Gloria şi drama unui erou - Marin Lungu

Un caz unic în istoria armatei române. Poate şi a altor oştiri. Emoţionant, dar şi dureros. Cu reverberaţii aproape inimaginabile. Cazul, cu dimensiuni de legendă, al lui Marin Lungu, care la 9 ani se afla pe front, unde săvârşea fapte de o temeritate uluitoare, în calitate de cercetaş infiltrat în dispozitivul de luptă al inamicului, a trecut, pentru mult timp, graniţele ţării

Copil de trupă fiind, în Regimentul 40 Infanterie Medgidia, Marinică, aşa cum îi spuneau toţi, nu şi-a petrecut cea mai faimoasă perioadă a vieţii asemenea celorlalţi de seama sa. Erau cinci fraţi, iar el avea numai 2 ani, când tatăl i-a părăsit. L-a crescut bunica, Velica Lupu, din partea mamei. Ştia să scrie şi să socotească, înainte de a intra în şcoală primară, spre bucuria şi încântarea bunicului, Ioan, care îndura din greu suferinţele provocate de gloanţele care îi intraseră în piept şi picioare în Războiul de Reîntregire, la Mărăşeşti. Rănile mai supurau încă. După ce i s-a amputat un picior, a mai trăit un timp scurt, apoi a murit. Deşi decorat cu mai înalte distincţii de război, a fost înmormântat ca un amărât, în Cimitirul Săracilor din Tulcea Copilul a rămas marcat de dispariţia bunicului

Situaţia materială precară de acasă, agravată de dezertarea din fruntea familiei a tatălui, de lipsa mamei plecată în lume să-şi poată creşte ceilalţi copii, dar şi starea de război în care se afla ţara, l-au determinat să bată la porţile unităţii militare din Medgidia, el fiind, de loc, din satul Neatârnarea, judeţul Tulcea, pentru a fi primit copil de trupă. Avea doar opt ani (născut la 21 ianuarie 1936) când a început să se supună rigorilor vieţii militare,

În august 1944, când generalul Costin Ionaşcu, comandantul Diviziei 9 infanterie, căreia îi era subordonat regimentul, a făcut o vizită în unitate, avea ceva vechime. Aflând că acesta urma să plece pe front, în cazarmă rămânând numai partea sedentară, Marin Lungu a cerut să fie scos la raport. Era încadrat la grupa de toboşari a fanfarei regimentului şi abia ieşise din infirmerie, unde fusese tratat de o boală a sărăciei, când s-a prezentat în faţa generalului, pentru a-l ruga să-i aprobe plecarea pe front, ca voluntar, alături de personalul regimentului

Auzindu-i solicitarea, generalul a râs mai întâi, apoi s-a aplecat asupra acelei mogâldeţe de om, l-a mângâiat părinteşte pe obraz, l-a bătut prieteneşte pe umăr şi i-a spus: “Eşti prea mic, tu, copile, pentru un război atât de mare!”. Fireşte, nu i-a aprobat. Dimpotrivă, i-a ordonat comandantului unităţii să-l trimită înapoi, la bunica sa. Zadarnic l-au căutat după aceea, un major şi câţiva soldaţi, pentru a aduce la îndeplinire dispoziţia generalului, Marinică s-a ascuns într-un pod şi când unitatea se pregătea de plecare, s-a furişat în fânul dintr-o căruţă cu coviltir a serviciului de armament, printre lăzile cu muniţie.

Aşa a ajuns în trenul regimentar. Când acesta tocmai trecea pe podul de la Cernavodă, a survenit şi primul pericol. De pe vasele de război ale nemţilor, care se retrăgeau dinspre Brăila şi Harşova, s-a dezlănţuit un puternic foc de artilerie. Au sosit însă cu bine în Gara Pantelimon. În timp ce debarcau, i-a atacat aviaţia inamică. Moş Călin, purtătorul de atelaj, a dat bice cailor, care s-au îndreptat în galop spre pădurea din apropierea gării. O bombă a căzut chiar în apropierea căruţei şi bubuitul ei l-a speriat atât de tare pe băiat, încât a sărit din ascunzătoare şi a luat-o la goană încotro vedea cu ochii. Abia atunci şi-a dat seama bătrânul căruţaş că avusese un călător clandestin. A pornit cu căruţa după el şi când l-a ajuns, nu mică i-a fost surprinderea recunoscând în musafirul nepoftit pe, de acum foarte cunoscutul mic personaj de la isprava sa cu generalul. În pofida împotrivirii copilului, de teamă că o să-l trimită acasă, Călin a reuşit să-l urce lângă el, înapoi, printre lăzile cu muniţie, promiţându-i că nu-l va preda. Aşa a străbătut în plin bombardament de artilerie şi aviaţie inamică, ascuns printre adevăratele butoaie cu praf de puşcă, drumul de luptă al Regimentului 40 Infanterie de la Otopeni, Roşu, Băneasa şi Tunari.

După încheierea luptelor din jurul Capitalei, la Buftea, unde regimentul a cantonat în aşteptarea sosirii din Dobrogea şi a celorlalte unităţi ale diviziei, cu care să plece în Transilvania, pentru eliberarea Ardealului de Nord de sub ocupaţia trupelor hitleristo-horthyste, Marinică a fost văzut de colonelul Leonin, şeful de stat major al diviziei, care l-a dat pe mâna unui sergent ca să-l ducă înapoi la Medgidia Sergentul s-a urcat cu el în cabina unui vagon cisternă, şi când trenul s-a pus în mişcare, băiatul a profitat de neatenţia însoţitorului, furat de frumuseţea unor fete de pe peron, s-a lăsat uşor pe ultima treaptă a scării şi a sărit înainte ca trenul să prindă viteză. Când a observat sergentul, era prea târziu şi n-a îndrăznit să mai coboare. Marinică s-a dus iar la căruţa lui Moş Călin şi aşa a ajuns, cu trenul militar în care erau îmbarcaţi, în Ardeal.

În gara Bazna, când căruţa în care se ascundea a fost coborâtă de pe vagonul-platformă, Marin a făcut imprudenţa să plece spre manutanţa regimentului ca să facă rost de ceva mâncare şi a căzut în mâinile majurului de care se ferise atâta. A încercat iar să fugă, dar acesta l-a prins, după câteva peripeţii, şi 1-a dus la postul de comandă al regimentului.

Deşi l-a implorat pe, colonelul Iacob pentru a-l lăsa măcar în spatele frontului, ofiţerul nu a cedat şi l-a încredinţat unui furier, pentru a-l duce înapoi la Medgidia. Copilul devenise o problemă, cu atât mai mult cu cât ordinul generalului Ionaşcu nu fusese încă executat nici după atâta timp. Nimeni nu concepea prezenţa unui copil în linia întâi, în faţa gloanţelor. Afară doar de el, Marin Lungu, care iarăşi a reuşit să scape, de data aceasta chiar cu “ajutorul” avioanelor nemţeşti care mitraliau tot ce se afla pe şoseaua ce ducea spre gară, furierul luând-o la sănătoasa, spre o pădure, ca să-şi scape pielea, lăsându-l pe Marinică în plata Domnului. Copilul avea să-şi înceapă atunci misiunea de cercetaş, asumată voluntar, până la sfârşitul războiului. De la câţiva copii, refugiaţi din satul Corneşti, împreună cu părinţii, în urma ocupării localităţii de către inamic, a aflat primele date despre acesta în timp ce îşi căuta un prieten, caporal, şi pe camarazii lui din Grupa 132 cercetare a diviziei.

După o noapte petrecută în cimitirul din sat, pornind de la informaţiile căpătate de la un bătrân, în a cărui curte ajunsese, după fuga din cimitir, s-a deplasat spre locul unde hitleriştii şi horthyştii săvârşiseră, cu sălbăticie, fapte monstruoase. Băiatul s-a îngrozit văzând un grup de 15 soldaţi şi un ofiţer masacraţi. Zăceau într-un lac de sânge, cu feţele încremenite în nefiinţa şi sluţite cu o cruzime de fiara. Aveau ochii scoşi, nasul şi urechile tăiate, A trecut prin dreptul fiecăruia, la gândul să nu fie şi prietenul său printre ei. I-a venit ideea, aproape inimaginabilă pentru mintea lui de copil, să adune ce putea de la cadavre: tăbliţe matricole, acte, scrisori, fotografii pentru a dezvălui mai târziu numele acestor martiri, foşti răniţi şi prizonieri, pe care fasciştii şi horthyştii îi batjocoriseră într-un asemenea hal. Inamicul era peste tot, putea fi prins şi el în orice moment.

Înaintând pe brânci prin fâneţe şi lăstărişuri, s-a îndreptat spre o pădure pentru a se ascunde, într-un loc a dat de un fir telefonic nemţesc pe care l-a tăiat, în mai multe locuri, cu briceagul, întrerupându-le pentru un timp comunicaţiile.

Intrat în zona de acţiune a Regimentului 34 Infanterie, a fost dus la căpitanul Pană, comandantul unei companii, nimeni altul decât vestitul Ion Gh. Pană, de mai târziu, cavaler al Ordinului “Mihai Viteazul”, erou între eroi, ajuns membru al Uniunii Scriitorilor, autor al unor impresionante cărţi de memorialistică, în care a rezervat un loc special faptelor de excepţie ale lui Marin Lunga. Ascultându-i informaţiile preţioase, căpitanul a rămas uimit de isteţimea puştiului pe care 1-a prezentat comandantului de regiment, colonelul Ion Botea. La rându-i, acesta avea să deducă, pe baza altor mărturisiri ale băiatului, că în turla bisericii din Comeşti se află instalat un observator de artilerie, fapt confirmat ulterior şi de alte surse, ca, de altfel, şi alte date culese de Marin

I-a raportat, telefonic, generalului Ionaşcu, la care s-au prezentat, apoi, împreună. Uimit de perseverenţa puştiului, dar şi de isteţimea lui, comandantul diviziei a cedat insistenţelor colonelului şi a altor ofiţeri, care au cerut să-l lase cu ei pe front După ce le-a comunicat hotărârea, l-a luat, în văzul tuturor, pe copil în braţe şi l-a strâns puternic al piept. „Să aveţi grijă de el ca de ochii din cap”, le-a ordonat generalul. Marin a scos un chiot de bucurie.

Numit în grupul de cercetare al diviziei, va juca un rol important în culegerea de informaţii despre inamic. Mai întâi la Oarba de Mureş, unde a avut loc una dintre cele mai crâncene bătălii din campania pentru eliberarea Ardealului şi din istoria modernă a României, soldată cu o mare victorie, obţinută cu preţul vieţii a 11. 000 de soldaţi, subofiţeri şi ofiţeri (morţi, răniţi sau dispăruţi). Pe Dealul Sângeorgiu, cota 495 era o redută aproape inexpugnabilă, Acolo se afla o cazemată din beton armat înconjurată de şanţuri şi locaşuri de tragere, de asemenea betonate, precum şi tancuri îngropate care semănau moarte în jurul lor şi făceau cu neputinţă înaintarea trupelor noastre.

Era în ziua de 7 octombrie 1944. Grupul de cercetare, din care făcea parte şi Marin Lungu, a trecut Mureşul pe plute, printre gloanţele trase de inamic, pentru a-şi putea îndeplini misiunea de cercetare mai amănunţită a dispozitivului adversarului Cu cât urcau mai sus spre cotă întâlneau tot mai mulţi morţi.

Peisajul devenise înfricoşător. Lângă un căpitan mort, Marin a găsit un binoclu. Privind prin el spre cotă, a descoperit un cuib de mitraliere şi lunetişti care trăgeau cu înverşunare în luptătorii noştri, i-a spus unui sergent care era în apropiere cu o secţie de branduri. O ploaie de proiectile plecată în direcţia menţionată i-a amuţit pentru totdeauna pe nemţi.

Mai la deal, împreună cu sergentul Panozza, cu care rămăsese pe pantă, tot cu ajutorul binoclului, au descoperit două cazemate din bârne groase de lemn din care se trăgea continuu. Informat, comandantul unei subunităţi de pionieri a întreprins o acţiune temerară împreună cu subalternii, aruncând încărcături de trotil cu fitil aprins şi salbe de grenade, care au distrus cazematele.

A doua zi, după cucerirea dealului Sângeorgiu, generalul Ionaşcu, avansând în grad mai mulţi combatanţi, a ţinut să pună cu mâna lui galonul de fruntaş pe epoletul micului soldat, lăudându-i curajul cu care s-a avântat în linia întâi, recunoscând că i-a fost cu neputinţă să-l convingă ori sa-l silească să nu ia parte direct la luptele diviziei.

În zona Apahida, sub aparenţa unui copil amărât, zdrenţuros îmbrăcat, cu o desagă de cartofi pe umăr, hoinărea dintr-o parte în alta fără să fie deranjat de ostaşii nemţi care-l priveau cu dispreţ, spre bucuria lui. Aşa a putut să-şi dea seama că în gară debarcaseră câteva sute de fascişti cu pistoale automate şi grenade, veniţi pentru întărirea celorlalte forţe, de asemenea că pe dealul din preajma târgului se săpau tranşee şi se cărau bârne groase de lemn, pentru amenajarea de adăposturi şi cazemate.

Când a auzit ce informaţii i-a adus, maiorul Pelea, comandantul grupului de cercetare, l-a sărutat de bucurie.

În satul Urziceni, în apropiere de Carei, unde se duceau ultimele lupte de pe teritoriul naţional, hitleriştii aduseseră forţe proaspete. Informaţiile, însă, erau destul de vagi. Pentru limpezirea lor, maiorul Pelea a recurs la o stratagemă. A cumpărat o viţică de la o femeie şi, pe post de păstor, l-a trimis pe Marinică în liniile nemţilor. Ştia lecţia. “Înarmat” cu o nuia, îmbrăcat în haine ardeleneşti, cu mai multe buzunare, în care să îndese pietricele, după numărul tancurilor; beţişoare, după numărul tunurilor, încins la pantaloni cu două sfori, ca să facă noduri, corespunzătoare cisternelor de combustibil, a plecat din Foeni spre Urziceni. La documentare l-a ajutat şi:o bătrână, care fără să-şi dea seama ce urmărea băiatul, l-a sfătuit să ocolească pădurea, în care ea numărase ca intraseră tancuri, mulţi soldaţi i-a spus chiar numărul. Marin aflase şi numărul, aproximativ fireşte, de tunuri, cisterne etc. Avea ce-i comunica maiorului.

Debreţin. De data aceasta pe teritoriul Ungariei Marin Lungu, îmbrăcat ca un copil de ungur, făcea, pe surdomutul. Misiunea lui era de a prelua din gară, de la o persoană care ştia cum să-l identifice, după o parolă ştiută de amândoi, “bineînţeles, un mesaj important pentru Armata a 4-a română. O alta vizase observarea mişcărilor de trupe Dinamice care intraseră într-o pădure, fapt semnalat anterior de alte surse. Marin aduna, chipurile, într-o sanie, vreascuri. Dar în pădure, spre surprinderea lui, nu era nici ţipenie de om. Doar nişte lupi îşi arătau prezenţa prin urlete îngrozitoare, care l-au, speriat. A pornit spre satul Monok. La poalele dealului, dintre pădure şi sat, l-au oprit cinci santinele nemţeşti. Şi-a jucat cu bine rolul de surdo-mut. Văzându-l aşa amărât, cu mâinile îngheţate; bocnă, lăcrimând de ger, nemţii l-au lăsat să plece, nu înainte însă de a-i răsturna sania pentru a se convinge că avea numai vreascuri.

Continuându-şi drumul, cu cât urca dealul spre Monok, vedea sporind numărul soldaţilor aflaţi pe costişe. Dinspre sat curgeau şuvoaie nesfârşite de oameni şi tunuri care intrau în poziţie de luptă.

Ajuns, într-un târziu la punctul de comandă al diviziei, i-a raportat direct generalului Ionaşcu tot ceea ce văzuse. Erau informaţii capitale, care l-au determinat pe comandant să schimbe hotărârea de luptă luată iniţial. Potrivit acesteia, urmau să atace trupele din pădure. Din cele relatate de Marin, reieşea că inamicul se retrăsese de acolo şi se grupase, în taină, pe dealul de la sud de Monok. Deci acţiunea preconizată, nu numai că avea loc în gol, dar expunea trupele noastre la o contra-lovitură din, partea inamicului, pe flancuri. Pe baza noilor date atacul s-a dat asupra noului dispozitiv al adversarului. Marin Lungu a fost citat prin Ordin de zi şi decorat cu medalia “Serviciul Credincios”. Era a doua distincţie acordată de când se afla pe front. Au urmat alte misiuni, la fel de primejdioase, în Cehoslovacia. În munţii Tatra, pe un ger năpraznic, în zona localităţilor Bistra şi Myto, a văzut tancurile şi auto  blindatele din rezerva inamicului cu care, acesta intenţiona să contraatace, precum şi alte elemente din dispozitivul de luptă german.; Atunci a trecut prin două momente care puteau marca sfârşitul. În timpul amplasării pe itinerariul ocupat de inamici, l-a ajuns din urmă o maşină nemţească, un Mercedes.

Unul dintre hitlerişti i-a făcut semn să urce. A înlemnit de spaimă. Dar şi-a jucat bine rolul de surdo-mut. La marginea unei localităţi era un perete stâncos, în care se afla un tunel cu cazemate şi locaşuri de tragere. Maşina s-a oprit şi când cei trei ofiţeri care se găseau în maşină au coborât; îndreptându-se spre pasarela prin care se ajungea la tunel, un avion de vânătore românesc i-a mitraliat. Şoferul a fugit, iar el s-a ascuns sub maşină. S-a strecurat apoi pe burtă, spre unul dintre ofiţerii morţi, a tras porthartul de lângă el, i-a scos hărţile şi notiţele dinăuntru şi a fugit cu ele în pădure. Marin a mers, prin zăpadă şi viscol, era februarie 1945, la întâmplare, nu ştia unde se găsea. A înotat prin troiene până când 1-a toropit o amorţeală. Abia aţipise, când l-au descoperii alţi cercetaşi ai noştri. La postul de comandă al diviziei, maiorul Pelea a rămas uimit de cele aflate de la Marin, dar mai cu seamă de ceea ce conţineau hărţile şi notiţele luate de la ofiţerul neamţ. Ele s-au dovedit de o mare importanţă pentru organizarea acţiunii de învăluire a detaşamentului .

În ajunul asaltului final pentru eliberarea oraşului Banska-Bystrica, a fost trimis la un castel aflat pe o colină înaltă, deasupra satului Dol Micina. Două grupe care încercaseră să ajungă acolo fuseseră secerate de mitraliere. De sus, a putut să observe înapoia gardurilor şi pe uliţele localităţii, mitraliere, branduri, tunuri antitanc şi blindate, masate pentru a contracara înaintarea trupelor române.

Şi, la scurt timp, alte şi alte date despre dispunerea şi tăria forţelor inamicului din câte putea selecta un copil de vârsta lui, altfel bine instruit dinainte ce să urmărească - le-a prezentat superiorilor în urma “incursiunii” sale pe străzile oraşului şi în gara Banska-Bystrica

După eliberarea marelui oraş slovac, generalul Ion Stănculescu, zis “Vulturul”, succesorul la comanda diviziei al generalului Ionaşcu şi generalul Nicolae Dăscălescu, comandantul Armatei a IV-a, l-au prezentat ministrului de Război, generalul Constantin Vasiliu Răşcanu, venit în inspecţie.

Pentru copilul de trupă de atunci şi generalul-maior în retragere, dr. de astăzi Marin Lungu, s-a petrecut un eveniment memorabil, pe care şi-l reaminteşte perfect şi pe care ni l-a redat, pe scurt.

- Avem un pui de om aici, domnule ministru, i-a raportat generalul Dăscălescu lui Răşcanu. Fruntaşul Marin Lungu. Este cu noi pe front de la începutul războiului în Vest şi a făcut şi nişte fapte extraordinare, incredibile pentru mulţi.

Şi i-a relatat numai câteva.

Uimit de cele auzite, ministrul a ordonat să iasă în faţa marii unităţi. L-a îmbrăţişat şi, pe loc, l-a avansat la gradul de caporal şi l-a decorat cu medalia “Virtutea Militară de Război” clasa I, cea mai mare distincţie acordată ostaşilor şi subofiţerilor cu merite excepţionale, între timp, primise şi medalia “Bărbăţie şi credinţă”. Avea numai 9 ani. Ziarele din ţară, din Cehoslovacia, din alte ţări, aveau să preia ulterior ştirea despre acest copil cercetaş care, la o vârstă atât de fragedă, primea a patra decoraţie de război. “Micul caporal” cum fusese poreclit cu mai bine de un secol şi jumătate în urmă Napoleon Bonaparte, era, în aceleaşi timp, şi “Nevăzutul” şi un fel de James Bond Intra în istorie.

Dar bucuria i-a fost de scurtă durată. După o săptămână de refacere, Divizia a 9-a fost angajată în luptele pentru eliberarea oraşului Kremnica. Se primiseră informaţii că într-o pădure de lângă satul Piargy, dintr-o regiune muntoasă, la câţiva kilometri de oraş, nemţii aveau un depozit de muniţii. Locul exact de dispunere şi ce adăpostea nu se cunoştea însă. Ştiind că asemenea obiective erau superpăzite şi orice încercare a unei grupe de cercetare ar fi fost sortită eşecului, comandanţii s-au gândit la un vicleşug, care ducea, neapărat, la Micul Caporal. Numai el se putea strecura până acolo, nu în afara unor riscuri enorme. Ofiţerul Pelea l-a instruit îndelung, atrăgându-i atenţia să nu se atingă de gardurile de sârmă ghimpată aflate sub tensiune, să se ferească de câinii de pază, dar mai ales de patrule. “Criminalilor, aţi trimis un copil la moarte!” ar fi exclamat atunci, ca şi altădată, după ce afla de misiunile periculoase ale lui Marin Lungu, generalul Stănculescu, noul comandant la diviziei.

Micul cercetaş a colindat câţiva kilometri pădurea, în lung şi-n lat, până a descoperit depozitul mascat. Erau două rânduri de gard. A găsit o porţiune prin care vedea totul. Din depozit ieşeau maşini cu bombe. S-a dus într-o goană, să le spună. L-au trimis înapoi să urmărească toate mişcările. Se înserase. A nimerit greu locul. Pe anumite porţiuni de teren se deplasa târâş. Când s-a apropiat a văzut alte maşini care cărau lăzi cu armament şi muniţie. Deodată a auzit un clopoţel sunând strident şi lătrat de câini S-a trezit şi cu o haită după el, în momentul în care a luat-o la fugă prin pădure. A urcat imediat într-un copac, cum fusese învăţat. Au venit nemţii şi l-au capturat. Bătut, legat la ochi, a fost dus în lagărul de prizonieri.. Şi acolo s-a purtat ca un surdomut. O clipă de neatenţie şi, provocat fiind, s-a deconspirat. A vorbit. Au urmat interogatorii, bătăi, pentru a spune cine 1-a trimis în acea misiune de spionaj. Anchetatorii erau însoţiţi de un translator. L-au ameninţat cu împuşcarea. Văzând că nu scot nimic de la el, au hotărât să-l bage în cuşca unor câini ucigaşi. Îi ţineau la lanţ, dar îi asmuţeau împotriva lui. Îngrozit, abia atunci a amuţit de-a binelea. După o lună, lagărul de la Skromka a fost eliberat de ruşi şi partizani slovaci, în luptele care s-au dat a fost rănit. Internat într-un spital al Crucii Roşii, deservit de medici şi asistente de religie catolică, majoritatea călugăriţe, a fost tratat cu multă atenţie, în special de o măicuţă, Camelia, care s-a purtat cu el ca o mamă. I-a dăruit şi o statuetă cu Maica Domnului. Aici s-a întremat cât de cât. După câteva luni, s-a întors în ţară, cu trupele române. Pe jos. Internat în spitale, şi-a recăpătat, cu greu, graiul.

După absolvirea studiilor civile, s-a înscris la Şcoala Militară de Ofiţeri a Ministerului de Interne. Mutat prin mai multe garnizoane, a avansat treptat în grad, deşi i s-au creat multe probleme. Pentru că avusese curajul să spună direct, fără să se teamă de nimeni şi de nimic, că una se declară în cuvântările conducătorilor comunişti, în special ale lui Nicolae Ceauşescu, pe care îl cunoscuse personal, ca şi pe Elena Ceauşescu, şi alta era realitatea între timp, generaţii de pe front care îl cunoscuseră şi scriseseră despre el declaraţii, recomandări, studii, articole, cărţi, fuseseră, o parte dintre ei, marginalizaţi, închişi. Nume grele ale armatei române: generalii Nicolae Dăscălescu, Ion Eremia, ca să dăm numai două exemple dintre cei care 1-au prezentat ca pe un erou, trăiau ei înşişi momente grele.

Ani de zile în manualele şcolare reţinea atenţia şi uimirea copiilor un capitol consacrat special unui mic erou, exemplu de iubire de ţară şi patriotism, de dăruire şi curaj: “Caporal la 9 ani”. A fost scos, din ordine superioare.

Scriitorii Dumitru Radu Popescu şi Ion Grecea au scris despre el romanele “Prea mic pentru un război atât de mare” şi, respectiv, “Prizonier la 9 ani”. După primul, s-a turnat şi un film, cu acelaşi nume, care a rulat mult timp în ţară, peste hotare, în special în S.U.A.

Despre biografia lui fascinantă stau mărturie pagini de adevărată epopee semnate de fostul ministru de Război, generalul Răşcanu, care i-a înmânat, pe front, cea mai înaltă medalie, de generalii Costin Ionaşcu, Ion Boţea, Ion Gh. Pană, Ion Stănculescu, Mihai Baron s.a.

Ofiţer fiind, Marin Lungu a făcut studii superioare, şi-a dat doctoratul în istorie.

Să mai adăugăm la toate acestea că numeroase televiziuni din Cehia, Slovacia, Franţa i-au luat interviuri, aducându-i un binemeritat omagiu; presa scrisă din multe ţări europene şi de peste ocean i-a consacrat articole elogioase.

După revoluţie a fost avansat la gradul de general-maior.

Preşedintele Slovaciei, aflat în vizită la Bucureşti, cu doi în urmă, a ţinut să-l cunoască personal şi l-a decorat cu Ordinul Recunoştinţei

Petre BÂNĂ