România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Declaraţia de la Budapesta – un atentat la unitatea şi independenţa statului român 

Circumstanţele lansării Declaraţiei

La 16 iunie 1989, la Budapesta, s-a desfăşurat ceremonia de reînhumare a rămăşiţelor pământeşti ale lui  Imre Nagy, om politic maghiar, fost şi prim-ministru în guvernul comunist. Fiind implicat în evenimentele (contra)revoluţionare din 1956 din Ungaria, a fost  condamnat la moarte şi executat, cu exact 31 de ani în urmă1. Considerat a fi „un simbol” al rezistenţei anticomuniste, deşi din trecutul său aventuros rezultă contrariul2, ceremonialul reînhumării s-a dovedit a fi un bun prilej de contestare a regimurilor comuniste din Europa de est, cel din România devenind o ţintă specială.  Rezultă aceasta chiar din discursurile ţinute, discursuri care au excelat în acuzaţii incitante împotriva regimului de la Bucureşti. S-a insinuat, în mod deosebit, „persecuţiile” la care ar fi fost supusă populaţia de etnie maghiară. Prin urmare, urgenţa înlăturării regimului „criminal” din România a fost invocată de toţi participanţii care au luat cuvântul, indiferent de etnie.

Punându-se în evidenţă „eroismul” poporului maghiar şi caracterul său „anticomunist”, Ungaria îşi revendica rolul de a elibera celelalte popoare de sub dictatura comunistă. În aceste condiţii, iredentismul maghiar se întâlnea practic cu interesul Marilor Puteri de a-l înlătura pe Nicolae Ceauşescu de la conducerea României.3 

Faptul că n-a fost pur şi simplu un eveniment creştinesc, de omagiere a unui „erou” şi că scopul a fost unul politic, revanşard la adresa României ne este şi mai clar dovedit de Declaraţia comună adoptată şi semnată de membrii Forumului Democratic Maghiar şi un grup de români din emigraţie prezenţi la ceremonia respectivă. Deşi, prin conţinutul ei, Declaraţia nu face notă discordantă faţă de întreaga strategie iredentistă maghiară, faţă de atitudinea  perseverentă a Budapestei de a contesta dreptul istoric al poporului român asupra Transilvaniei, totuşi, fiind lansată într-un moment în care regimul ceauşist pierduse aproape orice susţinere externă, iar opinia publică internaţională, datorită propagandei agresive întreprinsă împotriva lui, începuse să-l perceapă ca pe un regim criminal, multă lume n-a sesizat esenţa iredentistă a acestui document şi, mai ales, scopul pentru care a fost el adoptat.

Textul Declaraţiei a fost transmis în limba română, către România, direct de la frontiera maghiaro-română, în ziua de 18 iunie, prin postul de radio B.B.C., iar în aceeaşi seară a fost difuzat şi de către postul de radio Europa Liberă. La 19 iunie, textul declaraţiei a fost publicat în principalele ziare maghiare.

Ulterior la cei şase „români” semnatari, care probabil au lucrat şi la text, au mai aderat şi alţii, tot din imigraţie. 

În ziua de 4 iulie, trei dintre românii semnatari ai declaraţiei au prezentat-o ex regelui Mihai, care şi-a însuşit-o şi a semnat-o. În comunicatul de presă al „casei regale”, dat cu acest prilej, se spune, printre altele, că declaraţia „exprimă convingerile sale („Majestatea Sa Regele”, n.n.) privind relaţiile între popoarele român şi maghiar...” Comunicatul de presă a fost difuzat către România prin posturile de radio Europa liberă, B.B.C. şi Vocea Americii şi a fost publicat de unele ziare occidentale.

Textul declaraţiei

„Astăzi, 16 iunie 1989, odată cu celebrarea funeraliilor victimelor represiunii revoluţiei maghiare din 1956, eveniment de o deosebită importanţă pentru popoarele Europei şi, în special, pentru cele care trăiesc încă sub dictaturi comuniste, a avut loc o întâlnire între membrii Forumului Democratic Maghiar şi Români, semnatari ai următoarei

DECLARAŢII

Noi, români şi unguri,

Considerăm că libertatea şi propăşirea celor două popoare pot fi realizate şi garantate numai într-un cadru politic pluralist de respectare integrală a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. O acţiune comună a forţelor democratice maghiare şi române se impune pentru atingerea acestui scop. Regimurile comuniste şi în special politica dusă de dictatura ceauşistă a creat o situaţie de criză acută care împiedică comunicarea dintre români şi maghiari. Dialogul început astăzi între noi doreşte să învingă aceste piedici şi să stabilească bazele unor relaţii normale între cele două naţiuni care s-au format în acelaşi spaţiu geografic.

Dată fiind configuraţia hărţii etnice, soluţionarea conflictelor nu poate veni în nici un caz din revizuirea frontierelor, ci din schimbarea rolului lor în sensul liberei circulaţii a persoanelor, a informaţiei şi a ideilor, în conformitate cu acordurile de la Helsinki. Situăm deci îmbunătăţirea relaţiilor româno-maghiare în perspectiva procesului de restructurare democratică general-europeană, care singur va fi in stare să rezolve problemele acumulate de-a lungul istoriei între popoarele continentului într-un mod care să satisfacă interesele legitime ale fiecăruia în parte.

Transilvania a fost şi este un spaţiu de complementaritate şi trebuie să devină un model de pluralism cultural şi religios. Este în folosul popoarelor noastre ca diversitatea culturală, religioasă şi de tradiţii care a făcut specificul Transilvaniei să fie prezervată.

Dreptul la o reprezentare politică autonomă şi la autonomie culturală a fiecărei naţiuni trebuie garantat. Realizarea sa implică, printre altele, asigurarea unei şcolarităţi de toate gradele în limba maghiară, inclusiv reînfiinţarea universităţii maghiare din Cluj.

Principiile enunţate mai sus vor sta la baza tuturor acţiunilor comune pe care semnatarii înţeleg să le ducă în viitor. Apelăm la organizaţiile democratice precum şi la acele persoane care împărtăşesc aceste principii să se alăture acestei acţiuni.

Budapesta, 16 iunie 1989”

Nuanţe iredentiste reieşite din conţinut

Invocând principii democratice cu privire la drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi acuzând direct dictatura ceauşistă de crearea unor tensiuni între români şi maghiari, declaraţia ascunde în textul ei, în expresii aparent nevinovate, esenţa ideologiei iredentiste maghiare. Angajamentul semnatarilor de a-şi fundamenta „acţiunile comune” pe aceste principii şi teze, precum şi de a atrage şi alte organizaţii şi persoane la astfel de acţiuni denotă, cât se poate de clar, că prin acest document s-a urmărit „legitimarea” unei ofensive revanşarde îndreptate împotriva României. După cum se ştie, aceste acţiuni s-au intensificat spre sfârşitul anului 1989, concomitent cu accentuarea impopularităţii regimului ceauşist, pe care, de altfel, propaganda maghiară  l-a şi diabolizat, tocmai pentru a face şi mai credibile aşa zisele persecuţii îndurate de maghiarii din Transilvania.

Pentru înlăturarea acestui regim, semnatarii declaraţiei consimt să acţioneze în comun, urmând ca, prin dialog, să pună bazele unor relaţii „normale” între cele două naţiuni, română şi maghiară, care s-ar fi format „în acelaşi spaţiu geografic”. Invocarea spaţiului comun nu este deloc întâmplătoare. Scopul acestei precizări este cât se poate de clar, respectiv să nege continuitatea de peste două mii de ani a poporului român în acest spaţiu şi să pună semnul egalităţii istorice între naţiunea maghiară şi cea română. În această optică şi românii ar fi un popor migrator, pripăşit pe meleagurile carpatine, dacă nu după unguri atunci cel puţin odată cu ei. Dacă ungurii nu-şi pot susţine o istorie de două mii de ani pe aceste meleaguri, atunci îi aduc pe români la nivelul lor, negându-le întâietatea.

Declaraţia afirmă apoi că „dată fiind configuraţia hărţii etnice, soluţionarea conflictelor nu poate veni în nici un caz din revizuirea frontierelor”. Se induce ideea c-ar fi vorba despre nişte conflicte legate de frontiere, numai că ar exista impedimente în revizuirea lor. Declaraţia nu respinge de facto principiul nemodificării frontierelor, ci se pronunţă pentru o acceptare nevoită a „configuraţiei hărţii etnice”, deocamdată. Deci, nu faptul că Transilvania este o parte inseparabilă a spaţiului de etnogeneză a poporului român, în care a vieţuit neîntrerupt de la începuturile sale, legitimează actuala frontieră ci, din punctul lor de vedere, „configuraţia hărţii etnice”, care, desigur, nu este veşnică.

Dar dacă declaraţia aduce în discuţie aşa zise „conflicte”, înseamnă că, în concepţia iniţiatorilor şi semnatarilor, ele ar exista. Şi cine să fie beligeranţii? Cumva cele două naţiuni care s-au format „în acelaşi spaţiu geografic”? Şi dacă s-au format „în acelaşi spaţiu geografic” într-o mie de ani de convieţuire şi toleranţă oare aceste asperităţi n-au dispărut? Cum s-ar explica acum impulsurile lor conflictuale? Aceste întrebări, de bun simţ credem noi, pun în evidenţă nu numai caracterul iredentist al tezelor incluse în declaraţie dar şi absurditatea lor, cel puţin prin faptul că se contrazic reciproc într-o logică extrem de simplă. Încă odată se demonstrează că aşa zisa stare conflictuală dintre naţiunea maghiară şi română nu există decât în capul elementelor extremiste şovine maghiare care, prin această declaraţie, şi-au atras şi sprijinul unor trădători români.

Având promisiunea rezolvării acestei probleme în perspectiva procesului de restructurare democratică general-europeană, semnatarii declaraţiei s-au conformat directivelor trasate atunci de principalii actori ai noii ordini mondiale, George Bush şi Mihail Gorbaciov, care şi-au început „opera” sub auspiciile respectării graniţelor.

În timpul vizitei efectuată la Budapesta în zilele de 11-12 iulie 1989, deci la mai puţin de o lună de la semnarea declaraţiei, George Bush a fost întâmpinat cu lozinci pe care se putea citi, printre altele: „Destinul Transilvaniei se află în mâinile Marilor Puteri”. Preşedintele american s-a pronunţat însă pentru menţinerea status-quo – ului teritorial în Europa şi a sugerat să se pună capăt acestor manifestaţii, temperând, într-o oarecare măsură, elanul iredentist maghiar.

Ca o consecinţă a faptului că cele două naţiuni s-ar fi format „în acelaşi spaţiu geografic” semnatarii declaraţiei mai afirmă despre Transilvania că „a fost şi este un spaţiu de complementaritate”, prefigurând-o să devină „un model de pluralism cultural şi religios”. Deci, nu un spaţiu în care s-a format poporul român şi peste care apoi au năvălit migratorii, tulburându-i viaţa şi producându-i o continuă nelinişte care se întinde până în zilele noastre, ci un spaţiu în care românii sunt consideraţi o naţiune tolerată tocmai datorită „configuraţiei hărţii etnice”.

În virtutea acestei „realităţi” se pretinde „dreptul la o reprezentare politică autonomă şi la autonomie culturală” ceea ce ar implica,  printre altele, „asigurarea unei şcolarităţi de toate gradele în limba maghiară, inclusiv reînfiinţarea universităţii maghiare din Cluj”. A pretinde „reînfiinţarea universităţii maghiare de la Cluj” presupune că o asemenea instituţie de învăţământ să fi existat. Aşa zişii „români”, mulţi dintre ei fiind personalităţi bine cunoscute în lumea intelectuală, chiar să nu fi ştiut, când li s-a pus în faţă acest text, că în Cluj n-a exista niciodată, până atunci, o universitate în limba maghiară? Ce raţiuni să justifice oare din partea lor acceptarea acestui flagrant neadevăr?

Scopul adoptării

      Iredentismul şi şovinismul maghiar sunt fenomene care nu cunosc discontinuitate. Când Transilvania s-a aflat sub stăpânire maghiară românii au fost supuşi unei politici barbare de deznaţionalizare şi exterminare etnică, iar după ce această provincie a revenit în matca ei firească, întregind spaţiul de etnogeneză a poporului român, aşa cum s-a întâmplat după 1918 şi 1944, autorităţile maghiare şi tot felul de organizaţii şovine din lumea întreagă au scandalizat şi continuă să scandalizeze opinia publică internaţională cu pretinsa nedreptate ce li s-a făcut la „Trianon” şi cu aşa zisele persecuţii la care ar fi supusă populaţia maghiară din România.

Prigoana împotriva românilor a continuat şi după eliberarea Transilvaniei de sub ocupaţia hortistă, către sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Elementele cele mai virulente din rândul cercurilor iredentiste maghiare s-au pus imediat în serviciul ocupantului sovietic, devenind executanţi zeloşi ai măsurilor de comunizare şi, mai ales, de exterminare a elementului etnic românesc. Hitler a fost înlocuit cu Stalin şi astfel visul lor morbid  într-o „refacere” a „Ungariei Mari” a primit un nou impuls, ceea ce pentru românii ardeleni a însemnat o altă pagină neagră din istoria lor zbuciumată. Bucuria eliberării le-a fost, din păcate, de scurtă durată, pentru că noua administraţie, predominant comunisto-maghiară, prin ferocitatea ei, nu le-a dat nici măcar răgazul să-şi vindece rănile din timpul ocupaţiei hortiste.

Nume bine cunoscute de la vârful conducerii partidului comunist din această neagră perioadă, ca Vasile Luca4 (Luka László) sau Alexandru Drăghici5 (căsătorit cu Marta Cziko) au rămas în amintirea românilor prin ostilitatea, barbarismul şi cruzimea de care au dat dovadă mai ales în campania de lichidare a intelectualităţii române. Când după 1989 s-au iniţiat cercetări penale împotriva lui Alexandru Drăghici pentru crimele comise în trecut, acesta s-a refugiat la Budapesta, iar autorităţile maghiare, acum, desigur, „democrate”, au refuzat să dea curs cererii de extrădare trimisă de guvernul român. Şi acest fapt ne dovedeşte că iredentismul maghiar n-are ideologie, dar n-are nici scrupule în a se folosi de orice ideologie pentru a-şi atinge scopul.

Tocmai în această perioadă neagră pentru români, când ţara se afla sub ocupaţie sovietică, agitaţia iredentistă în rândul imigraţiei maghiare occidentale a înregistrat o stare de acalmie, aspect care, de asemenea, nu trebuie trecut cu vederea. În condiţiile arătate, când cele mai virulente persoane ale şovinismului maghiar s-au infiltrat în structurile de putere ale statului, oare ce-ar mai fi putut reproşa statului român? Dacă cercurile iredentiste maghiare ar fi continuat să reclame privarea de drepturi sau pretinse persecuţii pe criterii etnice, critica i-ar fi vizat tocmai pe exponenţii lor din conducerea statului român, fapt care, pe de o parte, le-ar fi compromis credibilitatea, iar, pe de altă parte, cred că i-ar fi deranjat şi pe sovietici.

Propaganda împotriva Statului român şi agitaţia iredentistă maghiară se intensifică în occident  tocmai atunci când începe procesul de eliberare de sub dominaţia sovietică şi de derusificare  a statului, când sunt eliberaţi deţinuţii politici şi se pune capăt prigoanei împotriva lor, fiind iniţiate chiar măsuri împotriva celor care s-au făcut vinovaţi de crime, abuzuri şi obedienţă, până la trădare, faţă de regimul stalinist. Deloc întâmplător, primul proiect de rezoluţie pe tema plângerii ungurilor a apărut în Camera Reprezentanţilor din SUA la 24 Martie 1965.6 De atunci aceste rezoluţii se ţin lanţ, însoţite fiind de articole publicate în marile cotidiene occidentale şi reviste de mare circulaţie. Tot cam atunci au început să apară şi  primele cărţi ale revizioniştilor unguri, cărţi care  au avut şi au ca scop să furnizeze ideile directoare şi  să traseze liniile pretenţiilor lor. Când nu s-au mai putut baza pe sovietici s-au orientat către americani.

Asta demonstrează că şovinismul maghiar este capabil să se asocieze cu orice putere aflată în expansiune, indiferent de ideologie, declanşând împotriva românilor odioase acţiuni de calomniere, de deznaţionalizare, şi chiar de exterminare etnică. Cred că nu există familie de români ardeleni care să nu poarte în memorie şi în suflet tragedia vreunui înaintaş căzut victimă barbarismului maghiar.

De aceea, agitaţia iredentistă din zilele noastre, care devine din ce în ce mai agresivă, încurajată fiind şi de pasivitatea autorităţilor statului român, cred că le provoacă românilor temeri justificate cu privire la siguranţa vieţii lor.

Şi declaraţia la care ne referim tot într-un moment de tulburări geopolitice a fost lansată. În primul rând, ea nu este un act izolat. Atât evenimentul care a „prilejuit” adoptarea cât şi conţinutul iredentist al declaraţiei, alături de alte acţiuni şi manifestări similare,  anticipează lovitura de stat din decembrie 1989, văzută ca un bun prilej pentru a declanşa un nou atentat împotriva românilor, cu posibilitatea acaparării Transilvaniei atât de râvnită de cercurile şovine maghiare. Dacă în timpul războiului rece autorităţile guvernamentale maghiare au acţionat oarecum din umbră, către sfârşitul acestei perioade ele trec la acţiuni iredentiste deschise, dând un nou impuls spiritului revanşard în rândul populaţiei de etnie maghiară. 

Astfel, în decembrie 1986, sub egida Academiei de Ştiinţe din Budapesta se publică o aşa zisă Istorie a Transilvaniei pe care-şi pune semnătura ministrul culturii de atunci, Bela Doepecz. Este vorba de o lucrare în trei volume, însumând cca. 2000 de pagini, în care Transilvania este prezentată din punct de vedere istoric, cultural, etnic, religios etc. ca o entitate aparte de România. Se neagă etnogeneza dacă-romană a poporului român şi continuitatea acestuia pe teritoriul României, susţinându-se, în schimb, că Transilvania a aparţinut, peste o mie de ani, Ungariei şi, prin urmare, Ungaria ar avea un drept istoric asupra ei. Sunt teze iredentiste bine cunoscute, numai că de această dată ele sunt lansate oficial, fiind însuşite chiar şi de către guvernul comunist maghiar. Faptul că printre autori este semnalat şi un anume Laslo Mŕkkai, ce a făcut parte, alături de Pal Teleki (prim-ministru) şi Homar Balint (ministrul culturii) din delegaţia care, în 1940 la Viena, „a convins” al Treilea Reich şi Italia fascistă să le cedeze Transilvania7, cred că este încă o dovadă că iredentismul maghiar este compatibil cu orice sistem politic, neavând, prin urmare, discontinuitate, după cum am mai subliniat.

„E greu de înţeles – spunea şeful statului român după ce a fost lansată aşa zisa Istorie a Transilvaniei -  reeditarea unor teze horthyste, fasciste, şoviniste, inclusiv rasiste. Cum se poate concepe ca o Academie de Ştiinţe să dea girul său unor texte şi lucrări care jignesc alte popoare? Ce ştiinţă e aceasta? Cui serveşte o asemenea aşa zisa ştiinţă, decât celor mai reacţionare cercuri imperialiste? În niciun fel asemenea teze nu servesc cauzei prieteniei şi colaborării dintre popoare?”8

Tezele iredentiste din aşa zisa Istorie a Transilvaniei le regăsim şi în Declaraţia semnată la Budapesta în contextul analizat şi nu sunt doar nişte coincidenţe nevinovate. Sunt acţiuni programate ale căror efecte se întind până în zilele noastre şi care au devenit extrem de vizibile pentru a mai fi ignorate.

S-au adus nenumărate argumente în susţinerea faptului că Budapesta a avut un rol activ în pregătirea şi desfăşurarea evenimentelor din decembrie 1989, urmărind ca, pe fondul tulburărilor provocate de lovitura de stat, să obţină pentru Transilvania un statut autonom, pentru ca apoi să fie alipită la Ungaria. O modificare a graniţelor în acel moment, din motivele arătate, n-ar fi fost posibilă. Dintre toate aceste argumente cel mai plauzibil mi se pare gestul Ungariei de a denunţa unilateral Tratatul de prietenie şi cooperare româno-maghiară încheiat în 1948, fapt petrecut chiar în ziua de 20 decembrie 1989 când tulburările erau în desfăşurare la Timişoara şi urmau să se extindă în toată ţara. Tratatul fusese unicul instrument de drept internaţional prin care Ungaria recunoştea oficial,  în baza Tratatului de la Paris din 1947, graniţa cu România. Preşedintele interimar al Ungariei de atunci, Mŕtyŕs Szürös, îşi justifica gestul, în cadrul unui interviu transmis în aceeaşi zi la radioul budapestan, declarând: „Cu conştiinţa curată îi putem asista pe transilvănenii care doresc autonomie. Autorităţile maghiare susţin că Transilvania trebuie să devină o regiune autonomă.”9 

În faţa acestei poziţii iredentiste şi revanşarde oficiale mai poate fi considerată declaraţia cu pricina, ca fiind un act pasager şi nevinovat şi, prin urmare, n-ar trebui luată-n seamă?  Cred că este la îndemâna oricui să constate că statutul autonom, pretins de preşedintele ungar pentru Transilvania, este şi obiectivul acţiunilor programate de semnatarii declaraţiei adoptată la Budapesta doar cu câteva luni în urmă.

Semnatarii

După cum s-a arătat mai sus, declaraţia a fost adoptată de Forumul Democrat Maghiar şi un grup de „români” dintre cei care au participat la ceremonialul respectiv. Ar părea că este un document bilateral, prin care părţile semnatare se pronunţă asupra unei probleme de interes comun, adoptând acelaşi punct de vedere. Partea maghiară a fost reprezentată de o asociaţie naţionalistă conservatoare care avea să devină partid politic, situându-se, la alegerile din mai 1990, pe primul loc cu 43% din voturi şi obţinând 165 de mandate din totalul de 386.10 Din partea română, iniţial, şi-au pus semnătura pe acest document şase „români”, la care, ulterior, s-au mai adăugat şi alţii, inclusiv fostul rege al României, Mihai. Cei şase sunt următorii: Stelian Bălănescu (din partea Cercului Român din RFG), Mihnea Berindei (vicepreşedinte al Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – LDHR), Ariadna Combes (fiica Doinei Cornea, vicepreşedinte al LDHR),  Mihai Korne (director al revistei „Lupta”), Ion Vianu (reprezentant al Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului în România din Elveţia), Dinu Zamfirescu (membru al Biroului LDHR, membru al Partidului Naţional Liberal). Printre cei care şi-au pus, ulterior, semnătura sunt de nominalizat: Neagu Djuvara, Paul Goma, Virgil Ierunca, Eugen Ionescu, Monica Lovinescu, Vladimir Tismăneanu, Doru Braia etc.

Întrucât declaraţia, după cum s-a arătat mai sus, se referă la o problemă de interes naţional şi nu se rezumă doar la exprimarea unui punct de vedere sau a unei anumite opinii, ci angajează semnatarii la „acţiuni comune” pentru a transpune în practică tezele din document, se naşte în mod firesc o problemă de legitimitate. În numele cui şi de către cine au fost mandataţi semnatarii acestei declaraţii să pună în discuţie statutul juridic al unei părţi din teritoriul statului român? Nu ştim ce legitimitate a  avut Forumul Democrat Maghiar, însă având în vedere că tezele din declaraţie au coincis cu poziţia oficială a autorităţilor maghiare la cel mai înalt nivel, este de presupus că un anumit mandat, chiar şi tacit, a existat. Dar, negând adevărul istoric cu privire la acest teritoriu, ca spaţiu de etnogeneză a poporului român, şi reclamând necesitatea unor reforme care să modifice situaţia existentă atunci, Forumul Democratic Maghiar îşi afirma deschis ostilitatea faţă de statul român, iar prin personalitatea şi notorietatea semnatarilor români s-a urmărit să se dea greutate declaraţiei şi, mai ales, „legitimitate” în privinţa conţinutului ei iredentist. Prin urmare, semnatarii „români”, acceptând aceste teze şi, mai ales, angajându-se să le pună în practică, au săvârşit un act de trădare naţională.

Faptul că regimul politic de atunci era contestat nu poate justifica un asemenea gest. Chiar români din imigraţie, aflaţi şi ei în opoziţie cu regimul de la Bucureşti şi poate mai radicali în contestarea lui, au condamnat ferm acest act de trădare, subliniind nefastele sale consecinţe pentru viitorul poporului român.

„Declaraţia - avea  să afirme la timpul respectiv Ion Raţiu - a făcut un mare deserviciu istoriei şi chiar viitorului poporului român. E prima dată când un grup de români a recunoscut implicit că Transilvania nu e pământ românesc, că ne-am format acolo împreună cu ungurii.”11 Un alt român din imigraţie, Liciniu Faina, raliindu-se celorlalţi români ardeleni, cunoscători ai istoriei relaţiilor româno-maghiare, a afirmat, de asemenea, că „Declaraţia de la Budapesta este un act politic deosebit de dăunător românilor din Ardeal şi din statul român.” Şi-a motivat protestul faţă de acest act de trădare prin aceea că „Transilvania nu este un spaţiu de complementaritate, ci un spaţiu de naştere şi dezvoltare a poporului român, oprimat veacuri de-a rândul de maghiarii ce au ajuns în acest spaţiu ca popor năvălitor şi opresor, de abia în sec. XI-XIII.”12 Şi Alecsandru Miele, aflat atunci în RFG., a rămas „consternat de imprudenţa unor fraţi de exil”, dar îl scuză pe fostul rege că n-ar fi sesizat „termenii necorespunzători ai aceste declaraţii”.13 „Autonomia politică a Transilvaniei – spunea şi Coriolan Brad tot din RFG. - înseamnă a fărâmiţa şi mai mult ţara şi poporul român şi eliminarea lui din istorie va fi mai sigură şi mai rapidă.”14

Luând în consideraţie şi aceste reacţii, demne de toată cinstea, devine şi mai curioasă motivaţia sub care „românii” semnatari ai declaraţiei au achiesat la respectivele  teze iredentiste maghiare. Acesta să fi fost oare punctul lor de vedere cu privire la istoricul relaţiilor româno-maghiare şi că, acţionând într-o asemenea concepţie, ar fi fost convinşi că asigurau poporului român, de care aparţin, un viitor mai sigur şi mai prosper? sau, înfierbântaţi fiind de atmosfera revoluţionară a anului 1989 care reclama înlăturarea regimului comunist, să nu fi observat nuanţa iredentistă a  conţinutului acelei declaraţii? Ar fi greu de crezut aşa ceva, dat fiind faptul că unii dintre ei sunt personalităţi recunoscute în lumea intelectuală şi chiar dacă n-au făcut neapărat studii istorice, totuşi formaţia lor umanistă i-au pus în contact cu problematica relaţiilor româno-maghiare.

Un răspuns concludent ar fi greu de formulat, mai ales că din partea lor nu s-a semnalat nici o reacţie, nici o justificare sau motivare serioasă şi responsabilă, deşi, în timpul care a trecut de atunci, criticele şi acuzele nu i-au ocolit.

În încercarea de a lămuri totuşi aceste acte politice ostile României, cred c-ar fi de luat în considerare şi faptul că unii dintre semnatari, în diverse alte situaţii, s-au făcut promotorii unor teze care minimalizează evenimente importante din istoria poporului român, jertfa sa pentru a-şi apăra fiinţa naţională şi pământul strămoşesc, contribuţia sa la progresul general al umanităţii. N-au lipsit, din partea lor, chiar atitudini insultătoare la adresa românilor, ceea ce cred că ne lămureşte întrucâtva şi gestul pe care l-au săvârşit semnând acea declaraţie. Antiromânismul unora dintre ei a ajuns, în anumite situaţii, de notorietate. Prin urmare, cred că este de prisos să mai tălmăcim motivaţiile care i-au îndemnat la acest act de trădare. Poate că şi datorită unei asemenea atitudini unii dintre ei au şi devenit clienţi ai serviciilor de informaţii ostile României, acceptând să acţioneze sub autoritatea lor şi, desigur, sub steag străin.

Au trecut mai bine de 24 de ani de la adoptarea acestei declaraţii şi cu toate că la timpul respectiv polemica pe seama conţinutului ei iredentist a fost extrem de încinsă, totuşi, pe parcurs, ea n-a mai prezentat interes în dezbaterile publice şi nici nu se mai aminteşte de scopul şi contextul în care a fost ea semnată.

Dar, plasarea ei într-un anumit con de umbră nu este chiar întâmplătoare. Printre semnatarii declaraţiei, după cum s-a menţionat mai sus, s-a aflat şi ex regele Mihai şi, având în vedere insistenţa de a reveni pe tronul ţării, nu atât din partea lui cât mai ales a camarilei care-l înconjoară, se înţelege că semnătura sa pe un document antinaţional nu-i deloc un „atu” care să-l avantajeze, ci din contra. 

Într-adevăr, la data de 4 iulie 1989, la mai puţin de o lună de la semnarea declaraţiei, aceasta îi este prezentată cetăţeanului Mihai de Hohenzollern Sigmaringen, ex rege al României, de către o delegaţie din care făcea parte Ariadna Combes, Ion Vianu şi Dinu Zamfirescu. „Patriotul” ex rege a aprobat întru-totul conţinutul declaraţiei, ţinând să sublinieze că ea exprimă convingerile sale privind relaţiile dintre popoarele român şi maghiar. N-avem de unde şti ce discuţii s-au purtat cu acel prilej, cum au fost interpretate şi explicate tezele din conţinutul declaraţiei, dacă ex regele a sesizat cumva nuanţele ei iredentiste şi ce atitudine a adoptat faţă de neadevărurile cuprinse aici. Singura certitudine pe care o avem constă în semnătura sa pe un document cu caracter antinaţional, semnătură pe care şi-a dat-o cu gândul revenirii pe tronul ţării, lucru de care suntem siguri.

Declaraţia, pentru a deveni şi mai credibilă, avea nevoie şi de semnătura fostului suveran, aspect pe care iniţiatorii n-aveau cum să-l omită. Se pune însă problema dacă el a procedat sau nu în cunoştinţă de cauză, dacă a sesizat scopul pentru care s-a adoptat o asemenea declaraţie şi a acceptat-o ca atare sau a fost pur şi simplu dus în eroare. Şi într-un caz şi în celălalt gestul ex regelui nu numai că este condamnabil, dar cred c-ar trebui să-i muţească pentru totdeauna pe toţi cei care mai agită apele monarhismului în România.

Ex regele dorea să revină pe tronul României, o dorinţă pentru care era dispus la orice compromis. Prin urmare, ameţit de o asemenea perspectivă, puţin l-a mai interesat că documentul pe care l-a semnat contesta cel mai scump adevăr istoric pentru poporul român şi anume că Transilvania este parte componentă a leagănului în care el s-a format. A acceptat, deci, fără rezerve să domnească peste o Românie din care Transilvania putea să şi lipsească. Condiţia lui de rege era mult mai importantă decât soarta unei ţări pe care a mai trădat-o odată, abandonând-o în întunericul bolşevic. Că România pe care dorea s-o păstorească n-ar mai fi fost întreagă, nu cred că l-ar fi deranjat, şi, la urma urmei, ce l-ar fi „mânat pe el în luptă”, vorba poetului. Cum Carol I, străbunicul său, i-a abandonat pe românii ardeleni în ghearele şovinismului maghiar, prin semnarea, în 1883, a tratatului secret cu Austro-Ungaria şi Germania, şi n-a avut nicio remuşcare, tot aşa şi el, strănepotul,  continuând criminala tradiţie, a consimţit la un act care preconiza din nou trunchierea teritoriului naţional.

Din păcate, peste acest fapt s-a trecut cu o uşurinţă condamnabilă, mai ales după 1990 de când personajul în cauză tot adună averi pe seama poporului român sub masca aşa ziselor revendicări, dar nu scapă nici o ocazie să ne tot spună că numai el ar fi salvarea neamului românesc, dacă nu el, nemijlocit, atunci alţii din camarila lui.

Conf. univ. dr. Alexandru AMITITELOAIE Universitatea „George Bacovia” din Bacău

 

 

Note

1 Faptul că de la execuţia sa se împlineau 31 de ani, şi nu o cifră rotundă, care ar fi justificat o asemenea solemnitate, ne îndreptăţeşte să credem că scopul organizării sale a fost cu totul altul decât cel al unei festivităţi creştine, de omagiere şi recunoştinţă faţă de un „erou”, după cum a fost considerat, de către vorbitori, personajul în cauză. Schimbările care au urmat, şi în primul rând lovitura de stat din România, din decembrie 1989, aveau să confirme rolul pregătitor al festivităţii pentru aceste schimbări,  girate, după cum se ştie, de Moscova şi Washington.  Atunci, poate că nici participanţii n-au înţeles prea bine ce se urmăreşte. În schimb, după cele întâmplate, greu ar mai putea fi pusă la îndoială o asemenea aserţiune.

2 A intrat încă de tânăr în partidul bolşevic, a participat la răsturnarea regimului ţarist din Rusia şi a făcut parte chiar din plutonul de execuţie care l-a ucis pe ţar şi familia sa. A fost un susţinător înfocat al Cominternului şi după al doilea război mondial, cu sprijin sovietic, instaurează comunismul în Ungaria. Intră însă în dizgraţia Moscovei, care-şi găseşte în János Kádár un vasal mai credincios, şi astfel ajunge el “opozant”. Evenimentele din 1956 găsindu-l într-o asemenea postură, a încercat să le exploateze pentru a-şi redobândi poziţiile pierdute, dar a devenit “ţapul ispăşitor” al acestor “mişcări contrarevoluţionare”, fiind condamnat la moarte şi executat prin spânzurare. (sursă http://ro.wikipedia.org/wiki/Imre_Nagy, consultată la data de 15 noiembrie 2013)  

3Implicarea Ungariei în lovitura de stat din România din decembrie 1989 a devenit astăzi un adevăr de necontestat. Inclusiv semnătura simbolică pe acest eveniment pare să demonstreze acest lucru, respectiv steagul decupat care imită drapelul maghiar de la 1956 şi detonatorul aşa zisei revoluţii, în persoana lui Laszlo Tokes. 

4 http://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Luca, consultat la 21.11.2013

5 http://www.ifz.ro/opinii/alexandru-draghici-cel-mai-odios-ministru-de-interne.html, consultat la 22. 11. 2013

6 Trăian Golea, Ce vor ungurii, articol publicat în Libertatea, New York, Anul VI, Nr. 53-54, Ian.-Feb. 1987, http://miscarea.net/libertatea-articole.htm, consultat la 22. 11.2013

7 Larry Watts, Cei dintâi vor fi cei din urmă. România şi sfârşitul războiului rece, traducere din limba engleză Adriana Bădescu, Editura Rao, Bucureşti, 2013, p. 350

8 Cuvântare rostită la Şedinţa comună a Consiliului oamenilor muncii de naţionalitate maghiară şi germană, România liberă, 28.02.1987.

9 Dosar SRI/U.M. 0610, F.N., fila 65-67 – citat în Costache Codrescu, coordonator, Armata Română în revoluţia din decembrie 1989: Studiu documentar, Ediţia a doua revizuită, Bucureşti, Editura Militară, 19898, p. 43, apud Larry Watts, op. cit.,  p. 333.

10 Simona Ponea, Ecaterina-Maria Porumb, Andreea Racleş, Cătălin Rogojanu, Deschideri postmoderne în sociologie şi asistenţa socială, Editura Lumen, Iaşi, p. 125

11 Românul liber (Londra), V, nr. 9, septembrie 1989

12 Idem

13 Idem

14 Idem