Dacii mi-au
vorbit!
Vizita culturală pe care am
desfaşurat-o în mai 2013 la Roma cu ocazia aniversării a 1900 de ani de
la inaugurarea Columnei lui Traian, m-a transformat într-un împătimit
susţinător al importanţei neamului dac în evoluţia formării limbii
române, a poporului român.
Delegaţia reprezentativă din
România a fost compusă din reprezentanţi de seamă ai Ligii Culturale
Române a românilor de pretutindeni, printre care domnul gen.(rez.)
Mircea Chelaru, preşedintele Victor Crăciun şi alţii.
Şansa sau concursul de împrejurări
pozitiv a fost că la acest eveniment să participe ca şi organizator şi
Primaria oraşului Zlatna, prin primarul Silviu Ponoran.
Înainte cu puţin timp de pregătirea
acestui eveniment, subsemnatul împreună cu doamna Melania Forosigan am
redactat un articol în revista DACOROMANIA oarecum controversat dar în
acelaşi timp inedit, referitor la poziţionarea geografică a taberei
militare a împăratului Traian în momentul prezentării capului tăiat al
regelui Decebal, de către comandantul general Tiberius Claudius Maximus.
Ceea ce am vrut noi să sugerăm în
materialul nostru reprezintă importanţa vechiului municipiu Ampelum –
Zlatna, alături de Apulum – Alba Iulia în Dacia Romană după anul 106.
Subiectul principal abordat a fost
un loc din Zlatna, o câmpie aflată la ieşirea înspre Abrud, ce poartă
numele de Troian. Puţini au fost aceia care s-au interesat de
provenienţa şi importanţa acestei denumiri. Am amintit în articol
exemple date de I.R. Abrudeanu, N. Iorga, T. Frincu şi G. Candrea,
oprindu-ne la un poem foarte vechi, o operă monumentală a vremii, scrisă
de un mare poet silezian, părintele poeziei moderne a Germaniei – Martin
Opitz – “Zlatna la cumpăna dorului”. În această prezentare extraordinară
pe Valea Ampoiului şi a ţinutului Zlatnei, Opitz descrie clar şi convins
ce înseamnă Troianul nostru, astfel:
“... Tinutul Zlatna însă, de mine-i
mai iubit,
Prin locurile – acestea, Traian
l-au biruit,
Pe Decebal, iar pratul din
scriptele’n păstrate
Că-n limba voastră veche rămâna, ca
atare
Numindu-l pană astăzi Câmpia lui
Traian
Alăturea-i de pază stă muntele
Vulcan
...............” (Traducere: M.
Gavril)
Trebuie precizat faptul că această
explicaţie a denumirii de Troian a fost dată de M. Opitz în 1621-1622
când marele poet s-a îndrăgostit de meleagurile Zlatnei. În tot acest
timp poetul a intreprins o serie de cercetări cu caracter arheologic
prin zona munţilor din apropierea Zlatnei şi pe râul Ampoi, întocmind o
lucrare extrem de importantă, dar, din păcate pierdută, furată şi sau
distrusă – DACIA ANTIQUA… unde suntem siguri că am fi găsit răspunsuri
la multe întrebări legate de regatul dac şi de istoria noastră.
“În anul 1965 a fost descoperit
într-un sat de lângă anticul Filippi (nord-vestul Provinciei romane -
Macedonia) un epitaf cu o inscripţie latinească în relief. Pe partea de
sus este reprezentat Tiberius Claudius Maximus călare în faţa unui
personaj doborât la pământ; din textul inscripţiei care constituie
partea de jos a pietrei, reiese că personajul căzut era Decebal, din
mâna căruia aluneca sabia curbă cu care îşi tăiase gâtul. Textul
inscripţiei mai prevede şi locul unde i s-a predat lui Traian capul
duşmanului – la Ranisstorum”. (Ranisstorum – Tabăra militară a
împăratului Traian de la Zlatna, T. Ponoran, M. Forosigan, revista
Dacoromânia, nr. 63)
Concluzia articolului nostru a fost
că Ranisstorum este Câmpia lui Traian şi de aceea Zlatna a primit o
importanţă covârşitoare în imediata organizare a Daciei cucerite de
Traian.
Vizita noastră de la Roma s-a
dovedit a fi un real succes atât pe plan organizatoric cât şi pe plan
educaţional, considerand ca am făcut o reconversie culturală de la
statutul de daco-roman la cel de traco-dac.
Atât Arcul de Triumf al lui
Constantin cel Mare de la Roma cât şi Muzeul de la Vatican sunt dovezi
vii ale importanţei strămoşilor noştri în emanciparea cultural-economică
a Imperiului Roman.
Am făcut următoarea legătură: la
100 m de staţia de metrou şi 50 m fata de marele Coloseum roman stau
ridicaţi la 30 m înălţime, statuile strămoşilor noştri exprimând ceva
extraordinar: Demnitatea şi
Onoarea poporului dac. Nimic nu te poate face mai mândru decât să
îţi priveşti strămoşii cu priviri demne deasupra unor monumente ridicate
chiar de învingătorii lor.
Mi-am mai pus o întrebare văzând
multitudinea statuilor de nobili daci expuse la Muzeul din Vatican şi în
toata Europa: “Perit-au dacii?”, cum spunea marele B. P. Haşdeu…Cum este
posibil ca dacii să fie singurul popor venerat arhitectural de către
romani, atât de Traian, cât şi de un oponent vehement al acestuia,
Constantin – marele restaurator al creştinităţii?!
Uite că după mai puţin de un an de
zile, dacii mi-au răspuns! Dacii care au trăit în jurul Zlatnei mi-au
arătat ce putere militara şi spirituală erau!
Pasiunea mea pentru istorie şi
arheologie s-a materializat în achizitionarea unui detector de metale
acum doi ani de zile, deşi în România persoanele care deţin un astfel de
aparat sunt considerate în mentalul colectiv distrugători ai
patrimoniului cultural-istoric. Pe de-o parte înţeleg această percepţie
analizând cazul brăţărilor dacice şi al multor tezaure ce au luat drumul
străinătăţii fiind recuperate cu greu de organele instituţionale
româneşti. Spun că înţeleg de ce detectoriştii sunt văzuti cu ochi răi
de arheologi şi de organele legii pentru ca de cele mai multe ori
lăcomia, prostia, lipsa de educaţie sau de iubire de neam fac şi au
făcut ca istoria noastră să fie pierdută şi vândută prin case de
licitaţii, iar tinerii din România să nu afle adevărul unor obiecte
unicat ce au fost scoase din pământul nostru. Mai mult decât atât puţini
dintre acesti indivizi se opresc in momentul când găsesc un sit
arheologic necunoscut şi anunţă autorităţile; sapă în continuare şi
distrug astfel arealul arheologic de la faţa locului.
Totuşi eu consider că există şi o
latură pozitivă a acestei pasiuni a arheologiei moderne pentru că astfel
ies la iveală elemente istorice ale trecutului nostru care poate
niciodată nu ar fi putut fi descoperite de cineva. Este improbabil ca de
la 50 de cm să scoată cineva într-un varf de deal arsenale militare
dacice fără utilizarea unui astfel de aparat. Personal eu văd pe viitor
o colaborare a posesorilor de astfel de aparate cu arheologi şi istorici
autorizaţi pe considerentul ca ,,unde-s mulţi puterea creşte si istoria
sporeste,,.
Referitor la lăcomia oamenilor şi
la distrugerea arealului arheologic şi implicit a istoriei am să fac o
incursiune în timp şi am să vă prezint un punct de vedere al marelui
român Ion Rusu Abrudeanu în lucrarea „Aurul românesc”, p.114 prin jurul
anilor 1930:
,,Dar chiar de când avem fericirea
să trăim în România Mare, autorităţile române stau cu totul nepăsătoare
în faţa jafului ce se comite cu obiectele vechi ce se mai găsesc pe
ici-colo şi vorbesc despre trecutul nostru. Aşa, de exemplu, pe locurile
de case distribuite cu ocazia împroprietării la Partoş(Portul
Murăşului), între gara Alba-Iulia şi podul de peste Murăş, s-a clădit în
vremea din urmă un respectabil număr de case noui, întrebuinţând o bună
parte din căramizile ştampilate din timpul dominaţiunii romane, săpate
şi scoase la iveală de cei interesaţi, fără ca autoritatea comunală a
oraşului să ia măsuri pentru adunarea, selecţionarea şi păstrarea
acestui material preţios în muzeul comunal, cum a procedat sub regimul
maghiar învăţatul profesor dela liceul local dr. Cserni Bela, autorul
importantelor săpături făcute pe locul vechiului oraş Apulum.
Ar fi timpul să ne deşteptăm şi să
fim mai vigilenţi şi mai respectuoşi cu puţinele urme ce se mai găsesc
cate-odată, grăindu-ne despre trecutul străbunilor noştri, căci din
respectul pentru Gloria trecutului putem să mai culegem îmbărbătare
pentru viitorul ce ne aşteaptă.” (I.R. Abrudeanu, Aurul românesc, p.
114, anul 1933)
Acest indemn se potriveşte la fel
de bine şi situaţiei actuale a fărădelegilor aduse împotriva
patrimoniului mobil al ţării noastre.
Fiindcă am absolvit ştiinţele
juridice, ştiu analiza un fenomen social şi din punct de vedere juridic
şi de aceea înainte de a deţine un astfel de aparat am lecturat atent
legislatia si am observat interpretabilitatea şi lacunele de care dă
dovadă. În ciuda acestui fapt am respectat legea care reglementează
regimul detecţiilor şi al patrimoniului mobil al tării noastre. Nu m-am
apropiat niciodată de zona vreunui sit arheologic fiindcă art. 47 alin.
2 Leg. 182/2000 interzice cu desăvârşire detecţiile sau săpăturile
neautorizate în astfel de zone.
Într-o zi de duminică am decis să
ies cu fratele meu cu detectorul urcând nişte dealuri de la Zlatna spre
Muntele Vinţului unde am observat un loc plin de farmec al naturii, un
loc unde parcă te încarci cu energie pozitivă şi mi-am spus mie cât şi
lui Razvan că aici trebuie să fi fost ceva. Am cercetat locul
superficial şi am observat că în pământ erau multe obiecte ce păreau mai
vechi de Evul Mediu, îndeosebi cuie şi vârfuri de săgeţi. La un moment
dat am primit un semnal puternic într-un loc de lângă o stâncă şi am
săpat aproximativ 35 cm, unde am descoperit un cuţit îndoit. L-am scos
încet fara a brusca pietrele care erau în jurul lui şi am realizat de-a
dreptul siderat că era un pumnal dacic, despre care am aflat mai târziu
că se numea SICA! Am continuat să primesc semnal de la aparat şi am mai
săpat 10 cm, moment în care am descoperit o zăbală de cal tracică! În
acelaşi loc cu zabala am găsit şi o lance fragmentată cât şi un pinten
perfect conservat. În continuare am cercetat locul şi am mai descoperit
încă patru pumnale dacice, cinci lănci îndoite şi încă două zăbale
extraordinar de bine păstrate. Nu va pot descrie sentimentul! A fost ca
şi când m-am întors în timp şi am atins o parte a civilizaţiei
strămoşilor nostri daci. Atunci am simţit că dacii mi-au vorbit după
vizita de la Roma din vara anului 2013.
Ceea ce am descoperit împreună cu
fratele meu în acel vârf de deal este posibil să fie chiar o necropolă
dacică. Am constatat acest lucru pentru că patru pumnale şi cinci lănci
erau arse şi îndoite ritualic, procedeu pe care îl desfăşurau elitele
razboinice ale dacilor la înmormântare. Este remarcabil faptul că
obiectele s-au păstrat într-o stare foarte bună datorită solului uscat
şi stâncos.
Sica era o armă tipică dacilor,
războinicilor iscusiţi şi după cum se poate vedea în poze, un pumnal mai
scurt decât o sabie, încovoiat şi cu tăişul pe interior având un canal
de scurgere a sângelui după înjunghiere. Pumnalele au încrustate pe lamă
diferite simboluri, de la stele la vulturi la elemente zoomorfe,
asocieri de puncte, cercuri, linii, unul dintre ele fiind executat de o
mana iscusită având un mâner lucrat absolut extraordinar. Canalele
încrustate pe lamă numite şi Blutrinne reprezintă un element comun
armelor folosite pentru înjunghiere şi sporesc efectele letale ale
acestora.
Acest tip de pumnale s-a găsit şi
în nordul şi vestul Bulgariei şi în sud-vestul şi centrul României, mare
parte într-un context arheologic funerar împreună cu alte podoabe ca
lănci, zăbale, pinteni, întregind astfel un ritual funerar complet, ceea
ce mă face să cred cu tot dinadinsul că locul peste care am dat este o
necropolă dacică. Mai rămâne de văzut pe viitor după o serioasă
descărcare arheologică la care sper să iau parte, dacă sunt mai mult de
5 morminte de acest tip şi dacă inventarul găsit o să includă şi spade
şi de ce nu chiar scuturi.
După descoperire am luat legatura
pe forumul detectiemetal.com cu domnul Catalin Borangic, un cunoscător
al acestui subiect care m-a consiliat din toate punctele de vedere si
apoi impreuna cu dumnealui m-am prezentat la Muzeul Naţional al Unirii
din Alba Iulia în termenul legal de 72 de ore de la descoperire, unde am
colaborat foarte bine atât cu conducerea instituţiei cât şi cu
reprezentantul Poliţiei Patrimoniului.
Această descoperire peste care am
dat întâmplător vine în plus ca o dovadă a faptului că zona Zlatna şi
împrejurimile au fost puncte importante ce au reprezentat stâlpi de
apărare ai aurului din Apuseni contra cotropitorilor. La o primă vedere,
reprezentanţii muzeului cât şi domnul Cătălin Borangic, au remarcat ca
astfel de pumnale cu lama decorată şi cu o măiestrie a lucrăturii
aparţineau aristrocraţilor daci, a războinicilor de elită din regatul
strămoşilor noştri.
Ce senzaţie de nemurire sufletească
am avut când am scos din pământ un pumnal asemănător cu cel de pe
Columna lui Traian, cu care Decebal şi-a curmat viaţa…
Aşadar în continuare apar elemente
noi ale importanţei civilizaţiei dacice în zona noastră şi sunt convins
că nu vor fi ultimele.
Tudor PONORAN
|