România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Descoperiri de tezaure antice din aur în zona Munţilor Orăştie menţionate în cronicele medievale şi documentele moderne

Brăţările spiralice dacice în scene de pe Columna lui Traian desenate de Pietro Sati Bartoli în 1667

 

     

Cercetările mai noi arheologice şi istorice, printre care şi cunoaşterea izvoarelor scrise medievale şi moderne, aduc informaţii importante asupra culturii materiale şi spirituale a societăţii dacice din secolele III î.Ch - II d.Ch.

Aproape că nu există aşezare veche sau cetate care să nu-şi aibă legendele ei pe care poporul le-a plăsmuit în vremuri de demult, când aceste obiective au exercitat o mare influenţă în viaţa societăţii. De multe ori, când ne apropiem de ruine, ni se povestesc lucruri fantastice despre existenţa unor tunele lungi, dar mai ales despre comori ascunse în pântecele lor care, în anumite nopţi ale anului, ard cu flăcări albastre, iar uneori se deschid porţile unor tainiţe unde se zăresc oameni şi animale, precum şi grămezi de monede de aur. Circulă adesea zvonuri despre descoperirea unor tezaure şi despre dispariţia unor oameni împreună cu aceste comori care stau sub paza duhurilor necurate sau sub afurisenie ca să le protejeze şi să nu poată fi găsite şi însuşite. Aceste legende şi poveşti au izvorât adesea din fapte reale, care, după cum vom vedea, au fost consemnate în cronicile şi documentele medievale şi moderne. Cele mai multe şi mai mari tezaure din aur s-au descoperit în părţile Hunedoarei şi Albei între văile Streiului şi Sebeşului fiind legate strâns de ruinele vechilor aşezări şi cetăţi dacice din Munţii Orăştiei.

Până în prezent în cronica lui Gheorghe Şincai a fost atestată cea mai veche descoperire a unui tezaur de monede de aur pe teritoriul Transilvaniei. El reproduce după Daniel Cornides (Mss. Diplomatia, Tom I, p.533) un hrisov din anul 1494 emis de Conventul din Cluj Mănăştur către Ladislau de Loşonţ şi Bartolomeu Dragfi, voievozi ai Transilvaniei şi comiţi ai secuilor, prin care ni se precizează că Magistrul Benedict Borsai din Sgheul, director al cauzei crăieşti, venind înaintea Conventului cu o jalbă prin care arată că „cu trei ani înainte (1491) spălătorii de aur din părţile Ardealului, lângă crăiasca cetate a Sebeşului, în locul unei cetăţi bătrâne şi stricate sumă mare de galbeni amestecaţi, mai mari şi mai mici cu ceară înveliţi şi îngropaţi ar fi găsit din întâmplare care visteriei după legea cea bătrână şi primită şi obiceul crăimei ungureşti ar fi trebuit să vină în mâinile craiului nostru şi al fiscului său, dar măritul şi răposatul comite Ştefan de Bator (Bathory) judecătorul curţii numitului domnului nostru craiul şi voievodul Ardealului, trăind încă comoara aceasta, aşa aflată, de la cei ce au găsito ar fi luato peste voia domnului Craiului Nostru, lăsând găsitorilor numai ceara şi până când a trăit o fi ţinuto la sine pe seama sa, iar murind comitul Ştefan de Bator, comoara aceia ar fi venit în mâinile măritului Andrei de Bator, fratele de trup al numitului răposatului comite Ştefan, care comoara aceia o ţine la sine iarăşi peste voia numitului domn Craiul Nostru şi cu puterea întru prea mare pagubă şi batjocura dregătoriei regeşti”1.

În continuare Conventul din Cluj Mănăştur somează pe voievozii amintiţi să trimită omul lor de “mărturie şi de vrednică credinţă pe unul dintre nobilii: Sigismund de Drag sau Paul de Indol sau Gheorghe Sandohazi de Nadajd sau Valentin Pellert de Buda Nouă sau Francisc Micula de Somfalău sau Mihail de Budac sau Salantuil Gherenfi de Gerent Orşohei”, nobili probabil cu funcţii în voievodat care alături de omul delegat al Conventului îl va chema pe numitul Andrei de Bator să-l programeze la judecata împotriva regelui, în octavele fericitului Sf. Iacob (Iulie 1494), înaintea Conventului pentru a fi judecat şi dacă va veni va fi judecat după dreptate.

Nu ştim dacă s-a ţinut judecata, dar Şincai a remarcat că „mâzga familiei Bathoreştilor care au stăpânit Ardealul mulţi ani din comoara aceasta s-a tras” precizând că datorită nepredării acestui tezaur cămării regeşti, Ladislav de Loşonţ a fost destituit de către rege din funcţia de voievod al Transilvaniei.

Documentul ne furnizează câteva date importante. Sunt atestaţi pentru prima dată spălătorii de aur din nisipurile râului Sebeş, precum şi existenţa unei legi nescrise, potrivit căreia toate tezaurele descoperite pe teritoriul regatului reveneau de drept vistieriei regale şi trebuiau predate cămării, iar cei care nu se supuneau erau judecaţi şi li se confisca tezaurul. Cetatea veche şi stricată atestată în document putea fi cetatea dacică de la Căpâlna, iar tezaurul compus din monede de aur de asemenea putea fi din perioada regatului Daciei. Cetatea de la Căpâlna a făcut şi ea parte din complexul de apărare al capitalei Sarmisegetusa Regia. Categoria şi numărul monedelor ce compuneau tezaurul descoperit în râul Sebeş nu au fost precizate în document decât faptul că au fost două categorii de monede, mai mari şi mai mici şi că au fost conservate în pământ învelite în ceară de albine. Foarte probabil monedele mari ar fi trebuit să fie kosoni sau lisimachi ce aveau o greutate de cca. 8,5 g, iar cele mici puteau fi aurei imperiali romani care aveau o greutate de 4,5 g. Prezenţa cerei ne face să bănuim că tezaurul ar putea să aparţină unei perioade mai târzii, poate perioadei migraţilor sau evului mediu timpuriu deoarece nu credem că ceara s-ar fi putut păstra în pământ o perioadă atât de îndelungată de aproape două milenii. Pe de altă parte putem constata că în Transilvania nu se cunosc descoperiri de tezaure monetare din aur aşa de mari din perioada migraţiilor şi evului mediu.

Descoperirea se plasează în zona dominată de aşezările şi cetăţile dacice dintre râurile Strei şi Sebeş unde pe parcursul secolelor s-au mai descoperit şi alte tezaure de monede din aur şi argint, încât misteriosul tezaur de care aminteşte Şincai putea data din perioada regatului Daciei.

Cel mai mare tezaur monetar în care se aflau şi alte obiecte din aur a fost descoperit în prima jumătate a secolului al XVI-lea despre care s-au scris multe în cronicile şi documentele vremii. Şincai descrie, citându-l de Wolfgang Lazius din anul 1551, când relatează despre moartea cardinalului Martinuzzi: „Mai înainte cu opt ani, (deci pe la anul 1542) în râul Sargeţia pe care românii îl numesc Strei, nişte pescari români cu şeicile lor (luntrii), intrând de pe Mureş în râul Strei şi legându-şi luntrile de un trunchi prăvălit în apă au zărit ceva sclipitor pe fundul apei şi au scos de acolo o grămadă de galbeni. Mergând mai departe au dat de o boltă de zid sub apă care se stricase de rădăcinile copacilor şi căutând sub ea au găsit mulţi galbeni, mai cu seamă de la Lisimach, regele Macedoniei cu inscripţie grecească”. Cronicarul precizează că au fost recuperaţi 400.000 de galbeni şi mult sloi de aur „pescarii au dus galbenii şi aurul acasă, l-au împărţit, iar unii dintre ei s-au dus la Bălgrad (Alba Iulia) şi au întrebat pe argintari ce preţ are aurul acela. Zvonindu-se la Alba Iulia despre această descoperire numaidecât cardinalul Martinuzzi, care era pe atunci conducătorul de fapt al Ardealului, a ordonat prinderea pescarilor şi confiscarea tezaurului, iar apoi căutând sub bolta de sub apă au mai găsit multe mii de galbeni. O parte din pescari auzind ce li s-a întâmplat semenilor lor şi-au încărcat banii în care şi au trecut în Moldova”2.

Aceasta este relatarea lui Şincai, dar descoperirea acestui tezaur a fost consemnată şi de alte cronici şi documente din secolele XVI şi XVII.

I. Marţian citează mai mulţi cronicari din secolul al XVII-lea şi istorici din secolul al XIX-lea care au scris despre această mare descoperire intrată în posesia cardinalului Martinuzii în anul 15423. Toţi aceşti cronicari relatează cam aceleaşi întâmplări privitoare la descoperirea tezaurului, diferenţiindu-se doar în ceea ce priveşte cantitatea de monede preţioase conţinută. Lazius indică suma de 400.000 piese, Froster precizează că tezaurul conţinea numai 40.000 monede de aur de la regele Lisimach şi kosoni, considerând-o comoara regelui Decebal4.

Cronicarul Mathias Mills citat de acelaşi Marţian menţionează că tezaurul descoperit a avut în componenţă monede de la Lisimach în valoare de 100.000 de ducaţi ungureşti de aur. Wolfgang Bethlen descrie bogăţiile care le-a adunat Martinuzii cât timp a fost protectorul principelui minor Ioan Sigismund, fiul lui Zapolya pe care le-a depozitat în cetatea Gherlei: aur nelucrat 873 uncii (o uncie = 32 g.), sloi de aur 20 fonţi, argint nelucrat 1384 fonţi, sloi de argint 466 fonţi, galbeni de la Lisimach 4000 care valorau fiecare 4 galbeni ungureşti5. În 1551 generalul Castaldo în scrisoarea sa către împăratul Ferdinand I de Habsburg prin care îşi justifică asasinarea lui Martinuzzi relatează că a mai găsit în castelul de la Vinţu de Jos doar 2000 de monede de aur din tezaurul provenit din râul Strei. La moartea lui Martinuzzi după 8 ani de la descoperirea tezaurului, se mai aflau la Gherla şi la Vinţu de Jos doar 6000 de monede de aur. După cum relatează Şincai, citându-l pe Lazius, tezaurul avea 400.000 de piese, 40.000 după Froster, 41.000 după Mills, transformându-se cei 100.000 de galbeni ungureşti în lisimachi (un galben sau ducat unguresc = 3,5 g). Astăzi este aproape imposibil de precizat exact câte piese de aur a conţinut iniţial acest tezaur. Ce se ştie din izvoarele cunoscute este faptul că era într-adevăr foarte mare şi în afară de lisimachi erau şi kosoni şi mai multe alte piese din aur. Toate sumele pe care ni le-au transmis cronicarii, majoritatea din secolul al XVII-lea încep cu cifra 4, 400.000 reprezentând o cantitate exagerat de mare de piese de aur conţinute de acest tezaur. Probabil Lazius şi Şincai au greşit. Între 40.000 şi 50.000 ni se pare o cantitate mai rezonabilă reprezentând cca. 30 kg monede de aur.

Tezaurul descoperit în Strei a avut în componenţă în afară de monede şi obiecte din metale preţioase, printre acestea aflându-se şi un şarpe de aur. Din relatarea doamnei Deppert Lipitz Karin Helga, cea care a expertizat brăţările de aur dacice, cu ocazia Conferinţei Internaţionale de Criminalistică ţinută la Universitatea 1 Decembrie din Alba Iulia, 3-5 iunie 2008, citându-l pe cronicarul Mills, rezultă că o parte din tezaurul descoperit în Strei a ajuns în posesia împăratului Ferdinand I trimis de generalul Castaldo şi în afară de monede era şi un şarpe de aur umplut cu monede de aur. Ca să fie umplut cu monede acest şarpe trebuia să aibă forma unui cilindru, în consecinţă era o brăţară dacică de aur asemănătoare cu cele descoperite între anii 1998 şi 2001.

Lista cu bogăţiile acumulate de fratele George (Martinuzzi) a fost mult mai bogată decât cea relatată de Wolfgang Bethlen.

August de Gerando ne-a transmis următoarea relatare citându-l pe soldatul spaniol Petru Alvilez din trupa lui Castaldo  care a participat la asasinarea episcopului în castelul său de la Vinţu de Jos unde au mai găsit 50.000 de ducaţi ungureşti. La Gherla se afla însă partea cea mai mare a averii: 25.000 de florini, 872 greutăţi de aur a câte 16 uncii bucata, 2387 greutăţi de argint, 4000 monede de aur de la Lisimach, fiecare valorând 4 ducaţi ungureşti, 24 de greutăţi de aur extras din minele şi râurile Transilvaniei, o masă mare de argint cu 4 vase aurite, cupe, coliere, inele din aur, căni de apă, lighene cu toartă şi alte obiecte luxoase, stofe fine, mătăsuri covoare orientale, o mare cantitate de pietre preţioase la care se adaugă arme, blănuri şi o herghelie de 300 cai arabi cumpăraţi din Turcia6.

Şincai încheie acest episod referitor la asasinarea lui Martinuzzi: „iată cum a sfârşit călugărul cu răpirea (tezaurului) de la români”.

Nu numai contemporanii lui Martinuzzi au fost de-a dreptul fascinaţi de marea descoperire din râul Strei, ci şi urmaşii lor din secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea care au continuat să caute şi să relateze despre această mare comoară. Principele Gheorghe Rakoczy I a dat ordin, după relatarea cronicarului Georg Kraus în 1635, ca „toate lucrurile ascunse la Gherla şi Făgăraş să fie deschise şi căutate. A luat în stăpânire o comoară frumoasă ascunsă de fratele Gheorghe locotenentul reginei Isabella şi alţi principi”7.

Marţian crede că în cursul secolelor amintite au mai fost descoperite tezaure de aur, dar au fost ţinute secret şi probabil vândute în Moldova şi Ţara Românească, din cauza legislaţiei principatului prin care principii aveau dreptul să confişte orice tezaur descoperit în Transilvania conform legislaţiei Aprobatae Constitutiones, (hotărârea Dietei de la Târgu Mureş din 1571), deşi legea nu era prea aspră: “Dacă cineva găseşte o veche comoară îngropată în hotarul său, a treia parte este obligat să o predea tezaurului fiscului, dacă o găseşte în hotarul altuia trebuie să se înţeleagă cu proprietarul terenului, cel care ar ţine-o în secret, să i se ia în întregime” 8.

Trebuie să precizăm că de-a lungul secolelor toate aceste descoperiri de tezaure din Transilvania le-au făcut românii, în special iobagii care cunoşteau munţii, câmpiile şi apele, fiind nevoiţi să cultive pământurile, să păzească animalele, să cosească fânul pentru a-şi agonisi cele necesare traiului zilnic. Toate aceste descoperiri s-au făcut întâmplător la început, apoi cunoscând bine locurile au început să le caute.

Două secole n-au mai apărut ştiri oficiale referitoare la descoperiri de tezaure din aur, deşi interesul locuitorilor din zona Munţilor Orăştiei s-a menţinut în continuare. Dintr-o dată la începutul secolului al XIX-lea a reapărut febra căutărilor de tezaure de aur datorită unor descoperiri întâmplătoare de kosoni de aur în pădurile din jurul cetăţii Sarmisegetusei. Toate aceste întâmplări în care s-au implicat de data aceasta autorităţile comitatului Hunedoarei şi ale Tezaurariatului Transilvaniei au fost cercetate de Sigismund Jako9.

Legendele în legătură cu ruinele din Munţii Orăştiei şi comorile descoperite acolo erau cunoscute de mult timp de către locuitorii din această zonă. Ştirile s-au amplificat după anul 1784 când ţăranul iobag David Albu din Chitid i-a comunicat preotului Dumitru Cerbiceanu că în vara anului 1784 la Grădiştea de Munte pe vremea coasei i-a apărut în vis un om voinic, alb şi înalt care i-a comunicat că la paltinul de lângă eleşteu să coboare în pârâu şi să meargă până în locul numit Cheia şi de acolo să o apuce spre miazăzi şi ce va găsi acolo să-şi ia cât îi place, dar să nu spună nimic altora, că acolo „nu-s puse spre norocul Neamţului ci spre cel al Franţuzului şi Muscalului”. Albu, urmând indicaţiile persoanei din vis, a mers în Cheia unde a aflat o stâncă abruptă şi înaltă care a fost cuprinsă de o mare lumină „de parcă presărată cu paie ar fi aprins-o cineva”. El a observat o crestătură în stâncă urmată de altele, a urcat până ce o mare piatră îi ţinu drumul. Acolo a descoperit „tencuială şi semen de muncă omenească”, apoi după ce a curăţat stânca de iarbă pe locul rămas era un mare gol şi de după nişte cărămizi a văzut înăuntru o masă rotundă, domnească din aur, într-o parte răzimat cu coatele pe masă un bărbat tot din aur, în faţa lui o figură muierească toată făcută din aur, în dosul acesteia era o mare grămadă de galbeni, iar în spatele acesteia o grămadă încă mai mare din argint. Banii de argint erau mai mari cât o palmă. Albu i-a cerut ajutorul preotului său „căci locul aceste e tare strâns făcut, acolo nu poate pătrunde decât un om”. Preotul Cerbiceanu i-a promis că la praznicul Sf. Mariei Mari (15 august), ce tocmai urma, va ţine slujbă şi va pleca cu el la munte. Albu şi-a exprimat dorinţa că drept recompensă pentru predarea comorilor visteriei regeşti: „ar fi bine să rugăm pe Maiestatea Sa ca satele Chitid, Ocolişul Mic şi Boşorod şă nu mai slujească la stăpânul pământului”. După ce Albu a declarat toate acestea a murit subit, deoarece împotriva interdicţiei duhului care i-a apărut în vis a transmis secretul altuia.

Povestea lui Albu a fost relatată de preotul Dumitru Cerbiceanu, confirmată de nobilul Ladislau Nalaczy şi a fost cuprinsă într-un raport al autorităţilor comitatului Hunedoara în anul 180310.

Povestea lui Albu cu siguranţă este o pură fantezie, dar probează în mod sigur imaginea pe care o avea populaţia din zonă asupra ruinelor de la Grădiştea Muncelului şi de faptul că în decursul secolelor în zonă s-au mai găsit mai multe tezaure iar preoţii români au avut un rol important în căutarea şi valorificarea acestora. E posibil ca preotul Cerbiceanu să fi găsit ceva în zona Grădiştei, deoarece satul avea acolo fâneţe şi locurile erau umblate şi căutate de localnici. Este semnificativ faptul că ţăranul iobag Albu se gândea să doneze comoara cămării regeşti în schimbul eliberării de iobăgie a satelor amintite tocmai în anul izbucnirii răscoalei lui Horia, Cloşca şi Crişan.

În baza destăinuirilor lui Albu preotul Cerbiceanu şi-a luat însoţitori pe nobilii de origine română Ioan Balika din Chitid şi Ladislau Nalaczy din Streisângiorgiu, precum şi pe iobagul Ianăş Andrioiu din Vâlcelele Bune şi în 1787 au urcat la Grădişte să caute comoara. Aceştia n-au găsit peştera şi au căutat comoara în jurul ruinelor. Ei au găsit atunci „nişte stâlpi rotunzi de piatră” sau „butoaie de piatră” ce ulterior s-au dovedit a fi segmente din coloanele de andezit ale sanctuarelor şi „un dulău cu gura căscată”, probabil o sculptură reprezentând un leu.

Legenda lui David Albu s-a răspândit datorită povestirilor lui Ianăş Andrioiu, încât şi în 1803 localnicii mai căutau peştera plină de aur din Munţii Orăştiei. Tot în acest an s-a răspândit vestea că iobagul Arimie Popa din Ocolişul Mic, după nume şi neam de origine preoţească, în cursul toamnei anului 1802 a descoperit o monedă de aur de la regele Lisimach. Din raportul anchetei oficialităţilor rezultă că în toamna anului 1802 fiul acestuia, Ilisie Popa de 15 ani, împreună cu băiatul de 13 ani al preotului din Vâlcelele Bune, Popa Gheorghe în timp ce păştea porcii pe muntele Ceata la locul numit Dealul Anineşului “au descoperit în pădurea de fagi printre frunze o monedă de aur pe care au scos-o porcii scurmând pământul. La stână copilul a arătat moneda tatălui său, iar acesta, cunoscând locurile şi fiind un bun căutător de comori, a plecat cu fiul său pe la Sf. Mihai (29 septembrie) când în munţi se mai aflau puţini oameni şi, scurmând pământul cu un par la rădăcina fagului arătat de fiul său a recuperat 264 monede de aur de la Lisimach.  Înainte de venirea iernii el a mai scos din acel loc tot atâtea monede de aur. La sfârşitul iernii s-au mai dus de două ori pe Muntele Ceata şi au mai găsit cam 100 de monede”. În raportul realizat de autorităţile comitatului Hunedoara, Arimie Popa a declarat că monedele nu au fost depuse într-o oală, ci erau împrăştiate de la rădăcina fagului în jos. Anchetatorii bănuiesc că Arimie Popa a găsit monedele nu numai în locul indicat şi o cantitate mai mare decât cea declarată. Bănuiala a căzut pe fratele său, preotul din Ludeşti care a valorificat o parte din monede în Ţara Românească, lucru care s-a practicat din timpuri mai vechi.

Denunţat de un duşman al său la sfârşitul lui februarie lui Paul Tőrők, procurorul domeniului fiscal al Hunedoarei, Arimie pentru a deruta autorităţile comitatului şi a-şi păstra o parte din monede a vărsat în 12 martie 1803, 280 de galbeni monetăriei din Alba Iulia.

Românii din Ocolişul Mic alertaţi de zvonurile despre comorile descoperite de Arimie Popa, pe la mijlocul lunii aprilie 1803 au urcat pe Muntele Ceata unde o parte dintre aceştia au mai găsit câte unu, doi galbeni pe care i-au vândut imediat cu preţuri mici negustorilor armeni din Orăştie. Paul Tőrők s-a deplasat la Ocolişul Mic în 30 mai şi a interzis continuarea căutărilor din munţi, efectuând o anchetă în zilele de 15-17 iunie 1803.

La 16 iunie preotul din Vâlcelele Bune, Gheorghe Popa, al cărui fiu a fost de faţă când Ilisie Popa a descoperit moneda de aur, împreună cu 5 oameni: „au plecat călare în Munţii Orăştiei şi l-au luat cu ei şi pe iobagul Ianeş Andrioiu, să le arate la Grădiştea unde se află peştera plină de comori”. Fiind bolnav pe Andrioiu l-au dus numai până la Tău, respectiv până la „piatra în formă de vană şi pietrele în formă de butoi”  ce se aflau în zona sacră a Sarmisegetusei. Negăsind nimic, au urcat pe munte şi acolo lângă un izvor au găsit 400 de monede de aur de tip koson. Preotul a luat legământ de la însoţitorii săi să nu divulge secretul comorii găsite. În săptămâna următoare grupul căutătorilor s-a mărit la 13 oameni, adăugându-se neamurile şi doi fraţi ai preotului, precum preotul David Popa din Ludeşti şi diacul Toma. În aceasta a doua călătorie au descoperit numai 35 de monede în apropierea locului vechi „pe Godeanu, pe o muchie la rădăcinile unui fag tăiat, între două pâraie la adâncimea de o palma de pământ”. Popa Gheorghe a împărţit comoara fără să le dea însoţitorilor şi din prima descoperire. Oamenii bucuroşi de descoperirea făcută nu au putut păstra secretul şi au început la cârciumă să vorbească cum au descoperit ei comoara la Grădişte. Oamenii din Ocolişul Mic auzind veştile care s-au răspândit foarte repede au plecat spre munte. Lor li s-au alăturat şi cei din Scaunul Orăştiei şi din părţile Haţegului şi Hunedoarei. S-a produs o adevărată migraţiune, grupuri de oameni înzestraţi cu lopeţi, sape şi topoare au plecat spre munţi, abandonând muncile câmpului cu speranţa că vor găsi comoara şi vor scăpa de obligaţiile iobăgeşti. Se aflau acolo o mulţime de oameni „mai mari decât 6 sate laolaltă şi toţi căutau bani”. Mai mulţi dintre aceştia au găsit câte unu, doi galbeni pe care i-au vândut repede negustorilor armeni, evrei şi greci din Orăştie. Autorităţile comitatului Hunedoara nu şi-au dat seama la început că era vorba de două descoperiri separate. Abia din iulie, Tőrők împreună cu un comitet format din 6 membri au început să cutreiere munţii ajungând la Grădişte. În raportul lui menţionează pentru prima dată proporţiile impresionante ale ruinelor de la Grădiştea Muncelului. Originea latină a acestui complex arheologic a încercat să o dovedească după textul PER SCORILO scris cu litere latine pe o bucată de cărămidă descoperită printre ruine. El nu credea că descoperitorii au găsit monedele în locurile indicate de ei, ci în interiorul ruinelor, unde s-ar afla o ascunzătoare. Au fost luate imediat măsuri şi la 7 iulie 1803 a numit un supraveghetor de mină în persoana lui Bernard Aigler, cu misiunea de a începe săpături cu 10 muncitori pentru a afla originea ruinelor şi descoperirea comorilor. Săpăturile au fost îngreunate de ploile abundente din pădurea deasă de fagi seculari. Aceştia  au executat mai multe gropi, descoperind fragmente de vase ceramice, bucăţi de fier, aramă şi zgură de fier. A urmat o serie de rapoarte întocmite de Tőrők şi Aigler în care consemnau existenţa unor mari ruine, a stâlpilor de granit şi a unui canal de scurgere a apei făcut din piatră cioplită şi din ţevi de lut ars. Pe la mijlocul lui august cea mai mare parte a muncitorilor săpători au fugit de pe şantier din cauza condiţiilor mizerabile şi a plăţilor insuficiente.

Întors de la Viena la mijlocul lunii august, tezaurarul Principatului Transilvaniei, contele Iosif Bethlen, amator de istorie şi numismat, entuziasmat de descoperirea tezaurelor, a ordonat continuarea săpăturilor şi mărirea simbriilor lucrătorilor. După o nouă inspecţie în a doua jumătate a lunii august, Tőrők a redactat un nou raport în care a precizat că în afara ruinelor de la Grădişte în munţii din jur există alte ruine aşezate pe terase artificiale la Feţele Albe şi Piatra Roşie, precum şi şanţuri şi valuri de pământ în alte părţi. A ajuns la concluzia că ruinele de la Grădişte se încadrau într-un sistem defensiv complex, amenajat să apere fortificaţia de atacul unor inamici pe căile de pătrundere de pe Apa Oraşului, a Streiului şi dinspre Ţara Haţegului. Nu a reuşit să atribuie aceste spectaculoase ruine dacilor, ci unor romani deţinători de comori.

În septembrie vremea s-a răcit şi săpăturile au încetat, Consiliul Tezaurariatului Transilvaniei a reuşit să convingă Camera Aulică de la Viena de necesitarea continuării săpăturilor arheologice şi în 1804. Această hotărâre a fost puternic influenţată şi de faptul că la începutul lunii septembrie 3 lucrători de la Sibişel au găsit câteva monede de aur de la Lisimach în apropierea ruinelor de la Grădişte. Prin această ultimă descoperire autorităţile comitatului au ajuns la convingerea că Arimie Popa nu a găsit tezaurul pe Muntele Ceata, ci în interiorul ruinelor unde s-ar afla o veche monetărie cu rezervele ei de aur. Raţiunea s-a dovedit a fi greşită, deoarece la începutul secolului al XIX-lea nu se ştia că cei din vechime, în general, nu-şi ascundeau tezaurele în interiorul aşezărilor, ci în afară, având pentru descoperirea lor puncte de reper din natură, izvoare, stânci, înălţimi bine conturate, copaci bătrâni, necropole, malurile cursurilor de ape, confluenţa pâraielor etc.

Cu toate acestea, preşedintele Camerei Aulice, Carol Zichy, a semnat la 7 decembrie 1803 ordinul prin care dispune Tezaurariatului Transilvaniei că de îndată cum se desprimăvărează în 1804 să înceapă săpăturile la Grădiştea. S-a dat de asemenea dispoziţie să fie păzite ruinele de către gornicii domeniului (pădurarii).

Populaţia satelor din zona Orăştiei nu a ţinut seamă de ordinul autorităţilor şi noaptea pe furiş, grupuri de 6-8 oameni plecau în munţi. Nici ploile de toamnă, apele mari, frigul şi zăpada iernii, nici fiarele sălbatice nu i-au putut împiedica să nu caute comorile îngropate în zona ruinelor dacice de la Grădişte şi împrejur. Pe la sfârşitul lunii februarie 1804 pe lângă ruine, declară un martor ocular, era atâta lume „de parcă ar fi un bâlci mare” . Cu toată paza efectuată în zona ruinelor de la Grădişte, în seara zilei de 30 aprilie 1804 un curier special al administraţiei comitatului Hunedoarei a predat Tezaurariatului din Sibiu într-un sac 987 monede de aur de tip koson, descoperite la Grădişte în 24 martie de către 3 cărbunari din Sibişel. Noua descoperire întrecea în valoare cei 10.000 de florini alocaţi pentru săpăturile ce urmau să se execute în 1804. Descoperirea a grăbit autorităţile să înceapă săpăturile. Cu efectuarea lor a fost însărcinat intendentul de mină Iosif Molitaris împreună cu 14 mineri de încredere. La începutul lunii iunie, acestora li s-a alăturat un detaşament de 33 de soldaţi cu misiunea de a înlătura din zonă pe oricine ar încerca să caute comori.

În ziua de 5 mai a început cea de a doua campanie de săpături de la Grădişte, care a continuat toată vara anului 1804 fără să fie descoperită comoara din ruine. În schimb s-au făcut descoperiri care au fost aduse la cunoştinţa opiniei publice, pentru prima dată, ruinele ce au constituit reşedinţa şi capitala regatului Daciei.

Rapoartele autorităţilor comitatului Hunedoara nu au specificat nimic în legătură cu soarta preoţilor şi iobagilor români maltrataţi de autorităţi pentru a-i determina să predea toate monedele de aur descoperite de aceştia, bănuind că declaraţiile lor nu corespondau cu realitatea.

Marţian, într-un articol din anul 1923, relatează întâmplarea prin care a trecut Popa Gheorghe din Vâlcelele Bune.  Se povesteşte că acesta a găsit tezaurul lângă un izvor ce curgea din ruinele cetăţii şi noaptea, împreună cu preoteasa „fără ştirea celor care l-au însoţit la prima descoperire au dus acasă atâţia bani de aur cât au putut duce în spate”.  Relatarea este exagerată în legătură cu cantitatea de monede descoperite, dar a avut un sâmbure de adevăr. Popa Gheorghe a fost arestat, închis la Orăştie şi anchetat timp îndelungat, dar a negat tot timpul că el ar fi găsit comoara, ci doar câteva piese de aur pe care le-a preschimbat la negustorii din Orăştie. Autorităţile au recurs apoi la o stratagemă. Au trimis pe un om, ruda preotesei, să-i comunice acesteia că dacă nu va da toată comoara preotul va fi condamnat la moarte. Dacă însă o predă de bunăvoie va fi eliberat. Ca să-şi salveze soţul preoteasa a predat întreaga cantitate de monede, fără să se specifice câte, şi astfel popa a rămas sărac cum era mai înainte. După această întâmplare, într-o noapte, Popa Gheorghe a fost călcat de nişte hoţi care auziseră despre comoara descoperită de el, l-au dezbrăcat şi i-au picurat răşină clocotită pe piept ca să le predea lor comoara. A fost salvat de un plăieş vecin care avea armă, reuşind să-i alunge pe hoţi.

După legile ţării, descoperitorului unei comori îi reveneau două treimi din valoarea acesteia. Popa Gheorghe s-a deplasat de 3 ori la Viena să-şi ceară drepturile, dar a fost în zadar. Ceilalţi însoţitori au avut şi ei de suferit din partea autorităţilor.

Astfel s-a încheiat un alt capitol referitor la descoperirile din Munţii Orăştiei, după care aproape două secole peste aceste ţinuturi s-a aşternut din nou liniştea.

În legătură cu originea tezaurelor, cronicarii cei vechi au considerat că toate aceste bogăţii au aparţinut regelui Decebal, care le-a ascuns în mai multe locuri şi pe care împăratul Traian nu le-a descoperit. În schimb oficialităţile comitatului Hunedoara şi ale Tezaurariatului Transilvaniei, care au recuperat o mare parte din monede, n-a reuşit la începutul secolului al XIX-lea să identifice corect pe cei care au ascuns aceste tezaure. Se apreciază că din cca. 4000 de monede descoperite în anii 1803-1804 nu s-au păstrat decât câteva piese de tip koson în muzeele din Viena şi vestul Europei, restul au fost topite în monetăriile imperiului Habsburgic. Până la descoperirile din ultimul deceniu al secolului al XX-lea, kosonii au fost consideraţi piese numismatice foarte rare, încât au fost cotate la sume mari la casele de licitaţie a valorilor de artă din străinătate. În ţară nu a existat nici un exemplar până la descoperirile din 1998.

Din 1804 şi până în anul 1998 în actele oficiale ale statului Austro-Ungar şi ale României nu au fost menţionate descoperiri de tezaure de aur în zona cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei. Presupunem că în această lungă perioadă au mai fost descoperite tezaure de argint, dar cunoscând tratamentul dur la care au fost supuşi românii descoperitori ai tezaurelor din 1802-1804 au fost vândute probabil în secret.

Tradiţia despre existenţa comorilor dacice din Munţii Orăştiei nu s-a pierdut, ci a continuat să dăinuie la românii din satele din zonă, încât imediat după 1989 şi-au făcut apariţia noi căutători, de data aceasta braconieri şi jefuitori de patrimoniu naţional dotaţi cu detectoare de metale performante cu ajutorul cărora au fost descoperite mai multe tezaure de argint, dar şi de aur între care şi renumitele brăţări spiralice din aur masiv.

Începând din 1922 arheologii români au organizat mai multe campanii de săpături arheologice între care amintim pe: D.M. Teodorescu şi Martin Roşca, continuate de C. Daicoviciu, Al. Ferenczi, O. Floca, H. Daicoviciu, I. Glodariu, E. Iarovslavski, I. Piso, M. Bărbulescu şi alţii la Sarmisegetusa Regia, Blidaru, Costeşti, Piatra Roşie, Feţele Albe, Băniţa, Căpâlna etc., dar nu au descoperit nici un tezaur şi nici piese izolate din aur11. Acest lucru confirmă faptul, de altfel cunoscut de arheologi şi valabil şi pentru alte perioade istorice, că atât dacii, cât şi romanii dar şi locuitorii evului mediu nu şi-au ascuns tezaurele compuse din monede şi piese din aur şi argint în interiorul aşezărilor şi cetăţilor, ci în afara lor, stabilindu-şi dinainte repere de recunoaştere a locurilor unde au fost îngropate pentru a fi recuperate ulterior.

Din expunerea procurorului adjunct al Curţii de Apel Alba, Augustin Lazăr, cu ocazia desfăşurării Conferinţei Internaţionale de Criminalistică de la Alba Iulia din 3-5 iunie 2008, rezultă că seria marilor descoperiri de tezaure monetare de aur şi a brăţărilor spiralice a început în anul 1998 în zona capitalei dacice Sarmisegetusa. În acest an, la cca. 150 de metri de zona sacră, prin detecţie, alături de mai multe lupe de fier s-a descoperit o mare cantitate de monede de aur şi un şarpe de aur care evident era o brăţară spiralică. Se precizează că era o cantitate de cca. 3000 monede de tip koson din care au fost cumpărate cca. 300 bucăţi de către Muzeul Naţional al României din Bucureşti, Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva şi de către Muzeul de Istorie din Cluj, restul au fost vândute în ţară şi în străinătate.

Al doilea tezaur a fost descoperit, tot prin detecţie, de către braconieri în 1999, în luna august, la 25 de metri de zona sacră, care era compus dintr-o mare cantitate de monede de aur şi argint, probabil tetradrahme greceşti, kosoni, precum şi două brăţări spiralice din aur cu uşoare urme de utilizare. Un al treilea tezaur, format din monede de tip koson şi lisimachi şi probabil aurei romani imperiali, s-a descoperit la Sarmisegetusa, sus pe culmea muntelui. Nu se cunoaşte numărul monedelor descoperite. Al patrulea tezaur s-a descoperit în anul 2000 pe masivul Căprăreaţa în aşa numitul cartier de vest al Sarmisegetusei, compus din 10 brăţări spiralice din aur în condiţii pe care le vom preciza în prezentul studiu. Al cincilea tezaur s-a descoperit pe celălalt versant al muntelui, compus din 5 brăţări spiralice de aur. În total până în prezent s-au descoperit 18 brăţări spiralice din aur între anii 1998-2000 la care se adaugă o brăţară descoperită în tezaurul lui Martinuzzi din 1542 şi altă brăţară, de copil, descoperită recent la castelul de la Hunedoara, în total 20 de bucăţi.

Conform rechizitoriului întocmit de procurorii Parchetului de pe lângă Curtea de Apel din Alba Iulia, care a fost prezentat tribunalului din Deva la data de 7 iulie 2005, se atestă că în anul 1998 a luat fiinţă la Deva o asociaţie a infractorilor pentru executarea de detecţii şi săpături arheologice neautorizate în Munţii Orăştiei alcătuită din: Ciprian Hidişan State, Ion Nedelcu, Florin Ioan Nistor şi Adrian Marcel Nistor12. În anul 2000 Adrian Marcel Nistor, cetăţean român şi belgian, a cumpărat un autoturism de teren marca Aro şi două detectoare de metal performante. La 4 mai echipa alcătuită din Ciprian Hidişan State, Ion Nedelcu şi Florin Nistor s-au deplasat la Grădiştea de Munte unde au angajat pentru executarea săpăturilor pe Florin Rembetea şi pe tatăl său, Remus, pe care i-au asigurat că deţin autorizaţiile necesare pentru a efectua detecţii cu aparatul marca „White Spectrum”, adus de Ioan Florin Nistor. La 6 mai 2000 în jurul orei 11 Ion Nedelcu a detectat un semnal la 5 metri de o stâncă aflată pe panta muntelui în afara fortificaţiei. Florin Rembetea a săpat cu cazmaua şi a descoperit o lespede de piatră pe care a spart-o, iar sub aceasta era o groapă triunghiulară cu dimensiunile 50x50x60cm, având pereţii placaţi cu lespezi din piatră locală nefinisată. În interior au descoperit 10 brăţări din aur masiv aşezate perechi, o brăţară mai mică fiind introdusă în una mai mare. Brăţările au fost transportate într-o geantă până în Valea Godeanului de unde au fost transportate de Florin Nistor cu autoturismul Aro la Deva. Acesta l-a contactat în timpul transportului pe fratele său din Belgia pe care l-a chemat acasă. Împărţeala prăzii s-a făcut în casa aceluiaşi Florin Nistor din Deva, în prezenţa lui Ioan Nedelcu şi a concubinelor celorlalţi doi. Brăţările au fost spălate şi cântărite pe un cântar de bucătărie constatându-se că 2 brăţări mai mici aveau greutatea de cca. 1400g, 4 brăţări aveau greutatea de 1500g, iar celelalte 4 de 1700g. Dintre acestea, 3 brăţări i-au revenit lui Ion Nedelcu, alte 3 lui Cristian State Hidişan, iar lui Ion Florin Nistor 4 brăţări, una urmând să o dea drept răsplată celor doi săpători, Rembetea Florin şi Remus.

În ziua de 8 mai a sosit la Deva din Belgia Adrian Marcel Nistor cu o maşină „Opel Vectra” împreună cu amicul său, Costel Gheorghe Tirea, cetăţean român cu dublă cetăţenie, română şi belgiană, pentru a trafica şi valorifica brăţările în statele vest europene. Adrian Marcel Nistor împreună cu Costel Gheorghe Tirea au primit două brăţări de la fratele său şi pe cea a săpătorilor Rembetea, pe care le-a ambalat şi legat cu o bandă de leocoplast în Sibiu şi a doua zi, 9 mai, le-a scos din ţară prin punctul de frontieră Nădlac.

Urmărind circulaţia brăţărilor, după descrierea din acelaşi Rechizitoiu, aflăm că la 22 septembrie 2000, după insistente şi repetate cereri ale săpătorilor Florin şi Remus Rembetea s-au întâlnit cu Ion Florin Nistor şi Ciprian State Hidişan în staţia Mol din Orăştie, unde aceştia le-au predat 15.000 DM în bacnote de 1000 mărci, reprezentând partea lor din comoară, respectiv valoarea unei brăţări.

În anul 2001 au mai aderat la asociaţia infractorilor, braconieri de situri arheologice, şi alţi indivizi: Mihai Zerkula, David Magda şi Mugur Niu Nedelcu, fratele cunoscutului lider al infractorilor. Grupul condus de Mugur Niu Nedelcu împreună cu Mihai Zercula între 20-31 mai 2001 s-a deplasat cu autoturismul acestuia în Munţii Orăştiei, au angajat săpători pe Florin Raţiu şi au început detecţiile în zona arheologică „Căprăreaţa”, în situl arheologic Sarmisegetusa Regia. Ajungând în zona bazinelor de apă pe pârâul Godeanu, la poalele culmii Căprăreaţa, au localizat în situl arheologic o groapă amenajată cu lespezi de piatră, deteriorată de timp, unde au descoperit 2 brăţări asemănătoare cu cele identificate în anul 2000. În timpul săpăturii una dintre brăţări a fost lovită cu sapa de către Florin Raţiu, producându-i urme pe câteva spire. Următoarea detecţie s-a realizat pe culmea „Căprăreaţa” de unde au scos alte 3 brăţări. Acestea au fost împărţite între braconieri în felul următor: câte 2 a luat Mugur Niu Nedelcu şi Mihai Zerkula, iar una i-a revenit, cea lovită, lui David Magda.

Zvonul despre descoperirea unor brăţări dacice de o mărime deosebită în Munţii Orăştiei s-a răspândit printre arheologi în toamna anului 2000 cu ocazia Sesiunii de Comunicări a Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva. Ştirea nu a produs mare impresie, cunoscând faptul că asemenea bijuterii din aur din perioada dacică nu s-au mai descoperit şi nu au existat până în prezent analogii în literatura de specialitate.

Confirmarea existenţei unor brăţări dacice de o factură deosebită, descoperite în Muniţii Orăştiei, a venit în luna iunie 2001, de la Dr. Ana Lucia Marinescu, arheolog specialist în artele minore romane şi fost director al Muzeului Naţional al României, cu ocazia unei vizite în Germania. Acolo, experta germană în bijuterii antice al Casei de Comerţ şi Industrie din Frankfurt pe Mein, Dr. Deppert Lippitz Barbel Karin Helga, i-a relatat că în vara anului 2000 a fost vizitată de un tânăr din România pe care l-a descris, având semnalmentele ce corespundeau cu cele ale lui Adrian Marcel Nistor şi care i-a prezentat o brăţară cu precizarea că deţine o pereche, spre examinare, cerându-i un certificat de autenticitate. El a mai declarat că brăţările au fost descoperite de fratele său împreună cu alte piese similare în Munţii Orăştiei din România.

Revenind în ţară, Dr. Ana Lucia Marinescu a anunţat autorităţile române despre existenţa brăţărilor, iar în septembrie organele judiciare au declanşat o anchetă în vederea elucidării acestor descoperiri deosebite pentru recuperarea bunurilor culturale şi tragerea la răspundere a vinovaţilor. Primii identificaţi de organele de anchetă au fost săpătorii Remus şi Florin Rembetea care au recunoscut şi au nominalizat pe toţi membrii care au efectuat detecţii neautorizate şi şi-au însuşit cele 10 brăţări conducându-i pe anchetatori la locul descoperirii.

În această perioadă realizatorul TV Radu Dragoş Tora a reuşit să penetreze reţeaua de infractori din Deva şi să dea pe postul OTV în 9 mai 2002 un film documentar în care a prezentat una dintre brăţări însoţită de următorul comentariu: „ceea ce vedeţi aici, în mâna mea, este o brăţară de aur masiv, ascunsă de unul dintre căutătorii din această zonă, o brăţară pe care, v-o garantez, orice muzeu din lume şi-ar dori-o, are în jur de 1500g, e incredibil. Poate nu o să vă vină să credeţi, dar este crudul adevăr. Muzeul Naţional de Istorie în subsolul căruia într-o cameră blindată sunt expuse cele mai valoroase obiecte din aur descoperite în România nu are o brăţară ca cea aflată acum în posesia bandelor de căutători din Deva. Există totuşi una foarte asemănătoare, dar, aş spune eu, din păcate, din argint”.

Cetăţenii României vedeau pentru prima oară una dintre minunatele bijuterii ale dacilor şi luau cunoştinţă de existenţa lor în mâinile unor infractori. Vizionând filmul documentar, experta germană a apreciat că brăţara este asemănătoare cu cea expertizată de domnia sa în 2001, o brăţară din aur, puţin peste un kg, de 23-24 carate, în valoare de cca. 80.000 $ SUA. A mai precizat că o altă brăţară asemănătoare a fost scoasă la licitaţie de Casa Cristie’s din Londra, şi piesa s-a vândut cu 65.000$ SUA. Legătura cu specialista germană s-a ţinut printr-un investigator sub acoperire ce a purtat numele de cod „Margot”. Experta germană mulţumeşte prin două email-uri din 2005 pentru imaginile trimise precizând că poliţia germană a contactat-o şi i-a arătat fotografia a doi tineri pentru a identifica persoana care a venit la ea cu brăţara pentru expertiză, exprimându-şi bucuria: „am fost absolut fascinată de bijuterie şi am profitat de ocazie pentru a studia tehnica confecţionării brăţării, chiar în momentele în care stăteam de vorbă cu tânărul. Îmi amintesc de faptul, că tânărul nu era un anticar profesionist”. A mai precizat „că la New York s-a pus în vânzare o brăţară asemănătoare, dar nu s-a vândut deoarece nu există cereri pentru obiecte de interes regional care nu sunt de provenienţă grecească sau romană şi sunt zvonuri că mai există unele brăţări de acest tip la câţiva anticari”.

Cele două persoane prezente în filmul lui Radu Tora erau Iulian Ceia şi David Magda care făceau parte din grupul de braconieri din 2001. Ca urmare a prezentării filmului au început reglările de conturi între bandele de jefuitori. În dimineaţa zilei de 9 martie 2002 i-a fost incendiată maşina lui Iulian Ceia, iar în noaptea de 26 spre 27 martie Radu Dragoş Tora a suferit un grav accident de circulaţie în circumstanţe în care i-a dispărut caseta video conţinând înregistrările brute efectuate în Munţii Orăştiei. În timpul investigaţiilor Cristian Bogdănel Niţu a declarat că posedă un film color cu mai multe imagini ale brăţării cu urme de lovire ce era în proprietatea lui David Magda. Aceasta a fost vândută de Magda prin intermediul lui Iulian Ceia lui Marian Iancu zis „Elefantul”, care la rândul lui i-a făcut-o cadou unui important colecţionar din Bucureşti. Din relatările lui Magda în această afacere a fost implicat şi fostul deputat Gabriel Bivolaru care a garantat plata brăţării dând în gaj autoturismul său Mercedes ML 410 înscris pe numele prietenei sale Oana Raluca Weidner. Autoturismul a fost predat drept garanţie lui Iulian Ceia în vara anului 2002 fiind restituit după 5 luni la achitarea preţului, conform declaraţiei martorului Gheorghe Ion, iar brăţara a fost vândută de Iulian Ceia lui Iulian Iancu cu 80.000 €.

Reţeaua de infractori s-a lărgit încât în rechizitoriu apar menţionaţi noi indivizi legaţi de principala grupare condusă de Iulian Ceia, zis „Pionul”, care avea adjuncţi pe David Magda şi Dan Vasile şi colaboratori pe Dorel Lupşe zis „Doru Sârbu”, Claudiu Gheorghe Bederca din Timişoara, Iulian Movlea şi Petru Agachi zis „Jumbo”, din Bucureşti, urmat de un număr variabil de executanţi, foşti sportivi, utilizaţi pentru intervenţii rapide, recuperări şi represalii.

La 3 iunie 2002 Sorin Florin Popa a fost surprins în flagrant împreună cu Ciprian State Hidişan de către direcţia poliţiei judiciare în cursul unei tranzacţii cu monede de argint romane efectuată către două persoane din Cluj-Napoca în parcarea hanului “Între Sălcii” din Alba Iulia. Cu această ocazie au fost ridicate din autoturismul indivizilor 128 monede romane din argint în valoare de 4000 lei care au fost predate Muzeului Naţional de Istorie al României precum şi un detector de metale performant.

Cu toate că braconierii ştiau că sunt urmăriţi şi cercetaţi de organele de poliţie, au continuat să detecteze tezaure şi în alte situri arheologice. Astfel în 4 iunie 2002 au fost surprinşi de organele de poliţie în timp ce efectuau detecţii şi săpături arheologice neautorizate în situl arheologic de la Cetatea Băniţa, jud. Hunedoara, numiţii David Magda, Emanuel Magda şi mai mulţi indivizi din Timişoara, fiind prins în flagrant doar Marius Adrian Stoica. Ceilalţi au fugit, dar au fost opriţi şi identificaţi.

În dispreţul său faţă de legile de protecţie a siturilor arheologice, Iulian Ceia a finanţat realizarea filmului în care a fost prezentată  pe postul OTV brăţara spre a trezi interesul organelor statului în vederea promovării unui proiect de preluare de către el cu sprijinul unor persoane oficiale a „protecţiei” zonei arheologice din Munţii Orăştiei, inclusiv prin accesarea în acest scop de fonduri comunitare. În această fază a intervenit şi consilierul prezidenţia Dan Iosif care l-a condus pe Ceia la fostul ministru al culturii care a refuzat orice colaborare.

Preocupat cu vânzarea brăţărilor, Iulian Ceia a cumpărat cu suma de 30.000 $ SUA o altă brăţară de la învăţătorul Mircea Mihăilă, membru al echipei de braconaj care la rândul lui a primit-o în gaj de la Mugur Niu Nedelcu pentru un împrumut de 20.000 $ SUA. Ceia a valorificat şi această brăţară la un colecţionar din Bucureşti. În iunie 2003 Ceia zis „Pionul” i-a cerut lui David Magda să-l solicite pe Eugen Dudaş spre a intermedia cumpărarea a două brăţări dacice de aur pe care le deţinea Mugur Niu Medelcu, pentru care a găsit cumpărători în Bucureşti. Dudaş a acceptat propunerea şi după ce a achitat un avans de 10.000 $ SUA la 16 iunie 2003 împreună cu David Magda au plecat la Bucureşti şi s-au întâlnit cu Ceia la restaurantul „Vox Maris” unde Dudaş a primit o plasă cu suma de 55.000 $ SUA. În aceeaşi seară în jurul orelor 23, Eugen Dudaş i-a predat lui Mugur Niu Nedelcu la domiciliul acestuia din Deva banii în prezenţa concubinei sale, Cecilia Coroiu. Mugur Niu Nedelcu aflând că banii proveneau de la Ceia şi că preţul brăţărilor vândute la Bucureşti era mai mare a luat banii şi a dispărut. Ceia fiind şi el intermediar a început să-l ameninţe pe Dudaş să-i restituie banii, probabil avansul de 10.000 $ SUA. Duminică 10 iulie 2003 Ceia împreună cu 5 echipaje din Bucureşti şi Timişoara formate din 15 indivizi l-au atacat pe Dudaş, care se afla împreună cu familia în cabana sa de pe Râul Mare. “Recuperatorii” erau conduşi de Petru Agache şi Claudiu Baderca care i-au aplicat lui Dudaş lovituri cu pumnii şi cu un scaun, dându-i termen pentru restituirea sumei de 65.000 $ SUA până la data de 23 iulie 2003. După această reglare de conturi în săptămâna următoare, conform înţelegerii, intermediate de Mihai Zerkula, Mugur Niu Nedelcu a predat una dintre brăţări lui Dudaş care a plătit o nouă sumă de 35.000 $ SUA dată de Ceia, trimiţându-i acestuia prin intermediul lui Jurcă. Mugur Niu Nedelcu însă pretindea pentru cea de-a doua brăţară pe care a lăsat-o garanţie, încă 35.000 $ SUA, iar ulterior a sistat tranzacţia pe motiv că era supravegheat de poliţie. Ceia i-a solicitat atunci lui Dudaş, în contul datoriei pe care o pretindea că o avea faţă de el să-i doneze lui Magda dreptul de proprietate asupra cabanei aflată pe Râul Mare în Retezat. Dudaş a respins propunerea şi ameninţat cu incendierea cabanei, a fost nevoit să o vândă.

La începutul lui decembrie 2003 Iulian Ceia s-a deplasat la Bucureşti cu o mare cantitate de bunuri arheologice de patrimoniu: 2 brăţări mari de aur, 5 brăţări mici de argint, inele, monede romane de argint şi vase dacice. Piesele cântăreau peste 20 kg fiind oferite spre vânzare în prezenţa lui Dan Iosif unor colecţionari din Bucureşti cu sume cuprinse între 120.000 şi 80.000 $ SUA. Conform înţelegerilor, predarea bunurilor şi încasarea banilor trebuia să se efectueze la Viena până în data de 11 decembrie 2003, după care, în caz de neprezentare, înţelegerea se anula urmând să se contacteze alţi cumpărători. Din verificarea datelor deţinute de Poliţia de Frontieră în 12 decembrie 2003 Iulian Ceia a părăsit teritoriul României prin vama Borş în autoturismul cu numărul de înregistrare BH-26-SLB, fiind însoţit de Gheorghe Sorin Cociuban zis „Micula”.

        Parchetul de pe lângă Curtea de Apel din Alba Iulia a încheiat dosarul şi a trimis în judecată 13 inculpaţi pentru braconaj arheologic în siturile arheologice protejate din Munţii Orăştiei, însuşirea şi vânzarea de obiecte de patrimoniu de valoare excepţională. În cazul altor 36 persoane procurorii au dispus disjungerea cauzei şi continuarea cercetărilor. Ancheta a fost coordonată de procurorul general adjunct Augustin Lazăr, în cercetări fiind implicaţi o echipă de 6 ofiţeri superiori din cadrul IGPR (Serviciul de Protejare a Patrimoniului Cultural Naţional).

Prin decizia Curţii de Apel care i-a eliberat pe inculpaţii arestaţi preventiv, s-a ajuns la o premieră în justiţia românească, judecarea în stare de libertate a unor grupuri organizate de infractori. Procesul continuă cu speranţa că vom putea cunoaşte mai bine conţinutul real al gropilor de comori, condiţiile în care s-au descoperit nu numai brăţările, ci şi celelalte tezaure monetare compuse din monede din aur şi argint.

Până la terminarea procesului este necesară o reevaluare ştiinţifică a datelor sumare ce au rezultat din declaraţiile martorilor în legătură cu condiţiile în care au fost descoperite brăţările. Trebuie să subliniem faptul că cele mai multe date ştiinţifice s-au pierdut, braconierii nu au urmărit decât însuşirea obiectelor de patrimoniu şi vânzarea în beneficiul lor. S-au pierdut date în legătură cu numărul pieselor descoperite, condiţiile în care au fost depuse în pământ, perioada de acumulare a comorilor, originea şi datarea lor, şi destinaţia acestora în cadrul societăţii dacice, începând din secolul al II-lea î.Ch până în secolul al II-lea d.Ch, precum şi cauzele care au condus la îngroparea lor.

Revenind asupra condiţiilor în care au fost descoperite cele 10 brăţări de aur, săpătorul Florin Rembetea a declarat în anchetă că cele 10 brăţări s-au aflat într-o groapă de formă dreptunghiulară dispusă pe două nivele, căptuşită şi acoperită cu plăci de micaşit de dimensiuni diferite.

Arheologii albaiulieni M. Ciută şi G. T. Rustoiu au reconstituit după 6 ani situl arheologic al descoperirii celor 10 brăţări, conştienţi fiind de pierderea majorităţii datelor ştiinţifice ce ar fi putut constitui dobândirea unor informaţii importante13. Aceştia au adus noi precizări privind locul descoperirilor la 600 m sud-sud-est de zona incintei sacre a Sarmisegetusei Regia în masivul „Căprăreaţa” pe o pantă abruptă de cca. 700 întreruptă mai jos de o terasă amenajată ce coboară spre pârâul Godeanu. La 3-5 metri deasupra gropii se află o stâncă de micaşist de formă trapezoidală de 3x3 m situată pe cumpăna apelor între două văi. Stânca a constituit cu siguranţă reperul după care proprietarii brăţărilor se puteau ghida în vederea recuperării lor după un oarecare timp, care s-a dovedit a nu fi prielnic pentru ei niciodată, ci pentru alţii, după 1900 de ani. O parte din terasă a fost cercetată în anii 1970 de către un colectiv de arheologi condus de H. Daicoviciu, fiind numită „cartierul de est” sau „arealul fostelor ateliere de fierărie”14.  Pădurea din acest masiv a fost exploatată în trecut în secolul al XIX-lea, nefiind anterior deranjată de secole şi milenii încât nu au fost deranjate comorile din solul acestor păduri. Groapa se afla pe un teren uşor nivelat de 0.50x0.50 m, operaţie întreprinsă de cei care au ascuns brăţările. Arheologii menţionaţi au cercetat o groapă alungită cu dimensiunea de 0.80-1.00 m şi adâncă de 0.80-0.95 m. În interior au identificat două lespezi de micaşist de 60x40 cm de formă rectangulară care au fost utilizate pentru acoperirea gropii, iar în exterior au mai descoperit 18 bucăţi de micaşist de dimensiuni mai mici utilizate de depunătorii brăţărilor la placarea celor două compartimente ale gropii. Braconierii au aruncat lespezile şi au lărgit groapa iniţială după ce au descoperit cel de al doilea compartiment în speranţa că vor mai descoperi şi alte brăţări. Pietrele nu au urme de prelucrare, sunt naturale, luate de cei care au ascuns brăţările din zona apropiată, probabil în grabă sub presiunea unor situaţii deosebite. Era normal ca brăţările să fie depuse în gropi învelite în piele sau pânză textilă, lucru ce nu mai poate fi probat deoarece ele au fost spălate, îndepărtându-se orice urmă microscopică de materie organică.

Autorii articolului menţionat şi-au pus întrebarea: „de ce aceste importante descoperiri nu s-au putut face în cadrul amplelor campanii de săpături arheologice întreprinse de aproape un secol?”. Răspunsul pare simplu, din cauza dimensiunii sitului arheologic Sarmisegetusa Regia, evaluat la peste 100 ha, conţinând fortificaţia cu toate terasele şi terenurile situate între acestea, dar mai ales din faptul că toate investigaţiile s-au făcut, cum era şi normal, în zonele construite şi locuite, nu căutând în mod expres tezaure, ci cercetând vestigiile societăţii dacice în ansamblul şi aspectele ei. Cu riscul de a ne repeta, se ştie că aproape toate tezaurele dacice şi nu numai s-au descoperit în afara aşezărilor, în locuri în care proprietarii lor au crezut că nu pot fi găsite de nimeni în afară de ei.

Revenind la cea de a doua descoperire din 2001 în care s-au sustras 5 brăţări  se pot face unele precizări (fig. 1). Arheologii prezenţi la simpozionul „Aur şi Tezaur în Civilizaţia Dacică”, organizat de Muzeul Unirii din Alba Iulia în 2007, ştiau că cele 5 brăţări s-au descoperit într-o singură groapă aflată în apropierea celei din care s-au extras primele 10 brăţări. În rechizitoriu se specifică însă că brăţările amintite provin din două situri arheologice diferite, primul situat la poalele culmii „Căprăreaţa”, în zona bazinului pârâului Godeanu, de unde s-au extras dintr-o groapă „amenajată cu lespezi de piatră deteriorate de timp” două brăţări din care una a fost lovită cu sapa de către Florentin Raţiu, producându-i mici adâncituri pe câteva spire. Din a doua groapă situată pe panta culmii „Căprăreaţa” au fost extrase alte trei brăţări de aur.

În decursul anilor 2005-2007, statul român a reuşit să recupereze în prima fază de la colecţionari din străinătate 9 brăţări, plătind sume până la 80.000 € bucata, conform presei. Acestea au făcut obiectul unor expoziţii temporare la Bucureşti, Alba Iulia şi Cluj. Ulterior presa a mai informat opinia publică românească că s-au mai recuperat încă 4 brăţări, în total 9. Iar în prezent se duc tratative pentru recuperarea celei de-a zecea.

În urma acţiunii de recuperare a început în ţară o campanie în presă şi televiziune, referitoare la autenticitatea acestor brăţări. Numeroşi ziarişti şi chiar specialişti au contestat autenticitatea lor, argumentând că asemenea bijuterii nu au mai fost descoperite niciodată şi bazându-se pe o veche teorie, emisă de specialiştii români privitor la utilizarea argintului ca etalon în societatea dacică. Au fost contestate atât doamna Marinescu, care nu avea certificat de expert în domeniu, deşi domnia-sa lucra în această specialitate de peste patru decenii, iar pe experta germană au minimalizat-o, deşi era angajata unei mari instituţii de prestigiu din Germania, Camera de Comerţ şi Industrie din Frankfurt pe Mein. Cine ar fi putut concepe că această mare instituţie germană şi-ar fi putut permite să angajeze un expert neautorizat şi neverificat în acest domeniu. Adepţii falselor brăţări dacice au inventat tot felul de teorii privitoare la confecţionarea lor. S-a spus că un individ din Călan a confecţionat aceste brăţări şi a murit, prin urmare faptul nu poate fi verificat. O altă teorie emisă de diferiţi specialişti susţinea că brăţările au fost confecţionate din aurul provenit din topirea numeroaselor monede dacice din aur, respectiv kosoni. Susţinătorii acestei teorii nu cunoşteau realitatea că pentru confecţionarea unei brăţări de 1 kg trebuiau să topească cca. 120 kosoni, fiecare în greutate de 8.5 g, ceea ce, să recunoaştem, este o aberaţie. Valoarea kosonilor vânduţi separat pe piaţa de valori din Europa ar fi fost mult mai mare decât valoarea unei brăţări.

A fost interpelat ministrul culturii de către ziarişti pentru plăţile necesare recuperării de la diferiţi colecţionari din străinătate a brăţărilor spiralice, plătind sume mari acestora pe nişte presupuse falsuri.

Revenind la subiect, conform martorilor consemnaţi în rechizitoriu se precizează că cele zece brăţări descoperite în anul 2000 aveau fiecare o greutate mai mare, de la 1400 g până la 1700 g. Toate cele 9 brăţări recuperate până în prezent au o greutate mai mică de 1200 g. De aici marea întrebare. Să fi greşit aşa de mult cei care au cântărit cele 10 brăţări descoperite în anul 2000 ţinând seama că au utilizat un cântar de bucătărie? Eroarea nu putea fi mai mică de 50 g, sau declaraţiile nu au fost în conformitate cu realitatea, ori din gropile detectate în 2001 au fost extrase mai multe brăţări decât cele declarate şi nu au fost recuperate. Există posibilitatea să se fi descoperit într-un alt sit un număr de brăţări de către braconieri care au rămas nedeclarate în timpul anchetei. În acest caz numărul brăţărilor braconate a fost mult mai mare decât cele 15 cât au fost menţionate în rechizitoriu. Sperăm că în derularea procesului să se facă lumină şi în această problemă.

dr. Gheorghe ANGHEL

(continuare în numărul următor)

 

Note

1 Şincai, 1969, p.123-124.

2 Şincai,, p. 244,258.

3 I. Marţian, 1921, p. 13-30.

4 I. Froster, 1666, p. 61.

5 Bethlen, , 1782, I,  p. 512.

6 Gerando, 1842, capitolul referitor la asasinarea lui Martinuzzi.

7 Kraus, 1965, p. 92.

8 Constituţiile Aprobate, 1997, Titlul 57 articolul I, p. 155.

9 Jako, 1966, p. 103-119; 1971, p. 448-452.

10 I. Marţian, 1923, p. 26-28.

11 Teodorescu , Roşca, 1923, 55 p ; Teodorescu, 1932, 24 p ; C. Daicoviciu,  Al. Ferenczi, 1951, 116p; Daicoviciu, Daicoviciu, 1964, 45p; Glodariu, Iarovslavschi, 1988, 24p.

12 Rechizitoriu “Afacerea Aurul Dacic”, sursa internet.

13Ciută, Rustoiu, 2007, p.8-20.

14 Glodariu, 1975, p. 107-134.

  Monede de argint Lysimach (avers) sec. III-I a. Chr.

Tezaur monetar compus din denari republicani și torqves dacic, din argint, provenind din zona M-ților Orăștiei (sec. I a. Chr.)

Monedă de tip Koson (avers-revers) aur, sec. I a. Chr.

Tezaur de monede (Kosoni) sec. I a.Chr.

Tezaur monetar compus din denari imperiali provenind din zona M-ților Orăștiei (sec.I-II p.Chr.)

Denari imperiali și republicani provenind din situl arheologic Apulum, Alba Iulia (sec. II-III p.Chr.)

Monede dacice din argint, din seria Rădulești-Hunedoara provenind din zona M-ților Orăștiei (sec.I - II p.Chr.)

Tezaur monetar și mâner de vas din bronz provenind din zona M-ților Orăștiei (sec.I a.Chr - I p.Chr.)

Primele cinci brățări din aur recuperate, în expoziția temporară de Alba Iulia