România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Dacii mi-au vorbit!

 

Vizita culturală pe care am desfaşurat-o în mai 2013 la Roma cu ocazia aniversării a 1900 de ani de la inaugurarea Columnei lui Traian, m-a transformat într-un împătimit susţinător al importanţei neamului dac în evoluţia formării limbii române, a poporului român.

Delegaţia reprezentativă din România a fost compusă din reprezentanţi de seamă ai Ligii Culturale Române a românilor de pretutindeni, printre care domnul gen.(rez.) Mircea Chelaru, preşedintele Victor Crăciun şi alţii.

Şansa sau concursul de împrejurări pozitiv a fost că la acest eveniment să participe ca şi organizator şi Primaria oraşului Zlatna, prin primarul Silviu Ponoran.

Înainte cu puţin timp de pregătirea acestui eveniment, subsemnatul împreună cu doamna Melania Forosigan am redactat un articol în revista DACOROMANIA oarecum controversat dar în acelaşi timp inedit, referitor la poziţionarea geografică a taberei militare a împăratului Traian în momentul prezentării capului tăiat al regelui Decebal, de către comandantul general Tiberius Claudius Maximus.

Ceea ce am vrut noi să sugerăm în materialul nostru reprezintă importanţa vechiului municipiu Ampelum – Zlatna, alături de Apulum – Alba Iulia în Dacia Romană după anul 106.

Subiectul principal abordat a fost un loc din Zlatna, o câmpie aflată la ieşirea înspre Abrud, ce poartă numele de Troian. Puţini au fost aceia care s-au interesat de provenienţa şi importanţa acestei denumiri. Am amintit în articol exemple date de I.R. Abrudeanu, N. Iorga, T. Frincu şi G. Candrea, oprindu-ne la un poem foarte vechi, o operă monumentală a vremii, scrisă de un mare poet silezian, părintele poeziei moderne a Germaniei – Martin Opitz – “Zlatna la cumpăna dorului”. În această prezentare extraordinară pe Valea Ampoiului şi a ţinutului Zlatnei, Opitz descrie clar şi convins ce înseamnă Troianul nostru, astfel:

“... Tinutul Zlatna însă, de mine-i mai iubit,

Prin locurile – acestea, Traian l-au biruit,

Pe Decebal, iar pratul din scriptele’n păstrate

Că-n limba voastră veche rămâna, ca atare

Numindu-l pană astăzi Câmpia lui Traian

Alăturea-i de pază stă muntele Vulcan

...............” (Traducere: M. Gavril)

Trebuie precizat faptul că această explicaţie a denumirii de Troian a fost dată de M. Opitz în 1621-1622 când marele poet s-a îndrăgostit de meleagurile Zlatnei. În tot acest timp poetul a intreprins o serie de cercetări cu caracter arheologic prin zona munţilor din apropierea Zlatnei şi pe râul Ampoi, întocmind o lucrare extrem de importantă, dar, din păcate pierdută, furată şi sau distrusă – DACIA ANTIQUA… unde suntem siguri că am fi găsit răspunsuri la multe întrebări legate de regatul dac şi de istoria noastră.

“În anul 1965 a fost descoperit într-un sat de lângă anticul Filippi (nord-vestul Provinciei romane - Macedonia) un epitaf cu o inscripţie latinească în relief. Pe partea de sus este reprezentat Tiberius Claudius Maximus călare în faţa unui personaj doborât la pământ; din textul inscripţiei care constituie partea de jos a pietrei, reiese că personajul căzut era Decebal, din mâna căruia aluneca sabia curbă cu care îşi tăiase gâtul. Textul inscripţiei mai prevede şi locul unde i s-a predat lui Traian capul duşmanului – la Ranisstorum”. (Ranisstorum – Tabăra militară a împăratului Traian de la Zlatna, T. Ponoran, M. Forosigan, revista Dacoromânia, nr. 63)

Concluzia articolului nostru a fost că Ranisstorum este Câmpia lui Traian şi de aceea Zlatna a primit o importanţă covârşitoare în imediata organizare a Daciei cucerite de Traian.

Vizita noastră de la Roma s-a dovedit a fi un real succes atât pe plan organizatoric cât şi pe plan educaţional, considerand ca am făcut o reconversie culturală de la statutul de daco-roman la cel de traco-dac.

Atât Arcul de Triumf al lui Constantin cel Mare de la Roma cât şi Muzeul de la Vatican sunt dovezi vii ale importanţei strămoşilor noştri în emanciparea cultural-economică a Imperiului Roman.

 Am făcut următoarea legătură: la 100 m de staţia de metrou şi 50 m fata de marele Coloseum roman stau ridicaţi la 30 m înălţime, statuile strămoşilor noştri exprimând ceva extraordinar: Demnitatea şi Onoarea poporului dac. Nimic nu te poate face mai mândru decât să îţi priveşti strămoşii cu priviri demne deasupra unor monumente ridicate chiar de învingătorii lor.

Mi-am mai pus o întrebare văzând multitudinea statuilor de nobili daci expuse la Muzeul din Vatican şi în toata Europa: “Perit-au dacii?”, cum spunea marele B. P. Haşdeu…Cum este posibil ca dacii să fie singurul popor venerat arhitectural de către romani, atât de Traian, cât şi de un oponent vehement al acestuia, Constantin – marele restaurator al creştinităţii?!

Uite că după mai puţin de un an de zile, dacii mi-au răspuns! Dacii care au trăit în jurul Zlatnei mi-au arătat ce putere militara şi spirituală erau!

Pasiunea mea pentru istorie şi arheologie s-a materializat în achizitionarea unui detector de metale acum doi ani de zile, deşi în România persoanele care deţin un astfel de aparat sunt considerate în mentalul colectiv distrugători ai patrimoniului cultural-istoric. Pe de-o parte înţeleg această percepţie analizând cazul brăţărilor dacice şi al multor tezaure ce au luat drumul străinătăţii fiind recuperate cu greu de organele instituţionale româneşti. Spun că înţeleg de ce detectoriştii sunt văzuti cu ochi răi de arheologi şi de organele legii pentru ca de cele mai multe ori lăcomia, prostia, lipsa de educaţie sau de iubire de neam fac şi au făcut ca istoria noastră să fie pierdută şi vândută prin case de licitaţii, iar tinerii din România să nu afle adevărul unor obiecte unicat ce au fost scoase din pământul nostru. Mai mult decât atât puţini dintre acesti indivizi se opresc in momentul când găsesc un sit arheologic necunoscut şi anunţă autorităţile; sapă în continuare şi distrug astfel arealul arheologic de la faţa locului.

Totuşi eu consider că există şi o latură pozitivă a acestei pasiuni a arheologiei moderne pentru că astfel ies la iveală elemente istorice ale trecutului nostru care poate niciodată nu ar fi putut fi descoperite de cineva. Este improbabil ca de la 50 de cm să scoată cineva într-un varf de deal arsenale militare dacice fără utilizarea unui astfel de aparat. Personal eu văd pe viitor o colaborare a posesorilor de astfel de aparate cu arheologi şi istorici autorizaţi pe considerentul ca ,,unde-s mulţi puterea creşte si istoria sporeste,,.

Referitor la lăcomia oamenilor şi la distrugerea arealului arheologic şi implicit a istoriei am să fac o incursiune în timp şi am să vă prezint un punct de vedere al marelui român Ion Rusu Abrudeanu în lucrarea „Aurul românesc”, p.114 prin jurul anilor 1930:

,,Dar chiar de când avem fericirea să trăim în România Mare, autorităţile române stau cu totul nepăsătoare în faţa jafului ce se comite cu obiectele vechi ce se mai găsesc pe ici-colo şi vorbesc despre trecutul nostru. Aşa, de exemplu, pe locurile de case distribuite cu ocazia împroprietării la Partoş(Portul Murăşului), între gara Alba-Iulia şi podul de peste Murăş, s-a clădit în vremea din urmă un respectabil număr de case noui, întrebuinţând o bună parte din căramizile ştampilate din timpul dominaţiunii romane, săpate şi scoase la iveală de cei interesaţi, fără ca autoritatea comunală a oraşului să ia măsuri pentru adunarea, selecţionarea şi păstrarea acestui material preţios în muzeul comunal, cum a procedat sub regimul maghiar învăţatul profesor dela liceul local dr. Cserni Bela, autorul importantelor săpături făcute pe locul vechiului oraş Apulum.

Ar fi timpul să ne deşteptăm şi să fim mai vigilenţi şi mai respectuoşi cu puţinele urme ce se mai găsesc cate-odată, grăindu-ne despre trecutul străbunilor noştri, căci din respectul pentru Gloria trecutului putem să mai culegem îmbărbătare pentru viitorul ce ne aşteaptă.”  (I.R. Abrudeanu, Aurul românesc, p. 114, anul 1933)

Acest indemn se potriveşte la fel de bine şi situaţiei actuale a fărădelegilor aduse împotriva patrimoniului mobil al ţării noastre.

Fiindcă am absolvit ştiinţele juridice, ştiu analiza un fenomen social şi din punct de vedere juridic şi de aceea înainte de a deţine un astfel de aparat am lecturat atent legislatia si am observat interpretabilitatea şi lacunele de care dă dovadă. În ciuda acestui fapt am respectat legea care reglementează regimul detecţiilor şi al patrimoniului mobil al tării noastre. Nu m-am apropiat niciodată de zona vreunui sit arheologic fiindcă art. 47 alin. 2 Leg. 182/2000 interzice cu desăvârşire detecţiile sau săpăturile neautorizate în astfel de zone.

Într-o zi de duminică am decis să ies cu fratele meu cu detectorul urcând nişte dealuri de la Zlatna spre Muntele Vinţului unde am observat un loc plin de farmec al naturii, un loc unde parcă te încarci cu energie pozitivă şi mi-am spus mie cât şi lui Razvan că aici trebuie să fi fost ceva. Am cercetat locul superficial şi am observat că în pământ erau multe obiecte ce păreau mai vechi de Evul Mediu, îndeosebi cuie şi vârfuri de săgeţi. La un moment dat am primit un semnal puternic într-un loc de lângă o stâncă şi am săpat aproximativ 35 cm, unde am descoperit un cuţit îndoit. L-am scos încet fara a brusca pietrele care erau în jurul lui şi am realizat de-a dreptul siderat că era un pumnal dacic, despre care am aflat mai târziu că se numea SICA! Am continuat să primesc semnal de la aparat şi am mai săpat 10 cm, moment în care am descoperit o zăbală de cal tracică! În acelaşi loc cu zabala am găsit şi o lance fragmentată cât şi un pinten perfect conservat. În continuare am cercetat locul şi am mai descoperit încă patru pumnale dacice, cinci lănci îndoite şi încă două zăbale extraordinar de bine păstrate. Nu va pot descrie sentimentul! A fost ca şi când m-am întors în timp şi am atins o parte a civilizaţiei strămoşilor nostri daci. Atunci am simţit că dacii mi-au vorbit după vizita de la Roma din vara anului 2013.

Ceea ce am descoperit împreună cu fratele meu în acel vârf de deal este posibil să fie chiar o necropolă dacică. Am constatat acest lucru pentru că patru pumnale şi cinci lănci erau arse şi îndoite ritualic, procedeu pe care îl desfăşurau elitele razboinice ale dacilor la înmormântare. Este remarcabil faptul că obiectele s-au păstrat într-o stare foarte bună datorită solului uscat şi stâncos.

Sica era o armă tipică dacilor, războinicilor iscusiţi şi după cum se poate vedea în poze, un pumnal mai scurt decât o sabie, încovoiat şi cu tăişul pe interior având un canal de scurgere a sângelui după înjunghiere. Pumnalele au încrustate pe lamă diferite simboluri, de la stele la vulturi la elemente zoomorfe, asocieri de puncte, cercuri, linii, unul dintre ele fiind executat de o mana iscusită având un mâner lucrat absolut extraordinar. Canalele încrustate pe lamă numite şi Blutrinne reprezintă un element comun armelor folosite pentru înjunghiere şi sporesc efectele letale ale acestora.

Acest tip de pumnale s-a găsit şi în nordul şi vestul Bulgariei şi în sud-vestul şi centrul României, mare parte într-un context arheologic funerar împreună cu alte podoabe ca lănci, zăbale, pinteni, întregind astfel un ritual funerar complet, ceea ce mă face să cred cu tot dinadinsul că locul peste care am dat este o necropolă dacică. Mai rămâne de văzut pe viitor după o serioasă descărcare arheologică la care sper să iau parte, dacă sunt mai mult de 5 morminte de acest tip şi dacă inventarul găsit o să includă şi spade şi de ce nu chiar scuturi.

După descoperire am luat legatura pe forumul detectiemetal.com cu domnul Catalin Borangic, un cunoscător al acestui subiect care m-a consiliat din toate punctele de vedere si apoi impreuna cu dumnealui m-am prezentat la Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia în termenul legal de 72 de ore de la descoperire, unde am colaborat foarte bine atât cu conducerea instituţiei cât şi cu reprezentantul Poliţiei Patrimoniului.

Această descoperire peste care am dat întâmplător vine în plus ca o dovadă a faptului că zona Zlatna şi împrejurimile au fost puncte importante ce au reprezentat stâlpi de apărare ai aurului din Apuseni contra cotropitorilor. La o primă vedere, reprezentanţii muzeului cât şi domnul Cătălin Borangic, au remarcat ca astfel de pumnale cu lama decorată şi cu o măiestrie a lucrăturii aparţineau aristrocraţilor daci, a războinicilor de elită din regatul strămoşilor noştri.

Ce senzaţie de nemurire sufletească am avut când am scos din pământ un pumnal asemănător cu cel de pe Columna lui Traian, cu care Decebal şi-a curmat viaţa…

Aşadar în continuare apar elemente noi ale importanţei civilizaţiei dacice în zona noastră şi sunt convins că nu vor fi ultimele.

Tudor PONORAN