Gânduri despre un rapsod şi poet popular Nicolae Covrig

Pe Nicolae Covrig l-am cunoscut întâmplător la o activitate organizată de profesorii de religie sub patronajul Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Alba Iuliei, în noiembrie 2013, la Şcoala Gimnazială “Lucian Blaga” din Ocna Mureş. Peste o sută de elevi, profesori şi preoţi au aplaudat un autentic rapsod popular, un talent înnăscut, cum din păcate vedem azi tot mai rar în peisajul cultural românesc.

 Nicolae Covrig doineşte, cântă cântece de joc şi are un bogat repertoriu de strigături, culese de la Chiorean Ioan din Sînbenedic. Nicolae Covrig este înainte de toate un veritabil poet popular, un poet al satului românesc cu tot ce a avut acesta mai frumos de-a lungul timpului. L-am întrebat dacă se consideră muncitor sau ţăran, pentru că un timp a lucrat la Blaj şi Tg.Mureş, iar apoi s-a reîntors în sat la Fărău. Mi-a răspuns mândru, “Că nu este nici muncitor nici ţăran, el este în primul rând român, iubeşte tot ce-i românesc.”   Asupra sa şi-au lăsat amprenta poeziile lui George Coşbuc, dar şi romanele prozatorilor Liviu Rebreanu, Marin Preda şi Zaharia Stancu. Ascultându-l pe Nicolae Covrig mi-am amintit de sensibilitatea profundă a noastră, a transilvănenilor faţă de ceea ce semnifică pentru fiecare dintre noi satul românesc, o familie în care prin folclor locuitorii şi-au păstrat feciorelnic neatinsă atât sărăcia, cât şi mitologia.

De-a lungul timpului satul nu s-a lăsat ispitit şi atras în “istoria” făcută de alţii, a rămas temelia sigură a unei autentice istorii româneşti. A recitat cu patos “Mi-e dor”, creaţie proprie, o reîntoarcere în timp la tot ceea ce a fost frumos, tradiţional şi sfânt în comunităţile rurale transilvane: fetele şi feciorii, jocul de la şură, şezătorile, carul cu patru boi, doinele şi bocetele, chiuiturile, ploaia caldă de vară, biserica veche de lemn şi crucile bătrâne.

Poezia ne duce într-o lume ancestrală din care nu lipsesc valori morale precum munca, rugăciunea, respectul faţă de moşi şi părinţi.

Părintele Dumitru Stăniloaie în lucrarea “Reflecţii despre spiritualitatea poporului român” menţionează următoarele : “există trei elemente reprezentative pentru spiritualitatea românească, fără echivalent în cultura altor popoare : colinda, doina şi dorul.  Dorul este un sentiment greu de definit. Dorul este mărturia comuniunii adânci, duioase şi lucide în care trăieşte poporul român.”Dorul este românesc, dorinţele sunt internaţionale”.

La cei şaizeci de ani ai săi, Nicolae Covrig prin tot ceea ce a creat şi aduce pe scenă se aşază într-un spaţiu al autenticului, ferindu-se de kitschul care în ultimul timp ameninţă şi creaţia populară. Am fi recunoscători dacă paginile revistei Dacoromania în spiritul respectului faţă de tot ceea ce este valoros pentru identitatea noastră românească, ar găzdui versurile acestui poet popular.

prof. Pantilimon POPOVICI

Mi-e dor…tc "Mi-e dor…"

de Nicolae Covrig

Mi-e dor de jocul de la şură,

De forfota din bătătură,

De cetăraşii cu mustaţă,

Mereu cu zâmbetul pe faţă,

Cu o vioară, contră şi gordon,

Pline de praf de calafon.

Mi-e dor de fete şi feciori,

Ce s-adunau în şezători,

Sfioşi ţinându-se de mână,

Şi ocolind după fântână,

Se ascundeau pe după şură,

Tainic, să-şi fure câte-o gură.

Mi-e dor d-un car cu patru boi,

Trecând la vale pe la noi,

Cu piedica la roată pusă,

Stârnind colb mare pân’ la uşă.

Şi d-un ficior boii-ndemnând,

Cu biciul lung, staşnic pocnind,

Şi-o doină veche fluierând.

Mi-e dor de turma cu talangă,

Cu dulăii-ntinşi pe lângă strungă,

Ş-un cioban voinic şi lat în spate,

Punând cu grijă cheagu-n lapte.

Mi-e dor de doina doinelor,

De bocetul bătrânelor,

De-nţelepciunea bătrânilor.

Mi-e dor de o chiuitură,

Ce s-auzea la cotitură,

De răsuna întregul sat,

Un chiot tare, de bărbat.

Mi-e dor de serile de vară…

Cu focurile arzând pe vatră,

Cu miros amărui de fum,

Cu copilaşi desculţi pe drum,

Aşteptând să fiarbă mămăliga,

Şi-n colţ de drum s-apară ciurda.

Mi-e dor să vin-o ploaie caldă,

Cu vrăbii scăldându-se în baltă,

Mi-e dor s-alerg desculţ prin iarbă,

De moşul meu cu barbă albă,

Ce-mi frigea porumbul pe tăciuni

Şi mă-nvăţa rugăciuni.

Şi de măicuţa cea bătrână,

Torcându-şi caerul de lână,

Mă săruta cu drag pe frunte

Şi spunea: “Domnul să-ţi ajute!”

Mi-e dor de biserica veche de lemn,

Ce se arăta ca un îndemn,

Alăturea de cruci bătrâne,

Să mergem toţi la rugăciune.

De mama mea mi-e tare dor,

Căci se trezea până-n zori

Şi brobodind ‘napoi năframa,

Îşi aprindea focul, sărmana

Ş-aluat de pită frământa

Şi pită bună ea cocea,

Să aibă pruncii ce mânca.

Şi de tatăl meu mi-e dor,

El în pădure şi pe-ogor,

Cu o cămaşă ruptă-n spate,

Cu amândouă pălmi crăpate,

A tras, lasându-se pe sine,

Ca să ne fie nouă bine.

Mi-e dor de cizmele de piele,

Şi de şărparul cu ţânturele,

Ce ascundea în el un ban

Şi un cosor de fărăian.

Mi-e dor de pieptarul înflorat,

Ce pe la Blaj era lucrat

Şi-n sărbători era-mbrăcat.

Mi-e dor de-o coasă-n iarbă şuierând,

Roua pe coasă şiroind,

De mireasma fânului uscat,

Din Valea Perilor adunat.

Mi-e dor de nunta cu stegar,

Cu chemător şi colăcar,

Mi-e dor de jocul steagului,

Jucat la casa mirelui.

Mi-e dor de-o clacă din vremuri trecute,

Unde se bea jinars de prune.

Mi-e dor de-al doinei trăgănat,

Mi-e dor de-a-nvârtitei jucat,

Şi de-a cioarecilor purtat.

Mi-e dor de lada plină de covoară,

Şi de satul de odinioară.

Mi-e dor de tot ce-a fost frumos şi s-a dus…

De tot ce-a fost sfânt şi a apus,

De tot ce-a fost ca o poveste,