România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Românii în perioada  memorandistă 1882 – 1895

 

În anul 1882 George Bariţiu a publicat „Memorialul” în numele Partidului Naţional Român. Prin acesta se revendica autonomia Transilvaniei şi se afirma cu tărie: „Naţiunea română niciodată şi în nici o împrejurare nu se va putea împăca cu sistema dualistă, ci va insista cu perseverenţă demnă pentru realizarea exactă, sinceră şi bine garantată, a programei sale”. Memorialul a fost publicat în limbile română (2.000 exemplare),   franceză (750), maghiară (700) şi germană (600) – a fost comentat sau reprodus în aproape toate ziarele româneşti precum şi de numeroase ziare străine ca: „Le bien public de Paris”, „La confederazione latino” (Roma), „Vaterland” (Viena) ş.a. Ziarele maghiare au atacat puternic noua îndrăzneală a românilor. (1)

Ungurii au atacat puternic „Memorialul” „invocând legile lor democratice, Constituţia liberală şi toate celelalte argumente cunoscute din panoplia propagandei maghiare în străinătate. Răspunsul era de asemenea plin de injurii la adresa românilor transilvăneni”.

Studenţii români din Transilvania a publicat o „Replică” la răspunsul unguresc în limbile română, franceză, germană, engleză şi italiană. Replica a fost scrisă cu bun simţ politic şi cu o metodă de documentare unică în genul ei, bazată pe legile şi datele statistice oficiale ale statului ungar. Era un act de curaj excepţional, cunoscută fiind mentalitatea cercurilor conducătoare ungureşti din Transilvania. Apariţia Replicii a produs o enormă senzaţie în Ungaria, căci nici presa ungurească, nici guvernul ungar nu se aşteptau la acest act de curaj al tinerimii româneşti”…

„Fiind deschisă o anchetă judiciară împotriva autorilor Replicii, toţi studenţii români din universităţile ungureşti se declară solidari cu conţinutul ei. Pentru a nu dezlănţui un nou scandal politic, ungurii au limitat urmărirea judiciară numai împotriva unuia dintre autorii acestei Replici şi anume împotriva doctorului Aurel Popovici. Acesta a fost condus între baionete de la Predeal la Cluj, ca un simplu borfaş. Popovici a fost condamnat de juriu din Cluj la 4 ani închisoare şi la o amendă de 5.000 florini.

Mişcarea naţională a românilor din Transilvania a avut un puternic ecou în România. La loc de frunte au fost studenţii din Bucureşti şi Iaşi. Un rol deosebit în pregătirea opiniei publice din România şi străinătate l-a avut „Liga pentru unitatea culturală a românilor”, înfiinţată la Bucureşti în decembrie 1890 şi care şi-a început activitatea în mod oficial la 24 ianuarie 1891. „Sub influenţa Ligii se redactează Memoriul studenţilor din Bucureşti, care dezvăluie lumii «anomalia» din Imperiul austro-ungar ce merită toată atenţia din partea Europei: agresiunea naţionalităţilor ne-maghiare şi ne-germane” (Memoriul studenţilor, Bucureşti, 1891).

„Documentarea serioasă, limbajul sobru şi demn au făcut o bună impresie. Presa franceză, italiană, belgiană şi engleză îi acordă o mare atenţie”…

„Congresul interparlamentar de la Roma din 1891 după prezentarea raportului fruntaşului politic român Nicolae Fleva, cu privire la nedreptăţile suferite de românii din Transilvania, a propus, prin glasul deputatului italian Renato Imbriani secondat de Menotti Garibaldie, fiul lui Giusepe Garibaldi, o moţiune cu privire la „dreptul tuturor popoarelor la unitate naţională”, moţiune îmbrăţişată cu căldură de toate delegaţiile, în afara celei ungare. Presa italiană apără cu căldură cauza românilor, iar la manifestaţia de simpatie de la Roma participă peste 20.000 de persoane”.

Într-o asemenea conjunctură internă şi internaţională, cu „opinia publică pregătită”, Conferinţa naţională a Partidului Naţional Român din Transilvania, din ianuarie 1892, a hotărât înaintarea Memorandului Curţii de la Viena. Mai ales că noile măsuri opresive ale guvernelor maghiare constituiau o ameninţare şi mai gravă pentru naţiunea română. Legea presei, mai aspră în Transilvania decât în Ungaria, urmărea gâtuirea liberei exprimări prin scris.

Legea electorală de asemenea era mai nedreaptă pentru Transilvania. Censul, care conferea dreptul de vot era cu mult mai ridicat în Transilvania, unde majoritatea populaţiei era formată din români, decât în Ungaria. Censul era mai ridicat în mediul rural unde marea majoritate a populaţiei o formau ţăranii români – decât din mediul urban, unde populaţia majoritară era maghiară.

Legea naţionalităţilor n-a fost respectată, cu toate inechităţile pe care le cuprindea. Limbile naţionalităţilor n-au fost recunoscute, în administraţie, justiţie, învăţământ, parlament, nici dreptul reprezentanţilor naţionalităţilor în funcţii publice, mici şi mari.

Inechitatea de tratament a naţionalităţilor în general, implicit a celei române, era vădită şi în viaţa economică…

Inechitatea era tot atât de flagrantă şi în distribuirea proprietăţii funciare. Legile agrare favorizau într-un grad superior proprietatea funciară mare, în detrimentul proprietăţii mici ţărăneşti. Majoritatea ţărănimii era de naţionalitate română, iar marea majoritate a moşierimii era maghiară…

Memorandul reprezenta dorinţa şi voinţa întregii naţiuni române dar a fost refuzat de către împăratul Francisc Iosif I, iar memorandiştii au fost victimele represiunii autorităţilor maghiare. (3)

Cei 300 de delegaţi în frunte cu avocatul Ioan Raţiu din Turda, pleacă la Viena, dar acolo Franz Iosif, refuză să primească delegaţia. Plicul conţinând Memorandul românesc ajunge totuşi în mâinile împăratului, care, fără a-l deschide, îl  trimite guvernului ungar, care n-ul deschide dar îl depune la arhivele din Budapesta.

La reîntoarcerea în Transilvania, membrii delegaţiei române au avut de suferit enorme vexaţiuni. Mulţi dintre ei au fost chiar victima unor agresiuni violente; casa lui Ioan Raţiu, preşedintele Partidului Naţional Român şi conducătorul delegaţiei de la Viena, a fost avariată, iar fruntaşul român abia a putut scăpa cu viaţă, refugiindu-se la Sibiu. De notat că Ioan Raţiu a fost tribun în oastea revoluţionară a lui Avram Iancu – în 1848 avea numai 19 ani iar împăratul 18 şi se aflau în aceeaşi tabără contra ungurilor. Ioan Raţiu a fost cel care a intervenit la luptătorii români să nu se răzbune pe ungurii din Turda care uciseseră mulţi români. De la unguri şi împărat se poate cere recunoştinţă?

Fiindu-le refuzat dreptul elementar de a petiţiona, garantat în mod expres de Constituţia pe care guvernanţii de la Budapesta o exhibau la orice ocazie – fiindu-le refuzată până şi cinstea de a li se citi, dacă nu  şi rezolva cererile lor, românii difuzau textul Memorandului în străinătate.

„Guvernul ungar a deschis acţiune publică împotriva autorilor Memorandului (25 persoane). Pe banca acuzării stătea întregul popor român. Din acuzator însă, ungurii deveniră, în faţa întregii lumi civilizate, adevăraţi acuzaţi ai acestui proces monstruos.

La 25 mai 1894, juraţii maghiari din Cluj îi condamnă pe fruntaşii români la pedepse variind între 8 luni şi 5 ani închisoare şi la amenzi imense”.

Părintele Lucaciu Vasile, care suferise până atunci mai multe condamnări pentru patriotica lui atitudine, a fost condamnat să ispăşească  pedeapsă de 5 ani închisoare.

Juriul a mai dictat următoarele pedepse: închisoare de stat pentru dr. Ioan Raţiu (2 ani), Gheorghe Pop de Băseşti (3 ani), Dr. D.P. Barcianu (2 ani şi jumătate), Nicolae Cristea (8 luni), Iuliu Coroianu (2 ani şi 8 luni), Patriciu Barbu (2 luni), Dr. Teodor Mihalyi (2 ani şi jumătate), Aurel Suciu (1 an şi jumătate), Mihai Veliciu (2 ani), Rubin Patiţia (2 ani şi jumătate), Gherasim Domide (2 ani şi jumătate), Dionisie Roman (8 luni), Septimiu Albini (2 ani şi jumătate), precum şi la plata sumei de 3.238 florini şi 65 creiţari. (4)

Apusul protestează. Întreaga presă europeană se solidarizează cu românii din Transilvania. Mitinguri de protest erau organizate în Anglia şi Franţa.

Ilie FURDUIU

 

Bibliografie:

1. Vasile Netea (1979), Spre unitatea statală a poporului român, pg. 295-260.

2. Milton G. Lehrer (1991), Ardealul, pământ românesc, pg. 261-262.

3. Ştefan Pascu (1983), Ce este Transilvania?, pg. 154-156.

4. M. Lehrer, op. cit., p. 263.