Gloria
şi drama unui erou - Marin Lungu
Un caz
unic în istoria armatei române. Poate
şi a altor oştiri.
Emoţionant, dar şi dureros. Cu reverberaţii aproape inimaginabile.
Cazul, cu dimensiuni de legendă, al lui Marin Lungu, care la 9 ani se
afla pe front, unde săvârşea fapte de o temeritate uluitoare, în
calitate de cercetaş infiltrat în dispozitivul de luptă al inamicului, a
trecut, pentru mult timp, graniţele ţării
Copil de trupă
fiind, în Regimentul 40 Infanterie Medgidia, Marinică, aşa cum îi
spuneau toţi, nu şi-a petrecut cea mai faimoasă perioadă a vieţii
asemenea celorlalţi de seama sa. Erau cinci fraţi, iar el avea numai 2
ani, când tatăl i-a părăsit. L-a crescut bunica, Velica Lupu, din partea
mamei. Ştia să scrie şi să socotească, înainte de a intra în şcoală
primară, spre bucuria şi încântarea bunicului, Ioan, care îndura din
greu suferinţele provocate de gloanţele care îi intraseră în piept şi
picioare în Războiul de Reîntregire, la Mărăşeşti. Rănile mai supurau
încă. După ce i s-a amputat un picior, a mai trăit un timp scurt, apoi a
murit. Deşi decorat
cu mai înalte distincţii de război, a fost înmormântat ca un amărât, în
Cimitirul Săracilor din Tulcea Copilul a rămas marcat de dispariţia
bunicului
Situaţia
materială precară de acasă, agravată de dezertarea din fruntea familiei
a tatălui, de lipsa mamei plecată în lume să-şi poată creşte ceilalţi
copii, dar şi starea de război în care se afla ţara, l-au determinat să
bată la porţile unităţii militare din Medgidia, el fiind, de loc, din
satul Neatârnarea, judeţul Tulcea, pentru a fi primit copil de trupă.
Avea doar opt ani (născut la 21 ianuarie 1936) când a început să se
supună rigorilor vieţii militare,
În august 1944,
când generalul Costin Ionaşcu, comandantul Diviziei 9 infanterie, căreia
îi era subordonat regimentul, a făcut o vizită în unitate, avea ceva
vechime. Aflând că acesta urma să plece pe
front,
în cazarmă rămânând numai
partea sedentară, Marin Lungu a cerut să fie scos la raport. Era
încadrat la grupa de toboşari a fanfarei regimentului şi abia ieşise din
infirmerie, unde fusese tratat de o boală a sărăciei, când s-a prezentat
în faţa generalului, pentru a-l ruga să-i aprobe plecarea pe front, ca
voluntar, alături de personalul regimentului
Auzindu-i
solicitarea, generalul a râs mai întâi, apoi s-a aplecat asupra acelei
mogâldeţe de om, l-a mângâiat părinteşte pe obraz, l-a bătut prieteneşte
pe umăr şi i-a spus: “Eşti prea mic, tu, copile, pentru un război atât
de mare!”. Fireşte, nu i-a aprobat. Dimpotrivă, i-a ordonat
comandantului unităţii să-l trimită înapoi, la bunica sa. Zadarnic l-au
căutat după aceea, un major şi câţiva soldaţi, pentru a aduce la
îndeplinire dispoziţia generalului, Marinică s-a ascuns într-un pod şi
când unitatea se pregătea de plecare, s-a furişat în fânul dintr-o
căruţă cu coviltir a serviciului de armament, printre lăzile cu muniţie.
Aşa a ajuns în
trenul regimentar. Când acesta tocmai trecea pe podul de la Cernavodă, a
survenit şi primul pericol. De pe vasele de război ale nemţilor, care se
retrăgeau dinspre Brăila şi Harşova, s-a dezlănţuit un puternic foc de
artilerie. Au sosit însă cu bine în Gara Pantelimon. În timp ce
debarcau, i-a atacat aviaţia inamică. Moş Călin, purtătorul de atelaj, a
dat bice cailor, care s-au îndreptat în galop spre pădurea din
apropierea gării. O bombă a căzut chiar în apropierea căruţei şi
bubuitul ei l-a speriat atât de tare pe băiat, încât a sărit din
ascunzătoare şi a luat-o la goană încotro vedea cu ochii. Abia atunci
şi-a dat seama bătrânul căruţaş că avusese un călător clandestin. A
pornit cu căruţa după el şi când l-a ajuns, nu mică i-a fost
surprinderea recunoscând în musafirul nepoftit pe, de acum foarte
cunoscutul mic personaj de la isprava sa cu generalul. În pofida
împotrivirii copilului, de teamă că o să-l trimită acasă, Călin a reuşit
să-l urce lângă el, înapoi, printre lăzile cu muniţie, promiţându-i
că nu-l va preda. Aşa a străbătut în plin bombardament de artilerie şi
aviaţie inamică, ascuns printre adevăratele butoaie cu praf de puşcă,
drumul de luptă al Regimentului 40 Infanterie de la Otopeni, Roşu,
Băneasa şi Tunari.
După încheierea luptelor din
jurul Capitalei, la Buftea, unde regimentul a cantonat în aşteptarea
sosirii din Dobrogea şi a celorlalte unităţi ale diviziei, cu care să
plece în Transilvania, pentru eliberarea Ardealului de Nord de sub
ocupaţia trupelor hitleristo-horthyste, Marinică a fost văzut de
colonelul Leonin, şeful de stat major al diviziei, care l-a dat pe mâna
unui sergent ca să-l ducă înapoi la Medgidia Sergentul s-a urcat cu el
în cabina unui vagon cisternă, şi când trenul s-a pus în mişcare,
băiatul a profitat de neatenţia însoţitorului, furat de frumuseţea unor
fete de pe peron, s-a lăsat uşor pe ultima treaptă a scării şi a sărit
înainte ca trenul să prindă viteză. Când a observat sergentul, era prea
târziu şi n-a îndrăznit să mai coboare. Marinică s-a dus iar la căruţa
lui Moş Călin şi aşa a ajuns, cu trenul militar în care erau îmbarcaţi,
în Ardeal.
În gara Bazna, când căruţa în
care se ascundea a fost coborâtă de pe vagonul-platformă, Marin a făcut
imprudenţa să plece spre manutanţa regimentului ca să facă rost de ceva
mâncare şi a căzut în mâinile majurului de care se ferise atâta. A
încercat iar să fugă, dar acesta l-a prins, după câteva peripeţii, şi
1-a dus la postul de comandă al regimentului.
Deşi l-a implorat pe,
colonelul Iacob pentru a-l lăsa măcar în spatele frontului, ofiţerul nu
a cedat şi l-a încredinţat unui furier, pentru a-l duce înapoi la
Medgidia. Copilul devenise o problemă, cu atât mai mult cu cât ordinul
generalului Ionaşcu nu fusese încă executat nici după atâta timp. Nimeni
nu concepea prezenţa unui copil în linia întâi, în faţa gloanţelor.
Afară doar de el, Marin Lungu, care iarăşi a reuşit să scape, de data
aceasta chiar cu “ajutorul” avioanelor nemţeşti care mitraliau tot ce se
afla pe şoseaua ce ducea spre gară, furierul luând-o la sănătoasa, spre
o pădure, ca să-şi scape pielea, lăsându-l pe Marinică în plata
Domnului. Copilul avea să-şi înceapă atunci misiunea de cercetaş,
asumată voluntar, până la sfârşitul războiului. De la câţiva copii,
refugiaţi din satul Corneşti, împreună cu părinţii, în urma ocupării
localităţii de către inamic, a aflat primele date despre acesta în timp
ce îşi căuta un prieten, caporal, şi pe camarazii lui din Grupa 132
cercetare a diviziei.
După o noapte
petrecută în cimitirul din sat, pornind de la informaţiile căpătate de
la un bătrân, în a cărui curte ajunsese, după fuga din cimitir, s-a
deplasat spre locul unde hitleriştii şi horthyştii săvârşiseră, cu
sălbăticie, fapte monstruoase. Băiatul s-a îngrozit văzând un grup de 15
soldaţi şi un ofiţer masacraţi. Zăceau într-un lac de sânge, cu feţele
încremenite în nefiinţa şi sluţite cu o cruzime de fiara. Aveau ochii
scoşi, nasul şi urechile tăiate, A trecut prin dreptul fiecăruia, la
gândul să nu fie şi prietenul său printre ei. I-a venit ideea, aproape
inimaginabilă pentru mintea lui de copil, să adune ce putea de la
cadavre: tăbliţe matricole, acte, scrisori, fotografii pentru a dezvălui
mai târziu numele acestor martiri, foşti răniţi şi prizonieri, pe care
fasciştii şi horthyştii îi batjocoriseră într-un asemenea hal. Inamicul
era peste tot, putea fi prins şi el în orice moment.
Înaintând pe
brânci prin fâneţe şi lăstărişuri, s-a îndreptat spre o pădure pentru a
se ascunde, într-un loc a dat de un fir telefonic nemţesc pe care l-a
tăiat, în mai multe locuri, cu briceagul, întrerupându-le pentru un timp
comunicaţiile.
Intrat în zona
de acţiune a Regimentului 34 Infanterie, a fost dus la căpitanul Pană,
comandantul unei companii, nimeni altul decât vestitul Ion Gh. Pană, de
mai târziu, cavaler al Ordinului “Mihai Viteazul”, erou între eroi,
ajuns membru al Uniunii Scriitorilor, autor al unor impresionante cărţi
de memorialistică, în care a rezervat un loc special faptelor de
excepţie ale lui Marin Lunga. Ascultându-i informaţiile preţioase,
căpitanul a rămas uimit de isteţimea puştiului pe care 1-a prezentat
comandantului de regiment, colonelul Ion Botea. La rându-i, acesta avea
să deducă, pe baza altor mărturisiri ale băiatului, că în turla
bisericii din Comeşti se află instalat un observator de artilerie, fapt
confirmat ulterior şi de alte surse, ca, de altfel, şi alte date culese
de Marin
I-a raportat,
telefonic, generalului Ionaşcu, la care s-au prezentat, apoi, împreună.
Uimit de perseverenţa puştiului, dar şi de isteţimea lui, comandantul
diviziei a cedat insistenţelor colonelului şi a altor ofiţeri, care au
cerut să-l lase cu ei pe front După ce le-a comunicat hotărârea, l-a
luat, în văzul tuturor, pe copil în braţe şi l-a strâns puternic al
piept. „Să aveţi grijă de el ca de ochii din cap”, le-a ordonat
generalul. Marin a scos un chiot de bucurie.
Numit în grupul
de cercetare al diviziei, va juca un rol important în culegerea de
informaţii despre inamic. Mai întâi la Oarba de Mureş, unde a avut loc
una dintre cele mai crâncene bătălii din campania pentru eliberarea
Ardealului şi din istoria modernă a României, soldată cu o mare
victorie, obţinută cu preţul vieţii a 11. 000 de soldaţi, subofiţeri şi
ofiţeri (morţi, răniţi sau dispăruţi). Pe Dealul Sângeorgiu, cota 495
era o redută aproape inexpugnabilă, Acolo se afla o cazemată din beton
armat înconjurată de şanţuri şi locaşuri de tragere, de asemenea
betonate, precum şi tancuri îngropate care semănau moarte în jurul lor
şi făceau cu neputinţă înaintarea trupelor noastre.
Era în ziua de 7
octombrie 1944. Grupul de cercetare, din care făcea parte şi Marin
Lungu, a trecut Mureşul pe plute, printre gloanţele trase de inamic,
pentru a-şi putea îndeplini misiunea de cercetare mai amănunţită a
dispozitivului adversarului Cu cât urcau mai sus spre cotă întâlneau tot
mai mulţi morţi.
Peisajul
devenise înfricoşător. Lângă un căpitan mort, Marin a găsit un binoclu.
Privind prin el spre cotă, a descoperit un cuib de mitraliere şi
lunetişti care trăgeau cu înverşunare în luptătorii noştri, i-a spus
unui sergent care era în apropiere cu o secţie de branduri. O ploaie de
proiectile plecată în direcţia menţionată i-a amuţit pentru totdeauna pe
nemţi.
Mai la deal,
împreună cu sergentul Panozza, cu care rămăsese pe pantă, tot cu
ajutorul binoclului, au descoperit două cazemate din bârne groase de
lemn din care se trăgea continuu. Informat, comandantul unei subunităţi
de pionieri a întreprins o acţiune temerară împreună cu subalternii,
aruncând încărcături de trotil cu fitil aprins şi salbe de grenade, care
au distrus cazematele.
A doua zi, după
cucerirea dealului Sângeorgiu, generalul Ionaşcu, avansând în grad mai
mulţi combatanţi, a ţinut să pună cu mâna lui galonul de fruntaş pe
epoletul micului soldat, lăudându-i curajul cu care s-a avântat în linia
întâi, recunoscând că i-a fost cu neputinţă să-l convingă ori sa-l
silească să nu ia parte direct la luptele diviziei.
În zona Apahida,
sub aparenţa unui copil amărât, zdrenţuros îmbrăcat, cu o desagă de
cartofi pe umăr, hoinărea dintr-o parte în alta fără să fie deranjat de
ostaşii nemţi care-l priveau cu dispreţ, spre bucuria lui. Aşa a putut
să-şi dea seama că în gară debarcaseră câteva sute de fascişti cu
pistoale automate şi grenade, veniţi pentru întărirea celorlalte forţe,
de asemenea că pe dealul din preajma târgului se săpau tranşee şi se
cărau bârne groase de lemn, pentru amenajarea de adăposturi şi cazemate.
Când a auzit ce
informaţii i-a adus, maiorul Pelea, comandantul grupului de cercetare,
l-a sărutat de bucurie.
În satul
Urziceni, în apropiere de Carei, unde se duceau ultimele lupte de pe
teritoriul naţional, hitleriştii aduseseră forţe proaspete.
Informaţiile, însă, erau destul de vagi. Pentru limpezirea lor, maiorul
Pelea a recurs la o stratagemă. A cumpărat o viţică de la o femeie şi,
pe post de păstor, l-a trimis pe Marinică în liniile nemţilor. Ştia
lecţia. “Înarmat” cu o nuia, îmbrăcat în haine ardeleneşti, cu mai multe
buzunare, în care să îndese pietricele, după numărul tancurilor;
beţişoare, după numărul tunurilor, încins la pantaloni cu două sfori, ca
să facă noduri, corespunzătoare cisternelor de combustibil, a plecat din
Foeni spre Urziceni. La documentare l-a ajutat şi:o bătrână, care fără
să-şi dea seama ce urmărea băiatul, l-a sfătuit să ocolească pădurea, în
care ea numărase ca intraseră tancuri, mulţi soldaţi i-a spus chiar
numărul. Marin aflase şi numărul, aproximativ fireşte, de tunuri,
cisterne etc. Avea ce-i comunica maiorului.
Debreţin. De
data aceasta pe teritoriul Ungariei Marin Lungu, îmbrăcat ca un copil de
ungur, făcea,
pe surdomutul. Misiunea
lui era de a prelua din gară, de la o persoană care ştia cum să-l
identifice, după o parolă ştiută de amândoi, “bineînţeles, un mesaj
important pentru Armata a 4-a română. O alta vizase observarea
mişcărilor de trupe Dinamice care intraseră într-o pădure, fapt semnalat
anterior de alte surse. Marin aduna, chipurile, într-o sanie, vreascuri.
Dar în pădure, spre surprinderea lui, nu era nici ţipenie de om. Doar
nişte lupi îşi arătau prezenţa prin urlete îngrozitoare, care l-au,
speriat. A pornit spre satul Monok. La poalele dealului, dintre pădure
şi sat, l-au oprit cinci santinele nemţeşti. Şi-a jucat cu bine rolul de
surdo-mut. Văzându-l aşa amărât, cu mâinile îngheţate; bocnă, lăcrimând
de ger, nemţii l-au lăsat să plece, nu înainte însă de a-i răsturna
sania pentru a se convinge că avea numai vreascuri.
Continuându-şi
drumul, cu cât urca dealul spre Monok, vedea sporind numărul soldaţilor
aflaţi pe costişe. Dinspre sat curgeau şuvoaie nesfârşite de oameni şi
tunuri care intrau în poziţie de luptă.
Ajuns, într-un
târziu la punctul de comandă al diviziei, i-a raportat direct
generalului Ionaşcu tot ceea ce văzuse. Erau informaţii capitale, care
l-au determinat pe comandant să schimbe hotărârea de luptă luată
iniţial. Potrivit acesteia, urmau să atace trupele din pădure. Din cele
relatate de Marin, reieşea că inamicul se retrăsese de acolo şi se
grupase, în taină, pe dealul de la sud de Monok. Deci acţiunea
preconizată, nu numai că avea loc în gol, dar expunea trupele noastre la
o contra-lovitură din, partea inamicului, pe flancuri. Pe baza noilor
date atacul s-a dat asupra noului dispozitiv al adversarului. Marin
Lungu a fost citat prin Ordin de zi şi decorat cu medalia “Serviciul
Credincios”. Era a doua distincţie acordată de când se afla pe front. Au
urmat alte misiuni, la fel de primejdioase, în Cehoslovacia. În munţii
Tatra, pe un ger năpraznic, în zona localităţilor Bistra şi Myto, a
văzut tancurile şi auto blindatele din rezerva inamicului cu care,
acesta intenţiona să contraatace, precum şi alte elemente din
dispozitivul de luptă german.; Atunci a trecut prin două momente care
puteau marca sfârşitul. În timpul amplasării pe itinerariul ocupat de
inamici, l-a ajuns din urmă o maşină nemţească, un Mercedes.
Unul dintre
hitlerişti i-a făcut semn să urce. A înlemnit de spaimă. Dar şi-a jucat
bine rolul de surdo-mut. La marginea unei localităţi era un perete
stâncos, în care se afla un tunel cu cazemate şi locaşuri de tragere.
Maşina s-a oprit şi când cei trei ofiţeri care se găseau în maşină au
coborât; îndreptându-se spre pasarela prin care se ajungea la tunel, un
avion de vânătore românesc i-a mitraliat. Şoferul a fugit, iar el s-a
ascuns sub maşină. S-a strecurat apoi pe burtă, spre unul dintre
ofiţerii morţi, a tras porthartul de lângă el, i-a scos hărţile şi
notiţele dinăuntru şi a fugit cu ele în pădure. Marin a mers, prin
zăpadă şi viscol, era februarie 1945, la întâmplare, nu ştia unde se
găsea. A înotat prin troiene până când 1-a toropit o amorţeală. Abia
aţipise, când l-au descoperii alţi cercetaşi ai noştri. La postul de
comandă al diviziei, maiorul Pelea a rămas uimit de cele aflate de la
Marin, dar mai cu seamă de ceea ce conţineau hărţile şi notiţele luate
de la ofiţerul neamţ. Ele s-au dovedit de o
mare importanţă pentru organizarea acţiunii de învăluire a
detaşamentului .
În ajunul
asaltului final pentru eliberarea oraşului Banska-Bystrica, a fost
trimis la un castel aflat pe o colină înaltă, deasupra satului Dol
Micina. Două grupe care încercaseră să ajungă acolo fuseseră secerate de
mitraliere. De sus, a putut să observe înapoia gardurilor şi pe uliţele
localităţii, mitraliere, branduri, tunuri antitanc şi blindate, masate
pentru a contracara înaintarea trupelor române.
Şi, la scurt
timp, alte şi alte date despre dispunerea şi tăria forţelor inamicului
din câte putea selecta un copil de vârsta lui, altfel bine instruit
dinainte ce să urmărească - le-a prezentat superiorilor în urma
“incursiunii” sale pe străzile oraşului şi în gara Banska-Bystrica
După eliberarea
marelui oraş slovac, generalul Ion Stănculescu, zis “Vulturul”,
succesorul la comanda diviziei al generalului Ionaşcu şi generalul
Nicolae Dăscălescu, comandantul Armatei a IV-a, l-au prezentat
ministrului de Război, generalul Constantin Vasiliu Răşcanu, venit în
inspecţie.
Pentru copilul
de trupă de atunci şi generalul-maior în retragere, dr. de astăzi Marin
Lungu, s-a petrecut un eveniment memorabil, pe care şi-l reaminteşte
perfect şi pe care ni l-a redat, pe scurt.
- Avem un pui de
om aici, domnule ministru, i-a raportat generalul Dăscălescu lui
Răşcanu. Fruntaşul Marin Lungu. Este cu noi pe front de la începutul
războiului în Vest şi a făcut şi nişte fapte extraordinare, incredibile
pentru mulţi.
Şi i-a relatat numai câteva.
Uimit de cele
auzite, ministrul a ordonat să iasă în faţa marii unităţi. L-a
îmbrăţişat şi, pe loc, l-a avansat la gradul de caporal şi l-a decorat
cu medalia “Virtutea Militară de Război” clasa I, cea mai mare
distincţie acordată ostaşilor şi subofiţerilor cu merite excepţionale,
între timp, primise şi medalia “Bărbăţie şi credinţă”. Avea numai 9 ani.
Ziarele din ţară, din Cehoslovacia, din alte ţări, aveau să preia
ulterior ştirea despre acest copil cercetaş care, la o vârstă atât de
fragedă, primea a patra decoraţie de război. “Micul caporal” cum fusese
poreclit cu mai bine de un secol şi jumătate în urmă Napoleon Bonaparte,
era, în aceleaşi timp, şi “Nevăzutul” şi un fel de James Bond Intra în
istorie.
Dar bucuria i-a
fost de scurtă durată. După o săptămână de refacere, Divizia a 9-a fost
angajată în luptele pentru eliberarea oraşului Kremnica. Se primiseră
informaţii că într-o pădure de lângă satul Piargy, dintr-o regiune
muntoasă, la câţiva kilometri de oraş, nemţii aveau un depozit de
muniţii. Locul exact de dispunere şi ce adăpostea nu se cunoştea însă.
Ştiind că asemenea obiective erau superpăzite şi orice încercare a unei
grupe de cercetare ar fi fost sortită eşecului, comandanţii s-au gândit
la un vicleşug, care ducea, neapărat, la Micul Caporal. Numai el se
putea strecura până acolo, nu în afara unor riscuri enorme. Ofiţerul
Pelea l-a instruit îndelung, atrăgându-i atenţia să nu se atingă de
gardurile de sârmă ghimpată aflate sub tensiune, să se ferească de
câinii de pază, dar mai ales de patrule. “Criminalilor, aţi trimis un
copil la moarte!” ar fi exclamat atunci, ca şi altădată, după ce afla de
misiunile periculoase ale lui Marin Lungu, generalul Stănculescu, noul
comandant la diviziei.
Micul cercetaş a
colindat câţiva kilometri pădurea, în lung şi-n lat, până a descoperit
depozitul mascat. Erau două rânduri de gard. A găsit o porţiune prin
care vedea totul. Din depozit ieşeau maşini cu bombe. S-a dus într-o
goană, să le spună. L-au trimis înapoi să urmărească toate mişcările. Se
înserase. A nimerit greu locul. Pe anumite porţiuni de teren se deplasa
târâş. Când s-a apropiat a văzut alte maşini care cărau lăzi cu armament
şi muniţie. Deodată a auzit un clopoţel sunând strident şi lătrat de
câini S-a trezit şi cu o haită după el, în momentul în care a luat-o la
fugă prin pădure. A urcat imediat într-un copac, cum fusese învăţat. Au
venit nemţii şi l-au capturat. Bătut, legat la ochi, a fost dus în
lagărul de prizonieri.. Şi acolo s-a purtat ca un surdomut. O clipă de
neatenţie şi, provocat fiind, s-a deconspirat. A vorbit. Au urmat
interogatorii, bătăi, pentru a spune cine 1-a trimis în acea misiune de
spionaj. Anchetatorii erau însoţiţi de un translator. L-au ameninţat cu
împuşcarea. Văzând că nu scot nimic de la el, au hotărât să-l bage în
cuşca unor câini ucigaşi. Îi ţineau la lanţ, dar îi asmuţeau
împotriva lui. Îngrozit, abia atunci a amuţit de-a binelea. După o lună,
lagărul de la Skromka a fost eliberat de ruşi şi partizani slovaci, în
luptele care s-au dat a fost rănit. Internat într-un spital al Crucii
Roşii, deservit de medici şi asistente de religie catolică, majoritatea
călugăriţe, a fost tratat cu multă atenţie, în special de o măicuţă,
Camelia, care s-a purtat cu el ca o mamă. I-a dăruit şi o statuetă cu
Maica Domnului. Aici s-a întremat cât de cât. După câteva luni, s-a
întors în ţară, cu trupele române. Pe jos. Internat în spitale, şi-a
recăpătat, cu greu, graiul.
După absolvirea
studiilor civile, s-a înscris la Şcoala Militară de Ofiţeri a
Ministerului de Interne. Mutat prin mai multe garnizoane, a avansat
treptat în grad, deşi i s-au creat multe probleme. Pentru că avusese
curajul să spună direct, fără să se teamă de nimeni şi de nimic, că una
se declară în cuvântările conducătorilor comunişti, în special ale lui
Nicolae Ceauşescu, pe care îl cunoscuse personal, ca şi pe Elena
Ceauşescu, şi alta era realitatea între timp, generaţii de pe front care
îl cunoscuseră şi scriseseră despre el declaraţii, recomandări, studii,
articole, cărţi, fuseseră, o parte dintre ei, marginalizaţi, închişi.
Nume grele ale armatei române: generalii Nicolae Dăscălescu, Ion Eremia,
ca să dăm numai două exemple dintre cei care 1-au prezentat ca pe un
erou, trăiau ei înşişi momente grele.
Ani de zile în
manualele şcolare reţinea atenţia şi uimirea copiilor un capitol
consacrat special unui mic erou, exemplu de iubire de ţară şi
patriotism, de dăruire şi curaj: “Caporal la 9 ani”. A fost scos, din
ordine superioare.
Scriitorii
Dumitru Radu Popescu şi Ion Grecea au scris despre el romanele “Prea mic
pentru un război atât de mare” şi, respectiv, “Prizonier la 9 ani”. După
primul, s-a turnat şi un film, cu acelaşi nume, care a rulat mult timp
în ţară, peste hotare, în special în S.U.A.
Despre biografia
lui fascinantă stau mărturie pagini de adevărată epopee semnate de
fostul ministru de Război, generalul Răşcanu, care i-a înmânat, pe
front, cea mai înaltă medalie, de generalii Costin Ionaşcu, Ion Boţea,
Ion Gh. Pană, Ion Stănculescu, Mihai Baron s.a.
Ofiţer fiind,
Marin Lungu a făcut studii superioare, şi-a dat doctoratul în istorie.
Să mai adăugăm
la toate acestea că numeroase televiziuni din Cehia, Slovacia, Franţa
i-au luat interviuri, aducându-i un binemeritat omagiu; presa scrisă din
multe ţări europene şi de peste ocean i-a consacrat articole elogioase.
După revoluţie a
fost avansat la gradul de general-maior.
Preşedintele
Slovaciei, aflat în vizită la Bucureşti, cu doi în urmă, a ţinut să-l
cunoască personal şi l-a decorat cu Ordinul Recunoştinţei
Petre BÂNĂ
Preluat din publicaţia “Naţiunea”, nr. 547(1012) - 17-23 februarie 2010
|
|