România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Ianuarie 1859 - ecoul pe plan naţional şi internaţional  al alegerii domnitorului Alexandru Ioan Cuza

 

Marele bărbat de stat Mihail Kogălniceanu a adresat în numele Adunării Elective un discurs politic cu valoare istorică, programatică, exprimând domnitorului sentimentele de preţuire ale poporului, dar şi ceea ce aştepta poporul suveran de la domnia lui Al. I. Cuza, şi anume, înfăptuirea Unirii Principatelor şi a unor ample reforme în structurile societăţii, promovarea justiţiei şi echităţii sociale. „Alegându-te pe tine domn în ţara noastră, releva M. Kogălniceanu, am voit să arătăm lumii ceea ce toată ţara doreşte: la legi nouă, om nou. Fii, dar, omul epocii... fă ca legea să fie tare, iar tu, Măria Ta, ca domn, fii bun, fii blînd, fii bun mai ales pentru acei pentru care mai toţi domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi. Nu uita că dacă cincizeci de deputaţi te-au ales domn, însă ai să domneşti peste două milioane de oameni. Fă dar ca domnia ta să fie cu totul de pace şi dreptate; împacă patimile şi urile dintre noi şi reintrodu în mijlocul nostru strămoşeasca frăţie. Fii simplu, Măria Ta, fii bun, fii domn cetăţean, urechia ta fie pururea deschisă la adevăr şi închisă la minciună şi la linguşire...1

Când Kogălniceanu şi-a încheiat discursul, toată lumea plângea în tribune. Victor Place, consulul Franţei la Iaşi, într-o depeşă diplomatică expediată Ministerului de Externe de la Paris, relata următoarele: „Am fost martorii unui fapt nemaivăzut, când într-o adunare se alege un principe în unanimitate... Alegerea colonelului Cuza reprezintă triumful deplin al ideilor unioniste şi liberale... E greu, totodată, să ne închipuim cu cât entuziasm a fost primită peste tot această alegere, entuziasm care se manifesta prin cele mai călduroase demonstraţii. Moldovenii au dovedit, astfel, că sînt la înălţimea speranţelor care se puseseră în ei“2.

În această zi memorabilă se consuma un mare act istoric care avea să constituie premisa realizării Unirii ţărilor române, surori, Moldova şi Muntenia.

Iaşul, capitala Moldovei unde s-au desfăşurat aceste momente istorice excepţionale, impresionante, a îmbrăcat haine de sărbătoare. Evenimentul alegerii lui Al. I. Cuza a avut un efect electrizant asupra ieşenilor. Mii şi mii de oameni, au invadat străzile şi au manifestat de bucurie ore întregi. În piaţa palatului erau peste 10 000 de oameni, iar strada Mare (azi Ştefan cel Mare) gemea de lume3. În timpul paradei care a urmat în onoarea noului domnitor al Unirii, acesta era profund impresionat, având lacrimi în ochi.

După cum relatează N. Gane, „văzduhul clocotea de sunetul tuturor clopotelor, tuturor bisericilor din oraş şi de bubuitul a 101 lovituri de tun“4. „Niciodată, relata acesta, n-am avut o mai puternică strîngere de inimă ca în faţa acestui mare act care era prima piatră aşezată în temeliile statului român. În acel moment am simţit individualitatea mea de român sporită, neamul meu înălţat; am văzut din negurile trecutului răsărind soare nou care avea să ne încălzească şi să ne lumineze spre un viitor şi mai frumos.”5

Seara, la lumina a sute de torţe, populaţia Iaşului a venit să felicite pe principe, făcîndu-i o manifestare entuziastă de simpatie. Un număr mare de telegrame au sosit la Iaşi din toate provinciile istorice româneşti, prin care se exprima nemărginita bucurie pentru înfăptuirea primului pas spre Unirea neamului românesc.

În faţa naţiunii române se deschidea astfel o strălucită perspectivă istorică. Aceasta va fi confirmată prin alegerea, la 24 ianuarie 1859, în unanimitate, a lui Al. I. Cuza şi ca domnitor al Ţării Româneşti, de către cei 64 deputaţi ai Adunării Elective.

Îndată după proclamarea votului, preşedintele Adunării Elective din Muntenia a expediat o telegramă înălţimii Sale Alexandru Ioan I., domnul Moldovei şi al Ţării Româneşti, la Iaşi, în care anunţându-i alegerea „în unanimitate”, îi comunica că adunarea „salută cu respect şi onor pe domnul său şi îl invită să ia cîrma ţării”6. La rândul său, Cuza răspundea de la Iaşi, telegrafic, că mulţumeşte adunării elective din Bucureşti „pentru votul său unanim de încredere”, şi declara că primeşte „cu mîndrie şi recunoştinţă de a fi domn al Ţării Româneşti, precum sînt domn al Moldovei”7.

O imagine elocventă a desfăşurării acestui moment istoric de însemnătate excepţională a fost redată şi de consulul Belgiei în Ţările Române, care, într-o telegramă expediată la Bruxelles arăta: „Numirea lui Cuza fu primită cu vii aclamaţii... La ieşirea din sală (deputaţii) fură duşi în braţe triumfal... Seara, oraşul era strălucitor iluminat, pe clădirile publice erau pancarde cu înscrisuri: «Trăiască Cuza», poporul în masă purtînd torţe a parcurs străzile cu muzică militară în frunte, oprindu-se la casele deputaţilor... pentru a-şi manifesta bucuria”8. „Acest rezultat la care nimeni nu se putea aştepta – se menţioneză în acelaşi document – nu este pus decît pe seama presiunii pe care poporul român, care doreşte cu orice preţ Unirea, a exercitat-o asupra deputaţilor…”9

Diplomatul belgian remarca rolul determinant jucat de masele populare în adoptarea acestei mari decizii naţionale10. Acelaşi lucru avea să sublinieze în corespondenţa sa diplomatică şi consulul Marii Britanii, Robert Calquhoum, care relata, între altele, că populaţia Capitalei şi din împrejurimi, numărând aproximativ          150 000 de oameni11..., „lucrători şi ţărani, au venit la Bucureşti să-şi aleagă principele”12.

Omologul său la Iaşi, Consulul H. A. Churchil, într-o corespondenţă telegrafică, sublinia ecoul deosebit de puternic pe care l-a avut în conştiinţa moldovenilor, alegerea lui Alexandru Ioan Cuza şi ca domnitor al Munteniei. „Alegerea lui Cuza în Valahia – menţiona acesta – a creat un mare entuziasm aici (la Iaşi). Se consideră că s-a efectuat un mare pas spre Unire13.

Era o victorie românească epocală, o strategie politică ingenioasă, o diplomaţie abilă şi spontană cu multiple implicaţii favorabile, care a eludat practic prevederile Convenţiei de la Paris, semnată de marile puteri europene, dând curs simţămintelor şi voinţei nestrămutate de Unire a poporului nostru.

Un nou stat european îşi face astfel loc pe harta continentului. La consolidarea noii Românii, vor contribui mai departe, cu inestimabilă forţă creatoare şi nestăvilit elan patriotic, toate clasele şi categoriile sociale, întreaga naţiune care îşi făurea acum propria soartă, propria istorie, noul său destin în condiţiile unui stat naţional unitar modern.

Problema Unirii Principatelor a stârnit interesul celor mai multe puteri europene, în frunte cu Franţa, care vedea în acest eveniment politic crearea unui echilibru şi a unei stări de pace durabile pe continent. Situaţia geografică a Principatelor Române, amplasate la confluenţa unor interese contradictorii ale marilor puteri europene, precum şi trecutul lor istoric, voinţa şi dorinţa, hotărârea şi lupta atât de ferme, duse de poporul român, nu puteau fi ignorate în aceste momente de cotitură pentru raportul de forţe pe plan european. Este şi motivul care explică interesele şi implicarea politico-diplomatică a Franţei, Angliei, Rusiei, Austriei, Turciei şi Sardiniei. Poziţia guvernelor şi parlamentelor care au sprijinit de la început, fără rezerve, cauza unirii românilor, a fost puternic influenţată de intervenţia şi aportul opiniei publice din aceste ţări şi, după cum am mai subliniat, îndeosebi din Franţa, Rusia, Sardinia etc., care s-a solidarizat consecvent şi a susţinut de la început, printr-o multitudine de forme şi mijloace, înfăptuirea Unirii Principatelor Române. Aşa se explică atitudinea favorabilă, angajantă şi militantă, în sprijinul aspiraţiilor naţionale româneşti; a unor oameni politici şi diplomaţi în frunte cu Napoleon al III-lea, Contele Walewski, regele Vittorio Emanuele al II-lea, contele Kiselleff şi atâţia alţii14. Totuşi, actul de la 24 ianuarie 1859, evenimentul hotărâtor al înfăptuirii procesuale a statului naţional unitar român a fost, în primul rând, după cum am demonstrat, opera maselor populare româneşti, a întregului nostru popor, în condiţii favorabile şi cu sprijinul unor forţe politice externe, care au înţeles oportunitatea şi legitimitatea idealului nostru naţional.

Prof. univ. dr.Constantin MARINESCU

 

 

Note

1 Augustin Z. N. Pop, Pe urmele lui M. Kogălniceanu, Bucureşti, 1979, p. 178.

2 România la 1859. Unirea Principatelor Române în conştiinţa europeană, vol. I. - documente externe; vol. II. texte străine, Bucureşti, 1984, passim; cf. şi Mircea Muşat, 24 ianuarie 1859. Poporul român proclamă unirea, „Magazin istoric” nr. 1/1987, p. 10.

3 D. Vitcu, Iaşii şi Unirea Principatelor, p. 124.

4 N. Gane, Scrisori, p. 404; cf. şi D. Vitcu, op. cit, p. 124.

5 Ibidem.

6 C. C. Giurescu, op. cit., p. 55.

7 Ibidem.

8 Românii la 1859. Unirea Principatelor Române, în conştiinţa europeană, passim; cf. şi M. Muşat, op. cit., pp. 10-13.

9 lbidem.

10 Ibidem.

11 Ibidem; cf. şi Dan Berindei, L’Union des Principautes Roumaines, loc. cit.

12 Ibidem.                                                            

13 Ibidem.

14 Gh. Platon, Lupta românilor pentru unitate naţională (1855-1859). Ecouri în presa europeană, passim : cf. si Leoniid Boicu, Diplomaţia europeană şi triumful cauzei române (1856-1859), Editura Junimea. Iaşi, 1979, passim ; Leonid Boicu, Geneza chestiunii române ca problemă internaţională, Editura Junimea Iaşi, 1975, passim.