Balada lui
Horea
Poposesc
drumeţii unde,
Codru de vânzări i-ascunde
Unde asupră-le îşi lasă
Bradul creanga răcoroasă
După legea drumeţească
Din amnar aprind o iască
Scot din fundul legăturii
Cele cuvenite gurii
Şi sorb după cuviinţă
Miedul rece din berbinţă.
Numai Horia-adânc suspină
Nu mănâncă nici nu-nchină
Ci cum şade, i se pare
Că din brad un glas tresare.
Bradul cu amărăciune,
Parcă-i spune, parcă-i spune:
Vasile Ursu Nicola, cunoscut ca HOREA (n. 1731
la Arada,
azi Horea - d. 28 februarie 1875 la Alba Iulia,
după o pictură
aflată în biserica din comuna Horea, jud. Alba
-Codrul meu fluier ţi-a dat
Cu viers dulce, legănat
Cum horeşti din fluier tu
Nu e om să zică nu
Peste-un drum de zece poşti
După fluier te cunoşti
Şi horind aşa frumos
Nume de Horia ţi-au scos
Dar de-o vreme nu mai cânţi
Inimile să-nfierbânţi
Pentru ce-o fi amuţit
Fluieraşul tău vestit ?
-Cum să cânt când ţara mea
Geme în robie grea
N-avem pită, n-avem strai
N-avem lemn de unde să tai
Lemn de doniţi şi ciubere
Linguri mari şi mititele
Tot n-ai ce-mbuca din ele
N-avem ţoale pentru lăiţi
La tri case un opaiţ.
Şi de patru ori m-am dus
Împăratului de-am spus
Şi amar m-am jeluit
Nimeni nu m-a auzit
Şi-acum fac cale- ntoarsă
De la Viena către casă
Şi-oi scula din codrii moţii
Şi-oi lovi în grof cu toţii
Că nu-i vreme de jelit
De jelit şi lenevit
Fluierul, nu l-am uitat
Vine-o vreme de cântat
Şi-or juca pe cum le cânt
Oh, horile-aş în mormânt !
Bradule-ţi fac plecăciune
Străşnicie-n mine pune
Să stau neclintit ca tine
În viforniţe haine,
Cum stă codrul ţării mele
Neclintit în vremuri grele!
Bate clopot, după clopot
Şi se iscă-n munţi un clocot
Şi cu fiecare dangăt,
Se stârneşte-n codru-n freamăt:
-Horia mâniei sale
Să nu-i stea nimeni în cale
Unde sunt castele-nalte
Limba flăcărilor salte!
„Alelei grofi, acum şi-acum
Să vedem care şi cum!
Peste oastea lor înfrântă
Nu iobagii se avântă
Ci puhoi cumplit de ape
Ce în drum nimic nu-i scape
Vor rămâne peste vreme
Oase albe prin poiene
În rădvanele-ncărcate
Grofii fug şi fug departe
Fug ca alte oşti să strângă
Flacăra din munţi s-o stingă
Ei au bombarde şi pistoale
Noi… avem mâinile goale
Ei au puşti şi au oşteni,
Noi ne-an tras în Apuseni
Şi pe toţi de ne-or da morţii
Fruntea tot nu-şi pleacă moţii!
În pădurea Scorăcet
Horia, horia încet.
Fluieraş fără odihnă,
Faci pe Cloşca de suspină!
Dar în codru tăinuit
O potecă s-a ivit
Şi sub bolta-ntunecată
Un om calea îi arată
Dar nu-i om, i-un trădător
Un slugoi al grofilor
Ce pe galbeni s-a tocmit
Şi în codru a venit
Să-l dea viu pe mâna lor
Vulturaşul moţilor.
„Blestemat să fii pe veci !
Să n-ai curte nici poteci,
Casa să nu te primească,
Drumul să te rătăcească,
Sub copaci să n-ai răcoare
Să n-ai umbră, să n-ai soare,
Să mori singur nejelit!
Pe mormântu-ţi părăsit
Să nu plângă niciodată
Nici vreo mumă nici vreo fată!
Apa-n pumni fie-ţi amară,
Vânzătorule de ţară,
Blestemat de trădător!
Că-l vânduşi pe Horia lor,
Să-l pună sub roată jos
Să-l zdrobească os cu os.”
L-aţi ucis!...
Poţi să tragi un om pe roată
Dar o ţară ? … Niciodată !
Din
folclorul moţilor, transmis de
ec. Melania FOROSIGAN Zlatna
|