România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Alburnus Maior – Roşia Montană

6 februarie 131 – 6 februarie 2014

 

Istoricul Nicolae Iorga în lucrarea „Orizonturile mele. O viaţă de om – aşa cum a fost”, scrie: „… fiecare loc de pe pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi şi un dram de iubire ca s-o înţelegi”, afirmaţie potrivită şi Roşiei Montane la aniversarea vârstei de 1883 de ani de la prima atestare scrisă.

Roşia Montană este o aşezare din Ţara Moţilor, situată în partea de NE a Munţilor Metaliferi şi a poligonului aurifer, în apropierea oraşelor Abrud şi Câmpeni, unde avem cel mai mare zăcământ auro-argintifer din România şi un patrimoniu cultural-istoric de valoare universală.

Pe acest teritoriu în timpuri istorice au locuit scito-agatârşii şi geto-dacii care se ocupau şi cu extragerea firicelelor de aur şi argint din prundişul râurilor Mureş, Arieş şi Crişuri. Marele istoric grec, Herodot spunea: „Agatârşii sunt oamenii înstăriţi ce poartă şi se desfată în mult aur. Locuiesc împreună ca fraţii şi nu se invidiază între ei. În ce priveşte celelalte obiceiuri ale lor, ei se aseamănă cu tracii” iar „geţi sunt cel mai viteaz, cel mai uman şi mai drept popor al tracilor”. De la agatârşi meşteşugul extragerii aurului şi argintului a fost preluat de către daci. Aurul, metal nobil, numit şi „ochiul dracului”, i-a îndemnat pe căutătorii de aur să urce pe cursurile de apă până la zăcămintele de unde au plecat firicelele de aur şi argint.

Dacii, popor harnic şi inteligent, au extras aur şi din minele de la Roşia Montană, dovadă fiind monedele de aur din timpul domniei regelui Sarmiz, bătute la monetăria de la Sarmizegetusa, sau de la Tharnis (Alba Iulia). Cercetările recente din programul „Alburnus Maior” făcute după anul 2000, pun în  evidenţă lucrări miniere (galerii) existente anterior secolului I a. Chr.

Bogăţiile minerale din Munţii Metaliferi au constituit unul din obiectivele de cucerire şi ocuparea Daciei de către Imperiul Roman, în perioada 106-275 p. Chr. Împăratul Traian, după cucerirea Daciei, se întoarce la Roma în toamna anului 106 cu 165.000 kg aur, 331.000 kg argint şi cca. 50.000 de prizonieri de război, fiind primit cu mare fast, festivităţile şi petrecerile în cinstea victoriei au durat 123 de zile. Sub ocupaţia romană, mineritul a fost modernizat prin introducerea de noi tehnologii de extracţie şi prelucrare a minereului, inclusiv cu specialişti aduşi din imperiu. Lucrări miniere romane se consideră galeriile şi abatajele efectuate cu focul, apa sau oţetul, cu dalta şi ciocanul, ce au profile (forme) aproape uniforme. Astfel de lucrări întâlnim şi în prezent, peste tot în zăcământul din Roşia Montană. Tehnica minieră folosită de romani a fost practicată şi după retragerea lor din Dacia, până la descoperirea prafului de puşcă, sfârşitul secolului al XIV-lea, care a revoluţionat mineritul.

Din perioada romană, mai ales în secolele XVIII-XXI, pe teritoriul Roşiei Montane, s-au făcut numeroase descoperiri privind aşezarea, organizarea administrativă, comunicaţiile şi sistemul de apărare, forţa de muncă, populaţia, viaţa social-religioasă, valorificarea şi exploatarea aurului etc. Au fost descoperite ziduri, monumente, fragmente arhitectonice şi epigrafice, unelte miniere, diferite tipuri de lucrări  miniere, monede, obiecte de podoabă, substrucţii ale unei aşezări civile cu necropolă etc. Multe din obiectele şi piesele găsite se află în muzeele din Cluj-Napoca, Turda, Alba Iulia, Deva şi din străinătate la Budapesta, Viena, Bochum – Germania. Cercetările arheologice făcute din anul 2000 în cadrul proiectului „Alburnus Maior”, iniţiat de Ministerul Culturii şi desfăşurat pe mai mulţi ani, au pus în evidenţă un patrimoniu cultural-istoric de excepţie, amintind doar incinta funerară de la Găuri. Aceste descoperiri deosebit de valoroase sunt puţin cunoscute de publicul românesc.

Text lacunar

 

Între anii 1786-1855 s-au descoperit în minele de aur de la Roşia Montană – Tăbliţele cerate dacice – cărţi din lemn care cuprind texte de drept civil roman, contracte de vânzare-cumpărare, închirieri ale forţei de muncă salariate, de împrumut cu dobândă, contracte de asociaţii, dovezi de cheltuieli şi preţuri etc. Tăbliţele au fost întocmite între Anii 131-167 p. Chr. fiind ascunse în galeriile miniere şi descoperite după 16 secole, constituind un „miracol” arheologic al Daciei romane.

Tăbliţa cerată XVIII, datată 6 februarie 131 p.Chr. , a fost descoperită în anul 1854 în galeria Ohaba – Sf. Simion de pe versantul sudic al muntelui Cârnic şi reprezintă un contract încheiat de „scriitorul”-jurist Valerius Firmus, cetăţean roman italic. Din conţinutul ei se cunoaşte pentru prima dată toponimul localităţii Roşia Montană de Alburnus Maior. Numele are rădăcina dacică „alb”, articulată integral latineşte. Pe baza acestui document valoros Roşia Montană la 6 februarie 2014, împlineşte venerabila vârstă de 1883 ani. Instituţiile statului precum şi locuitorii comunei trebuie să-i acorde atenţia cuvenită acestui moment istoric. La mulţi ani, Roşia Montană!

Plachetă comemorativă din bronz

 

Prima manifestare a zilei de naştere a Roşiei Montane a avut loc în 23-24 octombrie 1981, când s-au aniversat 1850 de ani de atestare documentară a localităţii şi mineritului. Au fost organizate acţiuni cultural-sportive, o sesiune de comunicări ştiinţifice, tipărirea unui pliant, o ştampilă poştală jubiliară, o expoziţie de pictură, vizionarea filmului „În California antichităţii” şi o plachetă comemorativă. Cu acest prilej s-a inaugurat Muzeul mineritului din Roşia Montană, un vechi deziderat al roşienilor. Ieri mândrie, astăzi indiferenţă. De ce?

Mineritul aurifer de la Roşia Montană a fost practicat din cele mai vechi timpuri de asociaţii particulare şi de stat, până în 1948, când bogăţiile subsolului au fost naţionalizate trecând în proprietatea statului. Se organizează Întreprinderea minieră Roşia Montană, care timp de 58 ani a extras aur, argint, sulf, până în luna mai 2006 când mina a fost închisă fără nici o analiză, cu toate că avea rezerve de minereu care asigurau activitatea mai mult de 50 de ani. În aceeaşi perioadă au fost închise toate minele din Apuseni.

După 1995 perimetrul minier a fost concesionat pe timp de 20 de ani Societăţii Roşia Montană Gold Corporation, care în urma lucrărilor de cercetare estimează că se pot valorifica 218 milioane tone minereu, din care se recuperează 330 tone aur şi 1628 tone argint. Exploatarea se face în carieră, la suprafaţă prin retezarea a 4 munţi: Cetate, Cârnic, Orlea, Jig-Văidoaia, creându-se un gropan cu adâncimea până la 400 m, durata exploatării va fi de 17-20 de ani. Localitatea Roşia Montană şi satul Corna vor fi şterse de pe suprafaţa pământului. Minereul va fi prelucrat prin cianurare, cu un consum de 0,8 kg pe tona de minereu. Pe Valea Cornei, în amonte de oraşul Abrud, se va construi un iaz de decantare care va ocupa o suprafaţă de 600 hectare şi care la bază are un dig din anrocamente cu înălţimea de 185 m, în care se vor depozita deşeurile de la procesarea minereului impurificate cu cianură.

De la făurirea României Mari, în industria aurului au lucrat un număr mare de specialişti cu o pregătire profesională deosebită în geologie, exploatarea şi prelucrarea substanţelor utile, preocupându-se de valorificarea superioară a zăcămintelor şi o dezvoltare durabilă în folosul ţării şi al cetăţeanului. Nici unul nu a gândit o megaexploatare ca cea preconizată de RNGC, care să ducă la lichidarea în timp scurt a zăcământului şi a două localităţi, Roşia Montană şi Corna.

Roşia Montană, pe baza celor prezentate sintetic mai sus, a devenit o problemă naţională şi nu numai.

Cred că este momentul  la acest ceas aniversar – 1883 de ani – să apreciem şi să gândim cazul Roşia Montană în litera sfatului lui N. Iorga, să tragem bine cu urechea la istoria multimilenară a acestei localităţi şi să ne apropiem cu înţelegere şi cu un dram de iubire faţă de acest patrimoniu geologic, minier, economic, cultural şi istoric, pentru a nu permite nimănui să-l distrugă. Trebuie să lăsăm ceva şi urmaşilor noştri. Mineritul în zonă este posibil de reluat, dar cu o altă gândire şi la altă scară.

 

Geolog Aurel SÎNTIMBREAN  Fundaţia culturală Roşia Montană