|
Declaraţia
de la Budapesta – un atentat la unitatea şi independenţa statului român
Circumstanţele lansării Declaraţiei
La 16 iunie
1989, la Budapesta, s-a desfăşurat ceremonia de reînhumare a rămăşiţelor
pământeşti ale lui Imre Nagy, om politic maghiar, fost şi prim-ministru
în guvernul comunist. Fiind implicat în evenimentele
(contra)revoluţionare din 1956 din Ungaria, a fost condamnat la moarte
şi executat, cu exact 31 de ani în urmă1.
Considerat a fi „un simbol” al rezistenţei anticomuniste, deşi din
trecutul său aventuros rezultă contrariul2,
ceremonialul reînhumării s-a dovedit a fi un bun prilej de contestare a
regimurilor comuniste din Europa de est, cel din România devenind o
ţintă specială. Rezultă aceasta chiar din discursurile ţinute,
discursuri care au excelat în acuzaţii incitante împotriva regimului de
la Bucureşti. S-a insinuat, în mod deosebit, „persecuţiile” la care ar
fi fost supusă populaţia de etnie maghiară. Prin urmare, urgenţa
înlăturării regimului „criminal” din România a fost invocată de toţi
participanţii care au luat cuvântul, indiferent de etnie.
Punându-se în
evidenţă „eroismul” poporului maghiar şi caracterul său „anticomunist”,
Ungaria îşi revendica rolul de a elibera celelalte popoare de sub
dictatura comunistă. În aceste condiţii, iredentismul maghiar se
întâlnea practic cu interesul Marilor Puteri de a-l înlătura pe Nicolae
Ceauşescu de la conducerea României.3
Faptul că n-a
fost pur şi simplu un eveniment creştinesc, de omagiere a unui „erou” şi
că scopul a fost unul politic, revanşard la adresa României ne este şi
mai clar dovedit de Declaraţia comună adoptată şi semnată de membrii
Forumului Democratic Maghiar şi un grup de români din emigraţie prezenţi
la ceremonia respectivă. Deşi, prin conţinutul ei, Declaraţia nu face
notă discordantă faţă de întreaga strategie iredentistă maghiară, faţă
de atitudinea perseverentă a Budapestei de a contesta dreptul istoric
al poporului român asupra Transilvaniei, totuşi, fiind lansată într-un
moment în care regimul ceauşist pierduse aproape orice susţinere
externă, iar opinia publică internaţională, datorită propagandei
agresive întreprinsă împotriva lui, începuse să-l perceapă ca pe un
regim criminal, multă lume n-a sesizat esenţa iredentistă a acestui
document şi, mai ales, scopul pentru care a fost el adoptat.
Textul
Declaraţiei a fost transmis în limba română, către România, direct de la
frontiera maghiaro-română, în ziua de 18 iunie, prin postul de radio
B.B.C., iar în aceeaşi seară a fost difuzat şi de către postul de
radio Europa Liberă. La 19 iunie, textul declaraţiei a fost
publicat în principalele ziare maghiare.
Ulterior la cei
şase „români” semnatari, care probabil au lucrat şi la text, au mai
aderat şi alţii, tot din imigraţie.
În ziua de 4
iulie, trei dintre românii semnatari ai declaraţiei au prezentat-o ex
regelui Mihai, care şi-a însuşit-o şi a semnat-o. În comunicatul de
presă al „casei regale”, dat cu acest prilej, se spune, printre altele,
că declaraţia „exprimă convingerile sale („Majestatea Sa Regele”, n.n.)
privind relaţiile între popoarele român şi maghiar...” Comunicatul de
presă a fost difuzat către România prin posturile de radio Europa
liberă, B.B.C. şi Vocea Americii şi a fost publicat de
unele ziare occidentale.
Textul
declaraţiei
„Astăzi, 16
iunie 1989, odată cu celebrarea funeraliilor victimelor represiunii
revoluţiei maghiare din 1956, eveniment de o deosebită importanţă pentru
popoarele Europei şi, în special, pentru cele care trăiesc încă sub
dictaturi comuniste, a avut loc o întâlnire între membrii Forumului
Democratic Maghiar şi Români, semnatari ai următoarei
DECLARAŢII
Noi, români
şi unguri,
Considerăm că
libertatea şi propăşirea celor două popoare pot fi realizate şi
garantate numai într-un cadru politic pluralist de respectare integrală
a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. O acţiune
comună a forţelor democratice maghiare şi române se impune pentru
atingerea acestui scop. Regimurile comuniste şi în special politica
dusă de dictatura ceauşistă a creat o situaţie de criză acută care
împiedică comunicarea dintre români şi maghiari. Dialogul început astăzi
între noi doreşte să învingă aceste piedici şi să stabilească
bazele unor relaţii normale între cele două naţiuni care s-au format
în acelaşi spaţiu geografic.
Dată fiind
configuraţia hărţii etnice, soluţionarea conflictelor nu poate veni
în nici un caz din revizuirea frontierelor, ci din schimbarea
rolului lor în sensul liberei circulaţii a persoanelor, a informaţiei şi
a ideilor, în conformitate cu acordurile de la Helsinki. Situăm deci
îmbunătăţirea relaţiilor româno-maghiare în perspectiva procesului de
restructurare democratică general-europeană, care singur va fi in stare
să rezolve problemele acumulate de-a lungul istoriei între popoarele
continentului într-un mod care să satisfacă interesele legitime ale
fiecăruia în parte.
Transilvania a fost şi este un spaţiu de complementaritate
şi trebuie să devină un model de pluralism cultural şi religios. Este în
folosul popoarelor noastre ca diversitatea culturală, religioasă şi de
tradiţii care a făcut specificul Transilvaniei să fie prezervată.
Dreptul la
o reprezentare politică autonomă şi la autonomie culturală a fiecărei
naţiuni trebuie garantat.
Realizarea sa implică, printre altele, asigurarea unei şcolarităţi de
toate gradele în limba maghiară, inclusiv reînfiinţarea
universităţii maghiare din Cluj.
Principiile
enunţate mai sus vor sta la baza tuturor acţiunilor comune pe
care semnatarii înţeleg să le ducă în viitor. Apelăm la organizaţiile
democratice precum şi la acele persoane care împărtăşesc aceste
principii să se alăture acestei acţiuni.
Budapesta, 16
iunie 1989”
Nuanţe
iredentiste reieşite din conţinut
Invocând
principii democratice cu privire la drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului şi acuzând direct dictatura ceauşistă de crearea
unor tensiuni între români şi maghiari, declaraţia ascunde în textul ei,
în expresii aparent nevinovate, esenţa ideologiei iredentiste maghiare.
Angajamentul semnatarilor de a-şi fundamenta „acţiunile comune” pe
aceste principii şi teze, precum şi de a atrage şi alte organizaţii şi
persoane la astfel de acţiuni denotă, cât se poate de clar, că prin
acest document s-a urmărit „legitimarea” unei ofensive revanşarde
îndreptate împotriva României. După cum se ştie, aceste acţiuni s-au
intensificat spre sfârşitul anului 1989, concomitent cu accentuarea
impopularităţii regimului ceauşist, pe care, de altfel, propaganda
maghiară l-a şi diabolizat, tocmai pentru a face şi mai credibile aşa
zisele persecuţii îndurate de maghiarii din Transilvania.
Pentru
înlăturarea acestui regim, semnatarii declaraţiei consimt să acţioneze
în comun, urmând ca, prin dialog, să pună bazele unor relaţii „normale”
între cele două naţiuni, română şi maghiară, care s-ar fi format „în
acelaşi spaţiu geografic”. Invocarea spaţiului comun nu este deloc
întâmplătoare. Scopul acestei precizări este cât se poate de clar,
respectiv să nege continuitatea de peste două mii de ani a poporului
român în acest spaţiu şi să pună semnul egalităţii istorice între
naţiunea maghiară şi cea română. În această optică şi românii ar fi un
popor migrator, pripăşit pe meleagurile carpatine, dacă nu după unguri
atunci cel puţin odată cu ei. Dacă ungurii nu-şi pot susţine o istorie
de două mii de ani pe aceste meleaguri, atunci îi aduc pe români la
nivelul lor, negându-le întâietatea.
Declaraţia
afirmă apoi că „dată fiind configuraţia hărţii etnice, soluţionarea
conflictelor nu poate veni în nici un caz din revizuirea frontierelor”.
Se induce ideea c-ar fi vorba despre nişte conflicte legate de
frontiere, numai că ar exista impedimente în revizuirea lor. Declaraţia
nu respinge de facto principiul nemodificării frontierelor, ci se
pronunţă pentru o acceptare nevoită a „configuraţiei hărţii etnice”,
deocamdată. Deci, nu faptul că Transilvania este o parte inseparabilă a
spaţiului de etnogeneză a poporului român, în care a vieţuit neîntrerupt
de la începuturile sale, legitimează actuala frontieră ci, din punctul
lor de vedere, „configuraţia hărţii etnice”, care, desigur, nu este
veşnică.
Dar dacă
declaraţia aduce în discuţie aşa zise „conflicte”, înseamnă că, în
concepţia iniţiatorilor şi semnatarilor, ele ar exista. Şi cine să fie
beligeranţii? Cumva cele două naţiuni care s-au format „în acelaşi
spaţiu geografic”? Şi dacă s-au format „în acelaşi spaţiu geografic”
într-o mie de ani de convieţuire şi toleranţă oare aceste asperităţi
n-au dispărut? Cum s-ar explica acum impulsurile lor conflictuale?
Aceste întrebări, de bun simţ credem noi, pun în evidenţă nu numai
caracterul iredentist al tezelor incluse în declaraţie dar şi
absurditatea lor, cel puţin prin faptul că se contrazic reciproc într-o
logică extrem de simplă. Încă odată se demonstrează că aşa zisa stare
conflictuală dintre naţiunea maghiară şi română nu există decât în capul
elementelor extremiste şovine maghiare care, prin această declaraţie,
şi-au atras şi sprijinul unor trădători români.
Având
promisiunea rezolvării acestei probleme în perspectiva procesului de
restructurare democratică general-europeană, semnatarii declaraţiei s-au
conformat directivelor trasate atunci de principalii actori ai noii
ordini mondiale, George Bush şi Mihail Gorbaciov, care şi-au început
„opera” sub auspiciile respectării graniţelor.
În timpul
vizitei efectuată la Budapesta în zilele de 11-12 iulie 1989, deci la
mai puţin de o lună de la semnarea declaraţiei, George Bush a fost
întâmpinat cu lozinci pe care se putea citi, printre altele:
„Destinul Transilvaniei se află în mâinile Marilor Puteri”. Preşedintele
american s-a pronunţat însă pentru menţinerea status-quo –
ului teritorial în Europa şi a sugerat să se pună capăt acestor
manifestaţii, temperând, într-o oarecare măsură, elanul iredentist
maghiar.
Ca o
consecinţă a faptului că cele două naţiuni s-ar fi format „în acelaşi
spaţiu geografic” semnatarii declaraţiei mai afirmă despre
Transilvania că
„a fost şi este un spaţiu de complementaritate”, prefigurând-o să devină
„un model de pluralism cultural şi religios”. Deci, nu un
spaţiu în care s-a format poporul român şi peste care apoi au năvălit
migratorii, tulburându-i viaţa şi producându-i o continuă nelinişte care
se întinde până în zilele noastre, ci un spaţiu în care românii sunt
consideraţi o naţiune tolerată tocmai datorită „configuraţiei hărţii
etnice”.
În virtutea
acestei „realităţi” se pretinde „dreptul la o reprezentare politică
autonomă şi la autonomie culturală” ceea ce ar implica, printre
altele, „asigurarea unei şcolarităţi de toate gradele în limba maghiară,
inclusiv reînfiinţarea universităţii maghiare din Cluj”. A pretinde
„reînfiinţarea universităţii maghiare de la Cluj” presupune că o
asemenea instituţie de învăţământ să fi existat. Aşa zişii „români”,
mulţi dintre ei fiind personalităţi bine cunoscute în lumea
intelectuală, chiar să nu fi ştiut, când li s-a pus în faţă acest text,
că în Cluj n-a exista niciodată, până atunci, o universitate în limba
maghiară? Ce raţiuni să justifice oare din partea lor acceptarea acestui
flagrant neadevăr?
Scopul
adoptării
Iredentismul
şi şovinismul maghiar sunt fenomene care nu cunosc discontinuitate. Când
Transilvania s-a aflat sub stăpânire maghiară românii au fost supuşi
unei politici barbare de deznaţionalizare şi exterminare etnică, iar
după ce această provincie a revenit în matca ei firească, întregind
spaţiul de etnogeneză a poporului român, aşa cum s-a întâmplat după 1918
şi 1944, autorităţile maghiare şi tot felul de organizaţii şovine din
lumea întreagă au scandalizat şi continuă să scandalizeze opinia publică
internaţională cu pretinsa nedreptate ce li s-a făcut la „Trianon” şi cu
aşa zisele persecuţii la care ar fi supusă populaţia maghiară din
România.
Prigoana
împotriva românilor a continuat şi după eliberarea Transilvaniei de sub
ocupaţia hortistă, către sfârşitul celui de-al doilea război mondial.
Elementele cele mai virulente din rândul cercurilor iredentiste maghiare
s-au pus imediat în serviciul ocupantului sovietic, devenind executanţi
zeloşi ai măsurilor de comunizare şi, mai ales, de exterminare a
elementului etnic românesc. Hitler a fost înlocuit cu Stalin şi astfel
visul lor morbid într-o „refacere” a „Ungariei Mari” a primit un nou
impuls, ceea ce pentru românii ardeleni a însemnat o altă pagină neagră
din istoria lor zbuciumată. Bucuria eliberării le-a fost, din păcate, de
scurtă durată, pentru că noua administraţie, predominant
comunisto-maghiară, prin ferocitatea ei, nu le-a dat nici măcar răgazul
să-şi vindece rănile din timpul ocupaţiei hortiste.
Nume bine
cunoscute de la vârful conducerii partidului comunist din această neagră
perioadă, ca Vasile Luca4 (Luka
László) sau Alexandru Drăghici5 (căsătorit
cu Marta Cziko) au rămas în amintirea românilor prin ostilitatea,
barbarismul şi cruzimea de care au dat dovadă mai ales în campania de
lichidare a intelectualităţii române. Când după 1989 s-au iniţiat
cercetări penale împotriva lui Alexandru Drăghici pentru crimele comise
în trecut, acesta s-a refugiat la Budapesta, iar autorităţile maghiare,
acum, desigur, „democrate”, au refuzat să dea curs cererii de extrădare
trimisă de guvernul român. Şi acest fapt ne dovedeşte că iredentismul
maghiar n-are ideologie, dar n-are nici scrupule în a se folosi de orice
ideologie pentru a-şi atinge scopul.
Tocmai în
această perioadă neagră pentru români, când ţara se afla sub ocupaţie
sovietică, agitaţia iredentistă în rândul imigraţiei maghiare
occidentale a înregistrat o stare de acalmie, aspect care, de asemenea,
nu trebuie trecut cu vederea. În condiţiile arătate, când cele mai
virulente persoane ale şovinismului maghiar s-au infiltrat în
structurile de putere ale statului, oare ce-ar mai fi putut reproşa
statului român? Dacă cercurile iredentiste maghiare ar fi continuat să
reclame privarea de drepturi sau pretinse persecuţii pe criterii etnice,
critica i-ar fi vizat tocmai pe exponenţii lor din conducerea statului
român, fapt care, pe de o parte, le-ar fi compromis credibilitatea, iar,
pe de altă parte, cred că i-ar fi deranjat şi pe sovietici.
Propaganda
împotriva Statului român şi agitaţia iredentistă maghiară se intensifică
în occident tocmai atunci când începe procesul de eliberare de sub
dominaţia sovietică şi de derusificare a statului, când sunt eliberaţi
deţinuţii politici şi se pune capăt prigoanei împotriva lor, fiind
iniţiate chiar măsuri împotriva celor care s-au făcut vinovaţi de crime,
abuzuri şi obedienţă, până la trădare, faţă de regimul stalinist. Deloc
întâmplător, primul proiect de rezoluţie pe tema plângerii ungurilor a
apărut în Camera Reprezentanţilor din SUA la 24 Martie 1965.6 De
atunci aceste rezoluţii se ţin lanţ, însoţite fiind de articole
publicate în marile cotidiene occidentale şi reviste de mare circulaţie.
Tot cam atunci au început să apară şi primele cărţi ale revizioniştilor
unguri, cărţi care au avut şi au ca scop să furnizeze ideile directoare
şi să traseze liniile pretenţiilor lor. Când nu s-au mai putut baza pe
sovietici s-au orientat către americani.
Asta
demonstrează că şovinismul maghiar este capabil să se asocieze cu orice
putere aflată în expansiune, indiferent de ideologie, declanşând
împotriva românilor odioase acţiuni de calomniere, de deznaţionalizare,
şi chiar de exterminare etnică. Cred că nu există familie de români
ardeleni care să nu poarte în memorie şi în suflet tragedia vreunui
înaintaş căzut victimă barbarismului maghiar.
De aceea,
agitaţia iredentistă din zilele noastre, care devine din ce în ce mai
agresivă, încurajată fiind şi de pasivitatea autorităţilor statului
român, cred că le provoacă românilor temeri justificate cu privire la
siguranţa vieţii lor.
Şi declaraţia la
care ne referim tot într-un moment de tulburări geopolitice a fost
lansată. În primul rând, ea nu este un act izolat. Atât evenimentul care
a „prilejuit” adoptarea cât şi conţinutul iredentist al declaraţiei,
alături de alte acţiuni şi manifestări similare, anticipează lovitura
de stat din decembrie 1989, văzută ca un bun prilej pentru a declanşa un
nou atentat împotriva românilor, cu posibilitatea acaparării
Transilvaniei atât de râvnită de cercurile şovine maghiare. Dacă în
timpul războiului rece autorităţile guvernamentale maghiare au acţionat
oarecum din umbră, către sfârşitul acestei perioade ele trec la acţiuni
iredentiste deschise, dând un nou impuls spiritului revanşard în rândul
populaţiei de etnie maghiară.
Astfel, în
decembrie 1986, sub egida Academiei de Ştiinţe din Budapesta se publică
o aşa zisă Istorie a Transilvaniei pe care-şi pune semnătura
ministrul culturii de atunci, Bela Doepecz. Este vorba de o lucrare în
trei volume, însumând cca. 2000 de pagini, în care Transilvania este
prezentată din punct de vedere istoric, cultural, etnic, religios etc.
ca o entitate aparte de România. Se neagă etnogeneza dacă-romană a
poporului român şi continuitatea acestuia pe teritoriul României,
susţinându-se, în schimb, că Transilvania a aparţinut, peste o mie de
ani, Ungariei şi, prin urmare, Ungaria ar avea un drept istoric asupra
ei. Sunt teze iredentiste bine cunoscute, numai că de această dată ele
sunt lansate oficial, fiind însuşite chiar şi de către guvernul comunist
maghiar. Faptul că printre autori este semnalat şi un anume Laslo
Mŕkkai, ce a făcut parte, alături de Pal Teleki (prim-ministru) şi Homar
Balint (ministrul culturii) din delegaţia care, în 1940 la Viena, „a
convins” al Treilea Reich şi Italia fascistă să le cedeze Transilvania7,
cred că este încă o dovadă că iredentismul maghiar este compatibil cu
orice sistem politic, neavând, prin urmare, discontinuitate, după cum am
mai subliniat.
„E greu de
înţeles – spunea şeful statului român după ce a fost lansată aşa zisa
Istorie a Transilvaniei - reeditarea unor teze horthyste, fasciste,
şoviniste, inclusiv rasiste. Cum se poate concepe ca o Academie de
Ştiinţe să dea girul său unor texte şi lucrări care jignesc alte
popoare? Ce ştiinţă e aceasta? Cui serveşte o asemenea aşa zisa ştiinţă,
decât celor mai reacţionare cercuri imperialiste? În niciun fel asemenea
teze nu servesc cauzei prieteniei şi colaborării dintre popoare?”8
Tezele
iredentiste din aşa zisa Istorie a Transilvaniei le regăsim şi în
Declaraţia semnată la Budapesta în contextul analizat şi nu sunt doar
nişte coincidenţe nevinovate. Sunt acţiuni programate ale căror efecte
se întind până în zilele noastre şi care au devenit extrem de vizibile
pentru a mai fi ignorate.
S-au adus
nenumărate argumente în susţinerea faptului că Budapesta a avut un rol
activ în pregătirea şi desfăşurarea evenimentelor din decembrie 1989,
urmărind ca, pe fondul tulburărilor provocate de lovitura de stat, să
obţină pentru Transilvania un statut autonom, pentru ca apoi să fie
alipită la Ungaria. O modificare a graniţelor în acel moment, din
motivele arătate, n-ar fi fost posibilă. Dintre toate aceste argumente
cel mai plauzibil mi se pare gestul Ungariei de a denunţa unilateral
Tratatul de prietenie şi cooperare româno-maghiară încheiat în 1948,
fapt petrecut chiar în ziua de 20 decembrie 1989 când tulburările erau
în desfăşurare la Timişoara şi urmau să se extindă în toată ţara.
Tratatul fusese unicul instrument de drept internaţional prin care
Ungaria recunoştea oficial, în baza Tratatului de la Paris din 1947,
graniţa cu România. Preşedintele interimar al Ungariei de atunci, Mŕtyŕs
Szürös, îşi justifica gestul, în cadrul unui interviu transmis în
aceeaşi zi la radioul budapestan, declarând: „Cu conştiinţa curată îi
putem asista pe transilvănenii care doresc autonomie. Autorităţile
maghiare susţin că Transilvania trebuie să devină o regiune autonomă.”9
În faţa acestei
poziţii iredentiste şi revanşarde oficiale mai poate fi considerată
declaraţia cu pricina, ca fiind un act pasager şi nevinovat şi, prin
urmare, n-ar trebui luată-n seamă? Cred că este la îndemâna oricui să
constate că statutul autonom, pretins de preşedintele ungar pentru
Transilvania, este şi obiectivul acţiunilor programate de semnatarii
declaraţiei adoptată la Budapesta doar cu câteva luni în urmă.
Semnatarii
După cum s-a
arătat mai sus, declaraţia a fost adoptată de Forumul Democrat Maghiar
şi un grup de „români” dintre cei care au participat la ceremonialul
respectiv. Ar părea că este un document bilateral, prin care părţile
semnatare se pronunţă asupra unei probleme de interes comun, adoptând
acelaşi punct de vedere. Partea maghiară a fost reprezentată de o
asociaţie naţionalistă conservatoare care avea să devină partid politic,
situându-se, la alegerile din mai 1990, pe primul loc cu 43% din voturi
şi obţinând 165 de mandate din totalul de 386.10 Din
partea română, iniţial, şi-au pus semnătura pe acest document şase
„români”, la care, ulterior, s-au mai adăugat şi alţii, inclusiv fostul
rege al României, Mihai. Cei şase sunt următorii: Stelian Bălănescu (din
partea Cercului Român din RFG), Mihnea Berindei (vicepreşedinte al Ligii
pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – LDHR), Ariadna Combes
(fiica Doinei Cornea, vicepreşedinte al LDHR), Mihai Korne (director al
revistei „Lupta”), Ion Vianu (reprezentant al Ligii pentru Apărarea
Drepturilor Omului în România din Elveţia), Dinu Zamfirescu (membru al
Biroului LDHR, membru al Partidului Naţional Liberal). Printre cei care
şi-au pus, ulterior, semnătura sunt de nominalizat: Neagu Djuvara, Paul
Goma, Virgil Ierunca, Eugen Ionescu, Monica Lovinescu, Vladimir
Tismăneanu, Doru Braia etc.
Întrucât
declaraţia, după cum s-a arătat mai sus, se referă la o problemă de
interes naţional şi nu se rezumă doar la exprimarea unui punct de vedere
sau a unei anumite opinii, ci angajează semnatarii la „acţiuni comune”
pentru a transpune în practică tezele din document, se naşte în mod
firesc o problemă de legitimitate. În numele cui şi de către cine au
fost mandataţi semnatarii acestei declaraţii să pună în discuţie
statutul juridic al unei părţi din teritoriul statului român? Nu ştim ce
legitimitate a avut Forumul Democrat Maghiar, însă având în vedere că
tezele din declaraţie au coincis cu poziţia oficială a autorităţilor
maghiare la cel mai înalt nivel, este de presupus că un anumit mandat,
chiar şi tacit, a existat. Dar, negând adevărul istoric cu privire la
acest teritoriu, ca spaţiu de etnogeneză a poporului român, şi reclamând
necesitatea unor reforme care să modifice situaţia existentă atunci,
Forumul Democratic Maghiar îşi afirma deschis ostilitatea faţă de statul
român, iar prin personalitatea şi notorietatea semnatarilor români s-a
urmărit să se dea greutate declaraţiei şi, mai ales, „legitimitate” în
privinţa conţinutului ei iredentist. Prin urmare, semnatarii „români”,
acceptând aceste teze şi, mai ales, angajându-se să le pună în practică,
au săvârşit un act de trădare naţională.
Faptul că
regimul politic de atunci era contestat nu poate justifica un asemenea
gest. Chiar români din imigraţie, aflaţi şi ei în opoziţie cu regimul de
la Bucureşti şi poate mai radicali în contestarea lui, au condamnat ferm
acest act de trădare, subliniind nefastele sale consecinţe pentru
viitorul poporului român.
„Declaraţia -
avea să afirme la timpul respectiv Ion Raţiu - a făcut un mare
deserviciu istoriei şi chiar viitorului poporului român. E prima dată
când un grup de români a recunoscut implicit că Transilvania nu e pământ
românesc, că ne-am format acolo împreună cu ungurii.”11 Un
alt român din imigraţie, Liciniu Faina, raliindu-se celorlalţi români
ardeleni, cunoscători ai istoriei relaţiilor româno-maghiare, a afirmat,
de asemenea, că „Declaraţia de la Budapesta este un act politic deosebit
de dăunător românilor din Ardeal şi din statul român.” Şi-a motivat
protestul faţă de acest act de trădare prin aceea că „Transilvania nu
este un spaţiu de complementaritate, ci un spaţiu de naştere şi
dezvoltare a poporului român, oprimat veacuri de-a rândul de maghiarii
ce au ajuns în acest spaţiu ca popor năvălitor şi opresor, de abia în
sec. XI-XIII.”12 Şi
Alecsandru Miele, aflat atunci în RFG., a rămas „consternat de
imprudenţa unor fraţi de exil”, dar îl scuză pe fostul rege că n-ar fi
sesizat „termenii necorespunzători ai aceste declaraţii”.13 „Autonomia
politică a Transilvaniei – spunea şi Coriolan Brad tot din RFG. -
înseamnă a fărâmiţa şi mai mult ţara şi poporul român şi eliminarea lui
din istorie va fi mai sigură şi mai rapidă.”14
Luând în
consideraţie şi aceste reacţii, demne de toată cinstea, devine şi mai
curioasă motivaţia sub care „românii” semnatari ai declaraţiei au
achiesat la respectivele teze iredentiste maghiare. Acesta să fi fost
oare punctul lor de vedere cu privire la istoricul relaţiilor
româno-maghiare şi că, acţionând într-o asemenea concepţie, ar fi fost
convinşi că asigurau poporului român, de care aparţin, un viitor mai
sigur şi mai prosper? sau, înfierbântaţi fiind de atmosfera
revoluţionară a anului 1989 care reclama înlăturarea regimului comunist,
să nu fi observat nuanţa iredentistă a conţinutului acelei declaraţii?
Ar fi greu de crezut aşa ceva, dat fiind faptul că unii dintre ei sunt
personalităţi recunoscute în lumea intelectuală şi chiar dacă n-au făcut
neapărat studii istorice, totuşi formaţia lor umanistă i-au pus în
contact cu problematica relaţiilor româno-maghiare.
Un răspuns
concludent ar fi greu de formulat, mai ales că din partea lor nu s-a
semnalat nici o reacţie, nici o justificare sau motivare serioasă şi
responsabilă, deşi, în timpul care a trecut de atunci, criticele şi
acuzele nu i-au ocolit.
În încercarea de
a lămuri totuşi aceste acte politice ostile României, cred c-ar fi de
luat în considerare şi faptul că unii dintre semnatari, în diverse alte
situaţii, s-au făcut promotorii unor teze care minimalizează evenimente
importante din istoria poporului român, jertfa sa pentru a-şi apăra
fiinţa naţională şi pământul strămoşesc, contribuţia sa la progresul
general al umanităţii. N-au lipsit, din partea lor, chiar atitudini
insultătoare la adresa românilor, ceea ce cred că ne lămureşte
întrucâtva şi gestul pe care l-au săvârşit semnând acea declaraţie.
Antiromânismul unora dintre ei a ajuns, în anumite situaţii, de
notorietate. Prin urmare, cred că este de prisos să mai tălmăcim
motivaţiile care i-au îndemnat la acest act de trădare. Poate că şi
datorită unei asemenea atitudini unii dintre ei au şi devenit clienţi ai
serviciilor de informaţii ostile României, acceptând să acţioneze sub
autoritatea lor şi, desigur, sub steag străin.
Au trecut mai
bine de 24 de ani de la adoptarea acestei declaraţii şi cu toate că la
timpul respectiv polemica pe seama conţinutului ei iredentist a fost
extrem de încinsă, totuşi, pe parcurs, ea n-a mai prezentat interes în
dezbaterile publice şi nici nu se mai aminteşte de scopul şi contextul
în care a fost ea semnată.
Dar, plasarea ei
într-un anumit con de umbră nu este chiar întâmplătoare. Printre
semnatarii declaraţiei, după cum s-a menţionat mai sus, s-a aflat şi ex
regele Mihai şi, având în vedere insistenţa de a reveni pe tronul ţării,
nu atât din partea lui cât mai ales a camarilei care-l înconjoară, se
înţelege că semnătura sa pe un document antinaţional nu-i deloc un „atu”
care să-l avantajeze, ci din contra.
Într-adevăr, la
data de 4 iulie 1989, la mai puţin de o lună de la semnarea declaraţiei,
aceasta îi este prezentată cetăţeanului Mihai de Hohenzollern
Sigmaringen, ex rege al României, de către o delegaţie din care făcea
parte Ariadna Combes, Ion Vianu şi Dinu Zamfirescu. „Patriotul” ex rege
a aprobat întru-totul conţinutul declaraţiei, ţinând să sublinieze că ea
exprimă convingerile sale privind relaţiile dintre popoarele român şi
maghiar. N-avem de unde şti ce discuţii s-au purtat cu acel prilej, cum
au fost interpretate şi explicate tezele din conţinutul declaraţiei,
dacă ex regele a sesizat cumva nuanţele ei iredentiste şi ce atitudine a
adoptat faţă de neadevărurile cuprinse aici. Singura certitudine pe care
o avem constă în semnătura sa pe un document cu caracter antinaţional,
semnătură pe care şi-a dat-o cu gândul revenirii pe tronul ţării, lucru
de care suntem siguri.
Declaraţia,
pentru a deveni şi mai credibilă, avea nevoie şi de semnătura fostului
suveran, aspect pe care iniţiatorii n-aveau cum să-l omită. Se pune însă
problema dacă el a procedat sau nu în cunoştinţă de cauză, dacă a
sesizat scopul pentru care s-a adoptat o asemenea declaraţie şi a
acceptat-o ca atare sau a fost pur şi simplu dus în eroare. Şi într-un
caz şi în celălalt gestul ex regelui nu numai că este condamnabil, dar
cred c-ar trebui să-i muţească pentru totdeauna pe toţi cei care mai
agită apele monarhismului în România.
Ex regele dorea
să revină pe tronul României, o dorinţă pentru care era dispus la orice
compromis. Prin urmare, ameţit de o asemenea perspectivă, puţin l-a mai
interesat că documentul pe care l-a semnat contesta cel mai scump adevăr
istoric pentru poporul român şi anume că Transilvania este parte
componentă a leagănului în care el s-a format. A acceptat, deci, fără
rezerve să domnească peste o Românie din care Transilvania putea să şi
lipsească. Condiţia lui de rege era mult mai importantă decât soarta
unei ţări pe care a mai trădat-o odată, abandonând-o în întunericul
bolşevic. Că România pe care dorea s-o păstorească n-ar mai fi fost
întreagă, nu cred că l-ar fi deranjat, şi, la urma urmei, ce l-ar fi
„mânat pe el în luptă”, vorba poetului. Cum Carol I, străbunicul său,
i-a abandonat pe românii ardeleni în ghearele şovinismului maghiar, prin
semnarea, în 1883, a tratatului secret cu Austro-Ungaria şi Germania, şi
n-a avut nicio remuşcare, tot aşa şi el, strănepotul, continuând
criminala tradiţie, a consimţit la un act care preconiza din nou
trunchierea teritoriului naţional.
Din păcate,
peste acest fapt s-a trecut cu o uşurinţă condamnabilă, mai ales după
1990 de când personajul în cauză tot adună averi pe seama poporului
român sub masca aşa ziselor revendicări, dar nu scapă nici o ocazie să
ne tot spună că numai el ar fi salvarea neamului românesc, dacă nu el,
nemijlocit, atunci alţii din camarila lui.
 Conf.
univ. dr. Alexandru AMITITELOAIE
Universitatea
„George Bacovia” din Bacău
Note
1 Faptul că de la
execuţia sa se împlineau 31 de ani, şi nu o cifră rotundă, care ar fi
justificat o asemenea solemnitate, ne îndreptăţeşte să credem că scopul
organizării sale a fost cu totul altul decât cel al unei festivităţi
creştine, de omagiere şi recunoştinţă faţă de un „erou”, după cum a fost
considerat, de către vorbitori, personajul în cauză. Schimbările care au
urmat, şi în primul rând lovitura de stat din România, din decembrie
1989, aveau să confirme rolul pregătitor al festivităţii pentru aceste
schimbări, girate, după cum se ştie, de Moscova şi Washington. Atunci,
poate că nici participanţii n-au înţeles prea bine ce se urmăreşte. În
schimb, după cele întâmplate, greu ar mai putea fi pusă la îndoială o
asemenea aserţiune.
2 A intrat încă de
tânăr în partidul bolşevic, a participat la răsturnarea regimului ţarist
din Rusia şi a făcut parte chiar din plutonul de execuţie care l-a ucis
pe ţar şi familia sa. A fost un susţinător înfocat al Cominternului şi
după al doilea război mondial, cu sprijin sovietic, instaurează
comunismul în Ungaria. Intră însă în dizgraţia Moscovei, care-şi găseşte
în János Kádár un vasal mai credincios, şi astfel ajunge el “opozant”.
Evenimentele din 1956 găsindu-l într-o asemenea postură, a încercat să
le exploateze pentru a-şi redobândi poziţiile pierdute, dar a devenit
“ţapul ispăşitor” al acestor “mişcări contrarevoluţionare”, fiind
condamnat la moarte şi executat prin spânzurare. (sursă http://ro.wikipedia.org/wiki/Imre_Nagy,
consultată la data de 15 noiembrie 2013)
3Implicarea Ungariei în
lovitura de stat din România din decembrie 1989 a devenit astăzi un
adevăr de necontestat. Inclusiv semnătura simbolică pe acest eveniment
pare să demonstreze acest lucru, respectiv steagul decupat care
imită drapelul maghiar de la 1956 şi detonatorul aşa zisei
revoluţii, în persoana lui Laszlo Tokes.
4 http://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Luca,
consultat la 21.11.2013
5 http://www.ifz.ro/opinii/alexandru-draghici-cel-mai-odios-ministru-de-interne.html,
consultat la 22. 11. 2013
6 Trăian Golea, Ce
vor ungurii, articol publicat în Libertatea, New York, Anul
VI, Nr. 53-54, Ian.-Feb. 1987, http://miscarea.net/libertatea-articole.htm,
consultat la 22. 11.2013
7 Larry Watts, Cei
dintâi vor fi cei din urmă. România şi sfârşitul războiului rece,
traducere din limba engleză Adriana Bădescu, Editura Rao, Bucureşti,
2013, p. 350
8 Cuvântare rostită la
Şedinţa comună a Consiliului oamenilor muncii de naţionalitate maghiară
şi germană, România liberă, 28.02.1987.
9 Dosar SRI/U.M. 0610,
F.N., fila 65-67 – citat în Costache Codrescu, coordonator, Armata
Română în revoluţia din decembrie 1989: Studiu documentar, Ediţia a
doua revizuită, Bucureşti, Editura Militară, 19898, p. 43, apud Larry
Watts, op. cit., p. 333.
10 Simona Ponea,
Ecaterina-Maria Porumb, Andreea Racleş, Cătălin Rogojanu, Deschideri
postmoderne în sociologie şi asistenţa socială, Editura Lumen, Iaşi,
p. 125
11 Românul liber
(Londra), V, nr. 9, septembrie 1989
12 Idem
13 Idem
14 Idem
|
|
