România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Balada lui Horea

 

Poposesc drumeţii unde,

Codru de vânzări i-ascunde

Unde asupră-le îşi lasă

Bradul creanga răcoroasă

După legea drumeţească

Din amnar aprind o iască

Scot din fundul legăturii

Cele cuvenite gurii

Şi sorb după cuviinţă

Miedul rece din berbinţă.

Numai Horia-adânc suspină

Nu mănâncă nici nu-nchină

Ci cum şade, i se pare

Că din brad un glas tresare.

Bradul cu amărăciune,

Parcă-i spune, parcă-i spune:

Vasile Ursu Nicola, cunoscut ca HOREA (n. 1731 la Arada,

azi Horea - d. 28 februarie 1875 la Alba Iulia, după o pictură

aflată în biserica din comuna Horea, jud. Alba

-Codrul meu fluier ţi-a dat

Cu viers dulce, legănat

Cum horeşti din fluier tu

Nu e om să zică nu

Peste-un drum de zece poşti

După fluier te cunoşti

Şi horind aşa frumos

Nume de Horia ţi-au scos

Dar de-o vreme nu mai cânţi

Inimile să-nfierbânţi

Pentru ce-o fi amuţit

Fluieraşul tău vestit ?

-Cum să cânt când ţara mea

Geme în robie grea

N-avem pită, n-avem strai

N-avem lemn de unde să tai

Lemn de doniţi şi ciubere

Linguri mari şi mititele

Tot n-ai ce-mbuca din ele

N-avem ţoale pentru lăiţi

La tri case un opaiţ.

Şi de patru ori m-am dus

Împăratului de-am spus

Şi amar m-am jeluit

Nimeni nu m-a auzit

Şi-acum fac cale- ntoarsă

De la Viena către casă

Şi-oi scula din codrii moţii

Şi-oi lovi în grof cu toţii

Că nu-i vreme de jelit

De jelit şi lenevit

Fluierul, nu l-am uitat

Vine-o vreme de cântat

Şi-or juca pe cum le cânt

Oh, horile-aş în mormânt !

Bradule-ţi fac plecăciune

Străşnicie-n mine pune

Să stau neclintit ca tine

În viforniţe haine,

Cum stă codrul ţării mele

Neclintit în vremuri grele!

Bate clopot, după clopot

Şi se iscă-n munţi un clocot

Şi cu fiecare dangăt,

Se stârneşte-n codru-n freamăt:

-Horia mâniei sale

Să nu-i stea nimeni în cale

Unde sunt castele-nalte

Limba flăcărilor salte!

„Alelei grofi, acum şi-acum

Să vedem care şi cum!

Peste oastea lor înfrântă

Nu iobagii se avântă

Ci puhoi cumplit de ape

Ce în drum nimic nu-i scape

Vor rămâne peste vreme

Oase albe prin poiene

În rădvanele-ncărcate

Grofii fug şi fug departe

Fug ca alte oşti să strângă

Flacăra din munţi s-o stingă

Ei au bombarde şi pistoale

Noi… avem mâinile goale

Ei au puşti şi au oşteni,

Noi ne-an tras în Apuseni

Şi pe toţi de ne-or da morţii

Fruntea tot nu-şi pleacă moţii!

În pădurea Scorăcet

Horia, horia încet.

Fluieraş fără odihnă,

Faci pe Cloşca de suspină!

Dar în codru tăinuit

O potecă s-a ivit

Şi sub bolta-ntunecată

Un om calea îi arată

Dar nu-i om, i-un trădător

Un slugoi al grofilor

Ce pe galbeni s-a tocmit

Şi în codru a venit

Să-l dea viu pe mâna lor

Vulturaşul moţilor.

„Blestemat să fii pe veci !

Să n-ai curte nici poteci,

Casa să nu te primească,

Drumul să te rătăcească,

Sub copaci să n-ai răcoare

Să n-ai umbră, să n-ai soare,

Să mori singur nejelit!

Pe mormântu-ţi părăsit

Să nu plângă niciodată

Nici vreo mumă nici vreo fată!

Apa-n pumni fie-ţi amară,

Vânzătorule de ţară,

Blestemat de trădător!

Că-l vânduşi pe Horia lor,

Să-l pună sub roată jos

Să-l zdrobească os cu os.”

L-aţi ucis!...

Poţi să tragi un om pe roată

Dar o ţară ? … Niciodată !

 

Din folclorul moţilor, transmis  de

ec. Melania FOROSIGAN   Zlatna