate reprezentanţilor acesteia acreditaţi în România (la Iaşi), faptul că „în virtutea drepturilor popoarelor de a-şi hotărî singure soarta a votat în unanimitate revenirea Bucovinei, în vechile ei hotare.., la Regatul României”24. Totodată, se exprimau mulţumirile cele mai călduroase pentru dragostea cu care a fost îmbrăţişată, de diplomaţii Antantei, „cauza noastră dreaptă (a bucovinenilor, n. ns.) în vremile de cea mai grea cumpănă şi în clipele hotărâtoare pentru viaţa noastră naţională”.25

După cum am relevat, această hotărâre istorică a obţinut şi adeziunea polonezilor şi germanilor din Bucovina prin votul reprezentanţilor lor, participanţi la Congres. În acest timp, legătura permanentă între mişcarea pentru unitate naţională din Bucovina şi cea din Transilvania şi România a fost realizată şi prin emisari. Astfel, o delegaţie în frunte cu Iancu Flondor a fost trimisă la Iaşi, chiar în ziua de 15/28 noiembrie 1918, după încheierea lucrărilor Congresului Bucovinei, pentru a înmâna regelui Actul Unirii Bucovinei cu România.

Delegaţia Bucovinei a sosit la Iaşi în ziua în care regele Ferdinand, guvernul, celelalte autorităţi ale statului se pregăteau să plece la Bucureşti, după un refugiu impus de ocuparea temporară a 2/3 din teritoriul ţării, inclusiv a Capitalei de către armatele invadatoare germano-austro-ungare. De aceea ea s-a alăturat autorităţilor şi a mers la Bucureşti, unde a participat Ia festivităţile consacrate revenirii triumfale a acestora în Capitala ţării întregite.

 

Acad. Constantin MARINESCU

 

 

Note

1. Microfilme Austria, rola 119, c. 171; Haus-Hof-und Staatsarchiv, Wien, Politisches Archiv I, K 1057.

2. România în anii primului război mondial, vol. 2, p, 619.

3. Ibidem.

4. Ibidem.

5. Ibidem.

6. Ibidem, p. 620

7. Unirea Bucovinei cu România, 28 noiembrie 1918, Studii şi documente Bucureşti, 1928, p. 113-114.

8. Augustin Deac, op. cit., p, 99.

9. Ion Nistor, Unirea Bucovinei, 28 noiembrie 1918, Studii şi documente Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1928. p. 86.

10. Ibidem, p. 99.

11. Mărturii, 1918 la români, vol. II, p. 1226-1227.

12. România în anii primului război mondial, vol. 2, p. 620.

13. Probleme fundamentale ale istoriei României, p. 92.

14. Mărturii, 1918 la români, voi. 11., p. 1226-1227.

15. Microfilme Austria, rola 119, c. 171; Haus-Hof-und Staatsarchiv, Wien, Politisches Archiv I, K, 1057.

16. Arhivele Statului Bucureşti, fond, Casa Regală, dos 58/1918, f. 6-8.

17. Ibidem.

18. Ibidem.

19. Ibidem.

20. I. Nistor, Unirea Bucovinei cu România: 28 noiembrie 1918. Studii şi documente, p. 65.

21. Ibidem.

22. Ibidem.

23. Ibidem.

24. Mărturii 1918 Ia români, voi. II, p. 1226-1227.

25. Ibidem.

 

                        

                  Iancu Flondor(1886-1924)                                                                      Ion Nistor (1876-1962)

Om politic român, președinte al Congresului                                        Istoric și om politic român din Bucovina, Academician

general care a hotărât unirea Bucovinei cu România                             fruntaș al luptei pentru unirea Bucovinei cu România

și ministrul Bucovinei în guvernul României