Căminul
„Avram Iancu” – Cluj, mai 1946
Scriam, în numărul precedent, sub
titlul: „Mişcările studenţeşti clujene din 1946 – manifestări
anticomuniste sau antirevizioniste?” (insistând, aparent exagerat,
asupra premiselor, preliminariilor şi raporturilor de cauzalitate),
următoarele:
Cât priveşte mişcările
studenţeşti din 1946 (de care m-am ocupat pe larg cu ocazia
semicentenarului din 28 mai 1996), deocamdată doar atât că acestea au
apărut ca o reacţie românească la provocările forţelor iredentiste
maghiare, provocări menite a genera conflicte care, prin răstălmăcire,
să fie prezentate opiniei publice internaţionale ca „pogromuri
antimaghiare” (după aceeaşi reţetă care va fi aplicată, peste 44 de ani,
la Târgu Mureş, în martie 1990!) şi folosite, apoi, ca argumente pro
domo la Conferinţa de Pace de la Paris. Drept care, după cum bine
observă şi Vasile Vesa, studenţii români au renunţat la protestul lor
pentru a dejuca scenariul cu pricina, pentru a nu oferi dorita „materie
primă” preconizatelor răstălmăciri, menite a furniza un plus de şansă
celor ce urmau să pretindă (şi au şi făcut-o!), la Paris, 22.000 de kmp.
din teritoriul Ardealului.
Iar în ceea ce priveşte
caracterul anticomunist pe care l-a dobândit, pe parcurs, mişcarea
antirevizionistă a studenţilor români, chestiunea a ţinut doar de un
anumit prag de conştientizare: cum să nu devină anticomunistă aceasta,
atunci când, în condiţiile date (toţi studenţii anticomunişti erau
români iar toţi muncitorii comunişti erau unguri!!!), revizionismul se
confunda cu comunismul şi viceversa?
Desigur, pentru clujenii (şi, în
general, ardelenii) de o anumită vârstă, cele reproduse ar fi
arhisuficiente pentru a-şi reaminti contextul celor schiţate mai sus.
Pentru ceilalţi, pentru cei care n-au trăit acele vremuri sau erau prea
mici ca să le înţeleagă, pentru cei ce (cred că) le cunosc din
informaţii de mâna a doua, tendenţioase, partizane, „political corecte”
sau, pur şi simplu, tâmpe, nişte date suplimentare se impun. Prezentarea
acestora este o întreprindere facilă (sau facilitată) având în vedere,
cu precădere, două elemente: tevatura (şi campania de presă aferentă)
legată de conţinutul inscripţiei plăcii comemorative ce urma a fi
amplasată pe clădirea căminului menţionat în titlu (cămin locuit
exclusiv de studenţi români „reacţionari” şi atacat de muncitorii
„comunişti” de la fabrica de încălţăminte „Dermata”, fără nici o
excepţie unguri!) şi, pe de altă parte, tot ceea ce s-a prezentat şi
rostit la simpozionul din 28 mai 1996, simpozion închinat comemorării
semicentenarului evenimentelor de care ne ocupăm.
Iată despre ce este vorba. În urmă
cu aproape 20 de ani, în Romániai Magyar Szo, (nr. 1779 din 11 sept.
1995), sub titlul „Text autentic pe placa comemorativă”, se puteau
citi următoarele:
Rectoratul Universităţii
„Babeş-Bolyai” a luat o hotărâre în legătură cu placa comemorativă ce
urmează a fi aplicată pe căminul studenţesc Avram Iancu. Încă în
primăvara anului trecut arhiepiscopul Bartolomeu Anania şi persoane din
anturajul său au iniţiat aplicarea unei inscripţii pe cămin, care să
amintească de revolta studenţilor din 1946. În mai 1946, împotriva
studenţilor aflaţi în căminul din strada Petöfi (sic!, n.m.), care
demonstrau în cămin (în cămin?!; împotriva cui?, n.m.), a fost
mobilizată (de către cine?, n.m.) o parte (care?, n.m.) din muncitorii
fabricii Dermata. Textul propus de arhiepiscop (nereprodus în articolul
din care cităm – n.m.) pentru placa comemorativă a fost respins de către
Rectoratul universităţii, pe motiv că acesta dă o coloratură
etnică unui eveniment cu caracter anticomunist.
Deci, cu alte cuvinte, în 1946,
nişte studenţi clujeni oarecare, locatari ai unui cămin ce purta, cu
totul întâmplător, numele lui Avram Iancu, demonstrau în cămin (că acolo
şi nu pe stradă se fac demonstraţiile!) împotriva comunismului, iar o
(nu se ştie care) parte a muncitorilor de la Dermata a fost (nu se ştie
de către cine) mobilizată împotriva studenţilor respectivi. Iar acum (nu
se ştie de ce), arhiepiscopul ortodox al Clujului (Vadului şi
Feleacului) vrea o inscripţie comemorativă care dă un sens etnic unui
moment al luptei anticomuniste, denaturare cu care Rectoratul de la
Babeş-Bolyai nu este de acord.
De fapt, succintul comunicat din
RMSz eludează, deliberat, datele esenţiale ale problemei. În realitate,
aşa cum am mai spus-o (şi repetat-o), studenţii de la Avram Iancu erau
în exclusivitate români şi nu demonstrau în cămin, ci îşi apărau, pur şi
simplu, viaţa, confruntaţi cu asaltul unui inamic supranumeric şi
înarmat, inclusiv cu arme de foc. (Mai existau, la acea vreme, „gărzi
muncitoreşti înarmate). Agresorii reprezentau nu „o parte” oarecare a
muncitorilor de la fabrica de încălţăminte Dermata, mai comunistă decât
restul şi mai motivată pentru a-şi asuma efectiv lupta de clasă, ci un
„întreg” al cărui liant era departe de a fi fost unul politic. Cei ce au
atacat în noaptea de 28 spre 29 mai 1946 („spre a înfrunta, în propriul
bârlog, forţele reacţiunii” – după cum se exprima la vremea respectivă
ziarul clujean de limbă maghiară Igazság) erau, până la ultimul
om, unguri (de altfel, în toată fabrica nu exista, după ştirea noastră,
nici un român), iar mobilul agresiunii (asupra obiectivului strategic
vom reveni), alături de ura perpetuată din perioada 1940-1945 şi furia
oarbă în faţa „ocupantului” român care încerca să-şi reintre în
drepturi, a fost excesul de zel. Excesul de zel în mimarea luptei de
clasă, studenţii români fiind – nu-i aşa? – cea mai reacţionară
categorie socio-profesională a momentului, a cărei stârpire, în viziunea
atacatorilor, urma să fie apreciată pozitiv şi contabilizată unde
trebuie de către ocupantul sovietic.
Înainte de a vedea în ce măsură
(nu) s-a potrivit socoteala de-acasă cu cea din târg, să dăm curs unor
dubii fireşti. Cum se face că „reacţionarii” care demonstrau pe străzile
Clujului în 1946 cu lozincile „Jos teroarea”, „Jos provocatorii” erau,
până la ultimul om, români, iar exponenţii „clasei muncitoare”,
„justiţiarii comunişti” erau, tot până la ultimul om, unguri? Ce fel de
luptă de clasă mai e şi asta? Cum de numai românii au sesizat pericolul
comunist şi l-au înfruntat, iar ungurii, dimpotrivă, au devenit peste
noapte comunişti? (şi asta în ciuda mult trâmbiţatului lor „ascendent
occidental”!). Toţi românii (sau măcar studenţii români) erau exponenţii
burghezo-moşierimii, iar ungurii aveau cu toţii „origine sănătoasă”? Cum
să nu dobândească, în condiţiile date, coloratură etnică lupta de clasă?
Sau, o ultimă întrebare, tot retorică, fireşte, la care îi invităm pe
cei de la Romániai Magyar Szo (şi nu numai) să răspundă: cum de nu i-au
atacat „comuniştii” de la Dermata, dacă tot studenţimea era pătura cea
mai „reacţionară”, pe studenţii de la Universitatea Bolyai?
Să ne întoarcem, însă, la asediul
cu pricina, una din cele mai sălbatice acţiuni maghiare post-horthyste
ale anului 1946 şi una din cele mai stupide manifestări ale
colaboraţionismului maghiar cu forţele comuniste ale vremii. Atât de
stupidă, încât a fost zădărnicită exact de forţele respective, mai
precis, de către forul care le tutela încă la acea vreme. Despresurarea
căminului, salvarea studenţilor români şi împrăştierea asediatorilor s-a
făcut, sub ameninţarea unor mitraliere, exact de către armata sovietică,
la ordinul comandantului local al acesteia (care a înţeles că, atunci şi
acolo, nu era vorba de luptă de clasă, ci de cu totul altceva). Drept
care, a doua zi, studenţii şi-au exprimat recunoştinţa scandând minute
în şir „Stalin, Stalin…”, în faţa sediului comandamentului, aflat în
clădirea fostului hotel „Central”.(Că unii dintre ei strigau „stai lin”,
nu schimbă cu nimic datele problemei.)
Fireşte, nu ne-am propus să facem
apologia comunismului sau elogiul armatei sovietice „eliberatoare”. Am
vrut doar să subliniem şi să ilustrăm faptul că, în 1946, în Cluj (ca de
altfel în întreg Ardealul de Nord), încă prevala ameninţarea iredentistă
asupra celei comuniste, Conferinţa de Pace de la Paris urmând a fi
finalizată şi parafată abia peste un an. Pe de altă parte, am vrut să
atragem atenţia asupra faptului că „demitizarea” istoriei nu începe cu
d-nii Boia sau Mitu şi că aceasta nu este (şi nici n-a fost vreodată) o
îndeletnicire de genul „artă pentru artă”. Stă mărturie tevatura de mai
bine de doi ani care a precedat „textul autentic” şi, mai cu seamă,
interesul cu totul particular cu care presa de limbă maghiară din
România (şi nu numai) a urmărit – activ! – problema „plăcii
comemorative”.
Cât priveşte „textul neautentic”
propus de arhiepiscopul Bartolomeu şi contestat de către Rectoratul
Babeş-Bolyai, din motivele pomenite, chestiunea ar fi de tot hazul,
dacă n-ar fi, în primul rând, revoltătoare. De ce? Pentru că cei de la
RMSz se prefăceau a nu şti că amintitul înalt slujitor al Bisericii
Ortodoxe era, de departe, cel mai autorizat să propună textul cu pricina
şi cel mai în măsură să cunoască evenimentele din mai 1946 şi natura
acestora. (Vom reveni.)
Până la urmă, s-a recurs la un
compromis. Iată textul înscris pe placa de marmură, dezvelită pe faţada
căminului la data de 28 mai 1996, cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la
evenimentul cu pricina:
În noaptea zilei de 28/29 mai
1946, acest cămin studenţesc a fost atacat şi devastat de grupuri
provocatoare înarmate. Violenţele comise de acestea au fost urmate de
marea grevă antirevizionistă şi anticomunistă din 1-19 iunie 1946, cea
dintâi mişcare pentru apărarea democraţiei şi integrităţii teritoriale a
statului român.
Deci nici un cuvânt despre
naţionalitatea locatarilor sau despre identitatea (inclusiv etnică) a
agresorilor. Nu rezultă din text nici măcar dacă, la momentul respectiv,
căminul era locuit sau pustiu. După cum, un cititor neavizat nu va şti
nici cine au fost greviştii şi, cu atât mai puţin, cine erau
revizioniştii care ameninţau integritatea teritorială a statului român.
Oricum, în textul respectiv se
recunoaşte, totuşi, că la vremea respectivă, în mai 1946, existau în
Ardeal forţe revizioniste active, care atentau la integritatea statală a
României. Pe de altă parte, greva având un caracter şi anticomunist şi
antirevizionist, trebuie să deducem că cei ce atentau la integritatea
teritorială a statului român erau comuniştii. Din moment ce, la acea
vreme, în Cluj (şi în întreg Ardealul de Nord) peste 90 la sută din
membrii PCR erau de naţionalitate maghiară, rezultă că revizioniştii cu
pricina erau ungurii. Şi iată-ne ajunşi, mai târâş-grăpiş, ce-i drept,
la capătul firului. Bună inscripţie!
Să
lăsăm, însă, împărtăşirea adevărului pe seama conducătorului, de nimeni
contestat, al studenţilor români din Clujul anului 1946, Valeriu Anania,
medicinist şi locatar al căminului Avram Iancu la acea vreme, una şi
aceeaşi persoană cu Înalt Preasfinţia Sa Bartolomeu Anania – arhiepiscop
al Vadului, Feleacului şi Clujului (mai apoi mitropolit al Clujului,
Maramureşului şi Sălajului) şi pe seama memoriilor sale, din care, cu
ocazia semicentenarului în discuţie, s-a publicat capitolul închinat
evenimentelor petrecute cu 50 de ani în urmă. (Capitol de adevăr,
mărturisit de cea mai autorizată persoană, care ar trebui să ajungă sub
ochii fiecărui român, deziderat la care a răspuns şi săptămânalul
Timpul – 7 zile, prin reproducerea lui în foileton.)
Aş mai adăuga doar atât, că mi-am
permis să abordez subiectul de faţă în calitate de clujean, de martor,
neimplicat direct (eram licean la vremea respectivă), al evenimentelor
şi de coleg de breaslă şi prieten al celui ce-a fost Dr. Mircea Anghel
(coleg de-al lui Valeriu Anania, pomenit în memoriile arhiepiscopului
sub porecla de Bimbo).
În ceea ce priveşte strategia în
care s-a încadrat episodul analizat şi următorii paşi ai scenariului
aferent, ne vom pronunţa, pe larg, într-un capitol viitor.
Să trecem la simpozionul ce a
încheiat festivităţile consacrate comemorării evenimentelor din
mai-iunie 1946. Lucrările acestuia au avut loc în Aula Magna a
Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, la aceeaşi dată (28 mai
1996), fiind prezidate de către arhiepiscopul Bartolomeu Anania, căruia
i-a aparţinut, cum era şi firesc, şi cuvântul de încheiere. Alocuţiunile
rostite, precum şi ecoul aplauzelor au conturat clar două poziţii,
diametral opuse, foarte puţini fiind cei ce au vădit o viziune (să-i
zicem) eclectică asupra evenimentelor comemorate. Care erau aceste
poziţii? Dar mai bine să sintetizăm câteva luări de cuvânt
reprezentative.
Dl. Simion Simon, prorector al
Universităţii Babeş-Bolyai, vede în evenimentul comemorat doar un
atentat la democraţie, o exploatare a tensiunilor interetnice în folosul
luptei de clasă.
Dl. Oliviu Pascu, rector al UMF
Cluj, interpretează atacul asupra căminului ca o diversiune (comunistă)
menită să abată atenţia de la pericolul comunist, spre o inexistentă
ameninţare revizionistă maghiară. După care domnia sa mai face şi o
actualizare, vorbind, în aceeaşi ordine de idei, despre evenimentele de
la Târgu Mureş din martie 1990. (Vom reveni, în capitolul următor).
Istoricul Vasile Vesa, folosindu-se
cu precădere de presa vremii, reproduce, printre altele, declaraţia unui
comunist maghiar (Kelemen) din care rezultă că la acea vreme ungurii
urmăreau (cel puţin) independenţa Ardealului.
Dl. Raoul Şorban, în intervenţia
sa, a arătat că în presa comunistă a vremii evenimentele au fost
prezentate ca expresia luptei de clasă, ca o luptă nobilă de purificare
socială. De fapt, a fost vorba, cităm, „de manifestări, manevrate
subversiv, ale urii antiromâneşti”. A fost vorba despre, cităm din nou,
„pârjolul hungarist”. Domnia Sa, după ce a atras atenţia asupra faptului
că şi astăzi, ca şi atunci, se urmăreşte dezintegrarea statală a
României, a mai afirmat:
Placa aşezată azi ar trebui să
fie un avertisment împotriva uitării şi a confuziei. (…) Se vorbeşte de
conflicte interetnice. Prostii! Acestea presupun o motivaţie reciprocă.
Pe când „conflictul” în discuţie a avut, dintotdeauna, un singur sens:
dinspre partea maghiară spre noi!
În încheiere, arhiepiscopul
Bartolomeu Anania, după o succintă rememorare a evenimentelor, a
declarat:
Noi am făcut ce-am făcut,
provocaţi de adversarul secular şi milenar. Provocaţi cu bâta, la care
am răspuns cu tricolorul românesc. (…) Mişcarea noastră a fost
antirevizionistă. (…) Nu suntem anti-maghiari. Nu ura ne-a animat, ci
sentimentul demnităţii naţionale.
Arhiepiscopul şi-a încheiat
cuvântul cu un îndemn la neuitare şi luciditate, pentru că, cităm:
Ceea ce se face astăzi vizavi de
iredentismul maghiar este echivalent cu a te apleca asupra unei vipere –
cântându-i „melc-melc, codobelc”…
Ce s-ar mai putea adăuga? Poate
doar atât că nocivitatea „demitizării” practicate de către promotorii
„istoriei alternative” creşte paralel cu împuţinarea martorilor vii ai
istoriei (sau chiar făuritori ai acesteia), capabili să ne ofere, încă,
asemenea lecţii de neuitat.
(va urma)
dr. Zeno MILLEA
|
|