Căminul „Avram Iancu” –  Cluj, mai 1946

Scriam, în numărul precedent, sub titlul: „Mişcările studenţeşti clujene din 1946 – manifestări anticomuniste sau antirevizioniste?” (insistând, aparent exagerat, asupra premiselor, preliminariilor şi raporturilor de cauzalitate), următoarele:

Cât priveşte mişcările studenţeşti din 1946 (de care m-am ocupat pe larg cu ocazia semicentenarului din 28 mai 1996), deocamdată doar atât că acestea au apărut ca o reacţie românească la provocările forţelor iredentiste maghiare, provocări menite a genera conflicte care, prin răstălmăcire, să fie prezentate opiniei publice internaţionale ca „pogromuri antimaghiare” (după aceeaşi reţetă care va fi aplicată, peste 44 de ani, la Târgu Mureş, în martie 1990!) şi folosite, apoi, ca argumente pro domo la Conferinţa de Pace de la Paris. Drept care, după cum bine observă şi Vasile Vesa, studenţii români au renunţat la protestul lor pentru a dejuca scenariul cu pricina, pentru a nu oferi dorita „materie primă” preconizatelor răstălmăciri, menite a furniza un plus de şansă celor ce urmau să pretindă (şi au şi făcut-o!), la Paris, 22.000 de kmp. din teritoriul Ardealului.

Iar în ceea ce priveşte caracterul anticomunist pe care l-a dobândit, pe parcurs, mişcarea antirevizionistă a studenţilor români, chestiunea a ţinut doar de un anumit prag de conştientizare: cum să nu devină anticomunistă aceasta, atunci când, în condiţiile date (toţi studenţii anticomunişti erau români iar toţi muncitorii comunişti erau unguri!!!), revizionismul se confunda cu comunismul şi viceversa?

Desigur, pentru clujenii (şi, în general, ardelenii) de o anumită vârstă, cele reproduse ar fi arhisuficiente pentru a-şi reaminti contextul celor schiţate mai sus. Pentru ceilalţi, pentru cei care n-au trăit acele vremuri sau erau prea mici ca să le înţeleagă, pentru cei ce (cred că) le cunosc din informaţii de mâna a doua, tendenţioase, partizane, „political corecte” sau, pur şi simplu, tâmpe, nişte date suplimentare se impun. Prezentarea acestora este o întreprindere facilă (sau facilitată) având în vedere, cu precădere, două elemente: tevatura (şi campania de presă aferentă) legată de conţinutul inscripţiei plăcii comemorative ce urma a fi amplasată pe clădirea căminului menţionat în titlu (cămin locuit exclusiv de studenţi români „reacţionari” şi atacat de muncitorii „comunişti” de la fabrica de încălţăminte „Dermata”, fără nici o excepţie unguri!) şi, pe de altă parte, tot ceea ce s-a prezentat şi rostit la simpozionul din 28 mai 1996, simpozion închinat comemorării semicentenarului evenimentelor de care ne ocupăm.

Iată despre ce este vorba. În urmă cu aproape 20 de ani, în Romániai Magyar Szo, (nr. 1779 din 11 sept. 1995), sub titlul „Text autentic pe placa comemorativă”, se puteau citi următoarele:

Rectoratul Universităţii „Babeş-Bolyai” a luat o hotărâre în legătură cu placa comemorativă ce urmează a fi aplicată pe căminul studenţesc Avram Iancu. Încă în primăvara anului trecut arhiepiscopul Bartolomeu Anania şi persoane din anturajul său au iniţiat aplicarea unei inscripţii pe cămin, care să amintească de revolta studenţilor din 1946. În mai 1946, împotriva studenţilor aflaţi în căminul din strada Petöfi (sic!, n.m.), care demonstrau în cămin (în cămin?!; împotriva cui?, n.m.), a fost mobilizată (de către cine?, n.m.) o parte (care?, n.m.) din muncitorii fabricii Dermata. Textul propus de arhiepiscop (nereprodus în articolul din care cităm – n.m.) pentru placa comemorativă a fost respins de către Rectoratul universităţii, pe motiv că acesta dă o coloratură etnică unui eveniment cu caracter anticomunist.

Deci, cu alte cuvinte, în 1946, nişte studenţi clujeni oarecare, locatari ai unui cămin ce purta, cu totul întâmplător, numele lui Avram Iancu, demonstrau în cămin (că acolo şi nu pe stradă se fac demonstraţiile!) împotriva comunismului, iar o (nu se ştie care) parte a muncitorilor de la Dermata a fost (nu se ştie de către cine) mobilizată împotriva studenţilor respectivi. Iar acum (nu se ştie de ce), arhiepiscopul ortodox al Clujului (Vadului şi Feleacului) vrea o inscripţie comemorativă care dă un sens etnic unui moment al luptei anticomuniste, denaturare cu care Rectoratul de la Babeş-Bolyai nu este de acord.

De fapt, succintul comunicat din RMSz eludează, deliberat, datele esenţiale ale problemei. În realitate, aşa cum am mai spus-o (şi repetat-o), studenţii de la Avram Iancu erau în exclusivitate români şi nu demonstrau în cămin, ci îşi apărau, pur şi simplu, viaţa, confruntaţi cu asaltul unui inamic supranumeric şi înarmat, inclusiv cu arme de foc. (Mai existau, la acea vreme, „gărzi muncitoreşti înarmate). Agresorii reprezentau nu „o parte” oarecare a muncitorilor de la fabrica de încălţăminte Dermata, mai comunistă decât restul şi mai motivată pentru a-şi asuma efectiv lupta de clasă, ci un „întreg” al cărui liant era departe de a fi fost unul politic. Cei ce au atacat în noaptea de 28 spre 29 mai 1946 („spre a înfrunta, în propriul bârlog, forţele reacţiunii” – după cum se exprima la vremea respectivă ziarul clujean de limbă maghiară Igazság) erau, până la ultimul om, unguri (de altfel, în toată fabrica nu exista, după ştirea noastră, nici un român), iar mobilul agresiunii (asupra obiectivului strategic vom reveni), alături de ura perpetuată din perioada 1940-1945 şi furia oarbă în faţa „ocupantului” român care încerca să-şi reintre în drepturi, a fost excesul de zel. Excesul de zel în mimarea luptei de clasă, studenţii români fiind – nu-i aşa? – cea mai reacţionară categorie socio-profesională a momentului, a cărei stârpire, în viziunea atacatorilor, urma să fie apreciată pozitiv şi contabilizată unde trebuie de către ocupantul sovietic.

Înainte de a vedea în ce măsură (nu) s-a potrivit socoteala de-acasă cu cea din târg, să dăm curs unor dubii fireşti. Cum se face că „reacţionarii” care demonstrau pe străzile Clujului în 1946 cu lozincile „Jos teroarea”, „Jos provocatorii” erau, până la ultimul om, români, iar exponenţii „clasei muncitoare”, „justiţiarii comunişti” erau, tot până la ultimul om, unguri? Ce fel de luptă de clasă mai e şi asta? Cum de numai românii au sesizat pericolul comunist şi l-au înfruntat, iar ungurii, dimpotrivă, au devenit peste noapte comunişti? (şi asta în ciuda mult trâmbiţatului lor „ascendent occidental”!). Toţi românii (sau măcar studenţii români) erau exponenţii burghezo-moşierimii, iar ungurii aveau cu toţii „origine sănătoasă”? Cum să nu dobândească, în condiţiile date, coloratură etnică lupta de clasă? Sau, o ultimă întrebare, tot retorică, fireşte, la care îi invităm pe cei de la Romániai Magyar Szo (şi nu numai) să răspundă: cum de nu i-au atacat „comuniştii” de la Dermata, dacă tot studenţimea era pătura cea mai „reacţionară”, pe studenţii de la Universitatea Bolyai?

Să ne întoarcem, însă, la asediul cu pricina, una din cele mai sălbatice acţiuni maghiare post-horthyste ale anului 1946 şi una din cele mai stupide manifestări ale colaboraţionismului maghiar cu forţele comuniste ale vremii. Atât de stupidă, încât a fost zădărnicită exact de forţele respective, mai precis, de către forul care le tutela încă la acea vreme. Despresurarea căminului, salvarea studenţilor români şi împrăştierea asediatorilor s-a făcut, sub ameninţarea unor mitraliere, exact de către armata sovietică, la ordinul comandantului local al acesteia (care a înţeles că, atunci şi acolo, nu era vorba de luptă de clasă, ci de cu totul altceva). Drept care, a doua zi, studenţii şi-au exprimat recunoştinţa scandând minute în şir „Stalin, Stalin…”, în faţa sediului comandamentului, aflat în clădirea fostului hotel „Central”.(Că unii dintre ei strigau „stai lin”, nu schimbă cu nimic datele problemei.)

Fireşte, nu ne-am propus să facem apologia comunismului sau elogiul armatei sovietice „eliberatoare”. Am vrut doar să subliniem şi să ilustrăm faptul că, în 1946, în Cluj (ca de altfel în întreg Ardealul de Nord), încă prevala ameninţarea iredentistă asupra celei comuniste, Conferinţa de Pace de la Paris urmând a fi finalizată şi parafată abia peste un an. Pe de altă parte, am vrut să atragem atenţia asupra faptului că „demitizarea” istoriei nu începe cu d-nii Boia sau Mitu şi că aceasta nu este (şi nici n-a fost vreodată) o îndeletnicire de genul „artă pentru artă”. Stă mărturie tevatura de mai bine de doi ani care a precedat „textul autentic” şi, mai cu seamă, interesul cu totul particular cu care presa de limbă maghiară din România (şi nu numai) a urmărit – activ! – problema „plăcii comemorative”.

Cât priveşte „textul neautentic” propus de arhiepiscopul Bartolomeu şi contestat de către Rectoratul Babeş-Bolyai, din motivele pomenite, chestiunea ar fi de tot hazul, dacă n-ar fi, în primul rând, revoltătoare. De ce? Pentru că cei de la RMSz se prefăceau a nu şti că amintitul înalt slujitor al Bisericii Ortodoxe era, de departe, cel mai autorizat să propună textul cu pricina şi cel mai în măsură să cunoască evenimentele din mai 1946 şi natura acestora. (Vom reveni.)

Până la urmă, s-a recurs la un compromis. Iată textul înscris pe placa de marmură, dezvelită pe faţada căminului la data de 28 mai 1996, cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la evenimentul cu pricina:

În noaptea zilei de 28/29 mai 1946, acest cămin studenţesc a fost atacat şi devastat de grupuri provocatoare înarmate. Violenţele comise de acestea au fost urmate de marea grevă antirevizionistă şi anticomunistă din 1-19 iunie 1946, cea dintâi mişcare pentru apărarea democraţiei şi integrităţii teritoriale a statului român.

Deci nici un cuvânt despre naţionalitatea locatarilor sau despre identitatea (inclusiv etnică) a agresorilor. Nu rezultă din text nici măcar dacă, la momentul respectiv, căminul era locuit sau pustiu. După cum, un cititor neavizat nu va şti nici cine au fost greviştii şi, cu atât mai puţin, cine erau revizioniştii care ameninţau integritatea teritorială a statului român.

Oricum, în textul respectiv se recunoaşte, totuşi, că la vremea respectivă, în mai 1946, existau în Ardeal forţe revizioniste active, care atentau la integritatea statală a României. Pe de altă parte, greva având un caracter şi anticomunist şi antirevizionist, trebuie să deducem că cei ce atentau la integritatea teritorială a statului român erau comuniştii. Din moment ce, la acea vreme, în Cluj (şi în întreg Ardealul de Nord) peste 90 la sută din membrii PCR erau de naţionalitate maghiară, rezultă că revizioniştii cu pricina erau ungurii. Şi iată-ne ajunşi, mai târâş-grăpiş, ce-i drept, la capătul firului. Bună inscripţie!

Să lăsăm, însă, împărtăşirea adevărului pe seama conducătorului, de nimeni contestat, al studenţilor români din Clujul anului 1946, Valeriu Anania, medicinist şi locatar al căminului Avram Iancu la acea vreme, una şi aceeaşi persoană cu Înalt Preasfinţia Sa Bartolomeu Anania – arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului (mai apoi mitropolit al Clujului, Maramureşului şi Sălajului) şi pe seama memoriilor sale, din care, cu ocazia semicentenarului în discuţie, s-a publicat capitolul închinat evenimentelor petrecute cu 50 de ani în urmă. (Capitol de adevăr, mărturisit de cea mai autorizată persoană, care ar trebui să ajungă sub ochii fiecărui român, deziderat la care a răspuns şi săptămânalul Timpul – 7 zile, prin reproducerea lui în foileton.)

Aş mai adăuga doar atât, că mi-am permis să abordez subiectul de faţă în calitate de clujean, de martor, neimplicat direct (eram licean la vremea respectivă), al evenimentelor şi de coleg de breaslă şi prieten al celui ce-a fost Dr. Mircea Anghel (coleg de-al lui Valeriu Anania, pomenit în memoriile arhiepiscopului sub porecla de Bimbo).

În ceea ce priveşte strategia în care s-a încadrat episodul analizat şi următorii paşi ai scenariului aferent, ne vom pronunţa, pe larg, într-un capitol viitor.

Să trecem la simpozionul ce a încheiat festivităţile consacrate comemorării evenimentelor din mai-iunie 1946. Lucrările acestuia au avut loc în Aula Magna a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, la aceeaşi dată (28 mai 1996), fiind prezidate de către arhiepiscopul Bartolomeu Anania, căruia i-a aparţinut, cum era şi firesc, şi cuvântul de încheiere. Alocuţiunile rostite, precum şi ecoul aplauzelor au conturat clar două poziţii, diametral opuse, foarte puţini fiind cei ce au vădit o viziune (să-i zicem) eclectică asupra evenimentelor comemorate. Care erau aceste poziţii? Dar mai bine să sintetizăm câteva luări de cuvânt reprezentative.

Dl. Simion Simon, prorector al Universităţii Babeş-Bolyai, vede în evenimentul comemorat doar un atentat la democraţie, o exploatare a tensiunilor interetnice în folosul luptei de clasă.

Dl. Oliviu Pascu, rector al UMF Cluj, interpretează atacul asupra căminului ca o diversiune (comunistă) menită să abată atenţia de la pericolul comunist, spre o inexistentă ameninţare revizionistă maghiară. După care domnia sa mai face şi o actualizare, vorbind, în aceeaşi ordine de idei, despre evenimentele de la Târgu Mureş din martie 1990. (Vom reveni, în capitolul următor).

Istoricul Vasile Vesa, folosindu-se cu precădere de presa vremii, reproduce, printre altele, declaraţia unui comunist maghiar (Kelemen) din care rezultă că la acea vreme ungurii urmăreau (cel puţin) independenţa Ardealului.

Dl. Raoul Şorban, în intervenţia sa, a arătat că în presa comunistă a vremii evenimentele au fost prezentate ca expresia luptei de clasă, ca o luptă nobilă de purificare socială. De fapt, a fost vorba, cităm, „de manifestări, manevrate subversiv, ale urii antiromâneşti”. A fost vorba despre, cităm din nou, „pârjolul hungarist”. Domnia Sa, după ce a atras atenţia asupra faptului că şi astăzi, ca şi atunci, se urmăreşte dezintegrarea statală a României, a mai afirmat:

Placa aşezată azi ar trebui să fie un avertisment împotriva uitării şi a confuziei. (…) Se vorbeşte de conflicte interetnice. Prostii! Acestea presupun o motivaţie reciprocă. Pe când „conflictul” în discuţie a avut, dintotdeauna, un singur sens: dinspre partea maghiară spre noi!

În încheiere, arhiepiscopul Bartolomeu Anania, după o succintă rememorare a evenimentelor, a declarat:

Noi am făcut ce-am făcut, provocaţi de adversarul secular şi milenar. Provocaţi cu bâta, la care am răspuns cu tricolorul românesc. (…) Mişcarea noastră a fost antirevizionistă. (…) Nu suntem anti-maghiari. Nu ura ne-a animat, ci sentimentul demnităţii naţionale.

Arhiepiscopul şi-a încheiat cuvântul cu un îndemn la neuitare şi luciditate, pentru că, cităm:

Ceea ce se face astăzi vizavi de iredentismul maghiar este echivalent cu a te apleca asupra unei vipere – cântându-i „melc-melc, codobelc”…

Ce s-ar mai putea adăuga? Poate doar atât că nocivitatea „demitizării” practicate de către promotorii „istoriei alternative” creşte paralel cu împuţinarea martorilor vii ai istoriei (sau chiar făuritori ai acesteia), capabili să ne ofere, încă, asemenea lecţii de neuitat.

    (va urma)