|
Descoperiri
de tezaure dacice din aur în zona Munţilor Orăştie menţionate în
cronicele
medievale şi documentele moderne
Brăţările spiralice dacice în scene de pe Columna
lui Traian desenate de Pietro Sati Bartoli în 1667
Continuare din Revista “DACOROMANIA” nr. 68
Dăm în continuare o descriere generală şi câteva date
tehnice despre cele 9 brăţări spiralice recuperate până în prezent.
Ulterior s.au mai descoperit şi statul român a mai achiziţionat din
străinătate încă 4 brăţări spiralice din aur, despre care nu avem date
suficiente pentru a le descrie. În total sunt 14 brăţări.
Brăţările spiralice din aur au extremităţile lăţite în
formă rectangulară decorate cu câte 7 palmete, 8 brăţări şi 6 palmete
una. Corpul este decorat cu incizii în formă de brăduleţ, şiruri de
puncte, linii în zigzag, linii arcuite, cercuri incizate şi puncte în
formă de romb. Capetele se termină într-o protomă (capete de animale),
puternic stilizate, reprezentând foarte probabil capete de şarpe sau
lup. Unii arheologi cred că au fost reprezentate capete de porc, cerb
sau vultur. Inciziile pe unele dintre acestea ar putea să redea stilizat
părul de pe corpul animalului. În general au fost decorate cu un număr
mic de elemente, faţă de suprafaţa pe care o aveau la dispoziţie.
Protomele împreună cu palmetele desfăşurate pe orizontală dau imaginea
unui şarpe, uneori cu aripi. Se pune întrebarea dacă decoraţia acestor
brăţări nu imită foarte stilizat, dragonul, reprezentând stindardele
dacice care apar sculptate pe Columnă? (fig. 2).
Fig. 2
Spirală dacică din aur cu
ornamentaţia specifică
Numărul de spire variază între 5.5 şi 7.5 şi nu sunt
legate de greutatea în aur a fiecărei brăţări. Unele brăţări mai grele
conţin mai puţine spire şi nu credem că numărul spirelor ar putea avea o
valoare simbolică. Mai sigur numărul palmetelor, întotdeauna 7 cu o
singură excepţie. Grosimea tijelor brăţărilor variază între 3.5 mm şi 6
mm, iar lăţimea plăcilor terminale de la 1.9 cm până la 2.12 cm.
Înălţimea este de la 7.5 cm până la 9.2 cm, iar diametrul variază între
10.4 cm şi 12.5 cm. Greutatea variază de asemenea între 680 g şi 1200 g,
iar puritatea aurului de la 18.18 până la 22.3 carate.
Pentru confecţionarea lor s-a utilizat aceeaşi tehnică
prin care au fost confecţionate şi decorate brăţările spiralice din
argint.
Arheologul Florin Medeleţ a consacrat un studiu amplu
privitor la brăţările spiralice din argint identificând, până în 1994,
27 de brăţări din care 3 de dimensiunile celor din aur15.
La acestea se adaugă 18 brăţări din aur, cifra ridicându-se la cca. 50
bucăţi. Acelaşi autor a enumerat o serie de tehnici de prelucrare a
brăţărilor spiralice din argint şi a altor bijuterii dacice prin tehnici
de turnare, ciocănire, trefilare, poansonare, incizie, aurire, insistând
cu precădere asupra tehnicii prin ciocănire a metalelor nobile16.
Specialista germană amintită susţine că dacii au utilizat în mod
deosebit tehnica prelucrării metalelor prin ciocănire la rece a
lingourilor de argint şi aur. Aceasta era o tehnică foarte veche care a
fost abandonată încă din antichitate în lumea greco-romană, acolo
optându-se pentru turnarea metalelor în forme, inclusiv a bijuteriilor.
Din acest motiv bijuteriile dacice, inclusiv brăţările spiralice din aur
sunt cu siguranţă opere originale, putând fi identificate şi datorită
acestei tehnici care în prezent nu mai poate fi imitată. Până să se
obţină un lingou, praful de aur era topit şi se prelucra prin batere cu
ciocane de lemn, pe o nicovală de lemn. Lingourile obţinute pentru
confecţionarea brăţărilor puteau fi lungite, susţine Medeleţ, până la 2
m, neexistând nici o tehnică a trefilării. Foarte probabil în această
fază să se fi realizat prin batere cu diferite poansoane din bronz
protomele, palmetele şi celelalte elemente decorative după care barele
au fost rulate pe un tambur de lemn bine şlefuit, posibil învelit în
piele ca să nu se imprime în metalul nobil irizaţiile lemnului. Posibil
ca şi în această fază să se fi realizat şi alte elemente decorative cu
dăltiţe speciale, parte din protome, gura şi ochii animalului, precum şi
alte decoruri stilizate. Această tehnică a fost utilizată şi la baterea
monedelor autohtone17.
În legătură cu provenienţa materiei prime a aurului şi a
argintului, au existat multe teorii pe care le-au emis arheologii şi
istoricii români, ajungându-se la concluzia generală că metalele nobile
proveneau din zăcăminte auro-argentifere din Dacia18.
Această concluzie a fost confirmată şi de analizei făcute asupra
provenienţei aurului din brăţările spiralice de către laboratorul
Institutului de Fizică Nucleară de la Măgurele, precizând că acesta
provine din zăcămintele din Munţii Apuseni din zona Brad şi Arieş.
Aurul de înaltă puritate din care s-au confecţionat
brăţările sprialice, dacii îl puteau obţine din exploatarea filoanelor
de aur, dar mai ales din nisipurile aurifere ale râurilor din Munţii
Apuseni: din Arieş, denumit în documentele latine medievale „Aureus”,
din Ampoi, Crişul Alb, dar mai ales din văile râurilor care coboară din
Munţii Cibinului, Sebeşului, Orăştiei şi Retezatului şi anume Sebeşul şi
pâraiele Pianului, unde au fost atestaţi spălători de aur din secolul al
XV-lea până în secolul al XX-lea, şi unde s-au descoperit pepite de aur
nativ în greutate de câteva zeci de grame, la care se adaugă râurile:
Strei, Cugir şi pâraiele Gârbovei, Răhăului, Valea Ciorii, Valea
Orăştiei, iar la est Cibinul şi Lotrul19.
Aurul obţinut din nisipurile aurifere din văile ce curg din Carpaţii
Sudici are în compoziţie staniu şi stibiu ce provine din rocile
cristaline de bază a ascestor munţi. Cristalele aurifere ce provin din
aceste masive au o culoare brun-roşcată, în schimb cele care provin din
Munţii Apuseni sunt mai închise, brun spre negru, în special cele din
zona Bucium şi Roşia Montană. Pe unele brăţări, în zonele mai puţin
cizelate, domină culoarea brun-roşcată a aurului aluvionar extras din
Carpaţii Sudici. Au fost atestaţi în secolul al XIII-lea spălători de
aur, iobagi a Episcopiei Romano Catolice din Alba Iulia la vărsarea
râului Ampoi în Mureş. Se ştie de asemenea că după ocuparea de către
turci a Imperiului Bizantin a fost blocat comerţul cu aur al Orientului
spre Europa încât Ungaria a devenit principalul exportator de aur în
Europa de Vest, aur provenind din zăcămintele auro-argentifere din
Transilvania şi Slovacia până la descoperirea Americii.
Am făcut această referire la izvoarele medievale pentru
a dovedi că a existat o neîntreruptă activitate şi tradiţie autohtonă în
extragerea metalelor preţioase din nisipurile aurifere ale Transilvaniei
din cele mai vechi timpuri la care se adaugă extragerea şi transportul
sării cu plutele pe Mureş. Olt şi Someş. Unele toponime de origine
slavă: Zlatna (jud. Alba), pârâul Zlaşti, Gura Zlata (jud. Hunedoara),
dovedesc că şi în perioada migraţiilor s-a extras aur din nisipurile
aurifere. Când documentele medievale au atestat şi nume de oameni care
au îmbrăţişat această ocupaţie începând din secolul al XIV-lea acestea
erau aproape în exclusivitate româneşti, ceea ce ne întăreşte
convingerea că a existat o puternică tradiţie şi continuitate
daco-romană şi românească în aceste două milenii, iar meseria a fost
practicată până în 1948 când comuniştii au naţionalizat principalele
mijloace de producţie.
Tocmai la această veche tradiţie s-a referit experta
germană Barbara Depert cu o declaraţie deosebită: “Voi românii aveţi
o istorie de peste şase milenii scrisă în aur. Însăşi identitatea
voastră a fost scrisă în aur. În tezaurele Muzeului Naţional de Istorie
puteţi să vă regăsiţi identitatea privind cronologia, importantele
descoperiri în aur de-a lungul a şase milenii. Nu înţeleg de ce trebuie
să vă căutaţi identitatea în alte ţări sau muzee ale lumii când o aveţi
aici, aproape de voi şi ea trebuie doar privită. Brăţările de aur, care
fără nici o îndoială aparţin civilizaţiei dacice, vin să încununeze
această istorie făcând-o mai evidentă, mai strălucitoare”20.
Cercetătorii care s-au ocupat de cultura materială a
dacilor, în special a tezaurelor de argint, au constatat că acestea erau
constituite numai din obiecte de podoabe şi monede din argint, lipsind
obiectele de aur. De asemenea cele din aur, foarte rare, erau
constituite numai din monede şi nu aveau în componenţă piese de argint.
Medeleţ a inventariat, în 1994, 111 localităţi unde au fost descoperite
podoabe de argint dacice şi peste 230 tezaure monetare din argint,
îndeosebi tetradrahme şi denari republicani şi imperial romani21.
În prezent cifra descoperirilor din ambele categorii este cu 5 % mai
mare. Dacă în tezaurele de argint alături de monede au fost descoperite
şi piese de podoabă din acelaşi material în cele din aur nu se cunoşteau
până în prezent numai tezaure monetare. Specialista germană aduce noi
precizări şi în această problemă. În tezaurul descoperit în 1542 şi
însuşit de cardinalul Martinuzzi se aflau pe lângă monedele de aur,
kosoni şi lisimachi şi un şarpe de aur care nu era altceva decât o
brăţară spiralică din aur. Această informaţie a fost consemnată într-un
raport înaintat de un specialist numismat al cărui nume nu l-am reţinut,
al regelui şi împăratului Ferdinant I (rege între 1526-1556, împărat
între1556-1564). Prin această descoperire specialista germană a elucidat
două probleme: prima se referea la prezenţa în tezaurul monetar de aur
dacic şi a altor tipuri de podoabe iar a doua a confirmat faptul că după
asasinarea lui Martinuzii în 1551 cel puţin o parte din tezaurul
descoperit în râul Strei a fost trimis de către generalul Castaldo
regelui Ferdinand I la Viena unde a fost topit. Acestei descoperiri i se
adaugă tezaurul din 1998 în care pe lângă o mare cantitate mare de
monede de aur, conţinea şi două brăţări spiralice din acelaşi metal.
Această descoperire nu schimbă cu nimic vechile constatări ale
arheologilor cu privire la monopolul regal asupra aurului22.
Emisiunile monetare diverse ale dacilor începând din secolul al III-lea
î.Ch, a necesitat mult argint, încât probabil monopolul s-a extins şi
asupra argintului şi probabil, al aramei23.
Nu trebuie să neglijăm una dintre bogăţiile Daciei, sarea, care a fost
foarte probabil o sursă importantă de venit prin exportul acesteia în
sudul Dunării. Aşa se poate explica prezenţa în tezaurele Daciei a unei
cantităţi mari de lisimachi de aur şi tetradrahme ale oraşelor greceşti.
Alte surse de acumulare a metalelor preţioase s-a putut face în
societatea dacică prin economia de piaţă, susţin arheologii, prin
schimburi comerciale cu lumea greco-romană, exportând sare, fier, ceară,
miere şi, cu siguranţă sclavi. Această acumulare s-a mai făcut şi prin
schimburi de daruri, acţiune denumită şi economia de prestigiu, cu
oraşele greceşti de la Marea Neagră, cu şefii triburilor popoarelor
înconjurătoare, iazigi, roxolanii şi posibil cu conducătorii
provinciilor romane din sudul Dunării. De asemenea începând din secolul
al II-lea î.Ch şi până în secolul I d.Ch şi prin expediţii de jaf şi
cucerire a triburilor proprii, dar mai ales prin exploatarea resurselor
proprii24.
Acumulările s-au făcut treptat începând din secolul al III-lea î.Ch
ajungându-se sub regii Burebista şi Decebal, centralizatorii statului
dac să posede o mare cantitate de metale preţioase. Numai în acest fel
se poate explica imensul tezaur al regelui Decebal pe care l-a
descoperit în vadul râului Sargeţia împăratul Traian, şi pe care l-a
transportat la Roma, utilizându-l pentru edificarea a numeroase lucrări
edilitare la Roma şi în alte părţi ale imperiului25.
Din aceste metale s-au bătut monedele din argint, imitaţii după cele
greceşti şi denari romani republicani şi de aur kosonii, şi s-au
confecţionat numeroase podoabe, printre care brăţările spiralice din aur
şi argint. Cine avea dreptul să poarte asemenea podoabe, în special
brăţările spiralice? Dacă ne referim la cele din aur şi cunoscând faptul
că acesta a fost monopol regal este evident că aceste podoabe deosebite
erau purtate de rege şi de familia regală, posibil şi de familia
reginei. Nu excludem din această categorie pe şefii triburilor care au
intrat în uniunea statală. Chiar prinţii, copii fiind, aveau dreptul să
poarte asemenea bijuterii, după cum reiese din recenta descoperire a
unei brăţări mici de aur la Castelul de la Hunedoara. Brăţările
spiralice din argint aveau dreptul să le poarte membrii importanţi a
familiilor din clasa pileati sau tarabostes. Unii dintre aceştia
deţineau funcţii civile şi militare în cadrul statului. Puteau fi
comandanţi ai cetăţilor, administratorii monopolurilor statului, al
metalelor nobile, aramă, sare, fier, colectorii de cereale şi slujitorii
curţii regale. Expunerea noastră se bazează pe constatarea că aceste
brăţări erau purtate de către bărbaţi în cadrul unor ceremonii. Medeleţ
afirmă că nu a descoperit brăţări de acest fel la dacii reprezentaţi pe
Columna lui Traian. Era foarte normal, deoarece dacii care au fost
reprezentaţi pe columnă se aflau în situaţii limită, disperaţi şi
încleştaţi în războaiele cu romanii şi chiar dacă ar fi avut bijuterii
nu le-ar fi purtat în asemenea condiţii. Şi totuşi, celebrele brăţări
spiralice apar reprezentate pe Columnă în scenele ce redau cea de a doua
expediţie a lui Traian pentru cucerirea Daciei. Acestea trebuie căutate
la cuceritori şi nu la cuceriţi. Argumentele noastre se sprijină pe
reprezentările în două scene de pe Columna lui Traian, desenate de către
pictorul şi graficianul italian Pietro Santi Bartoli în anul 1667 şi
reproduse sub formă de gravuri pe plăci de cupru, publicate de către E.
A. P. Dzur în anul 1941 în Olanda sub titlul de „Die Traianssäule”26.
Prima reprezentare reproduce basorelieful nr. 307,
numerotat de autor, reprezentând transportul tezaurului lui Decebal.
Schematic sunt reprezentaţi trei cai însoţiţi de soldaţi romani care
înaintează printr-un relief muntos cu arbori şi stânci în direcţia în
care se află împăratul Traian şi cohortele imperiale. Caii au pe spate
valtraputri din pânză cu franjuri peste care se află samarele redate în
formă de coşuri din piele întărite cu curele dispuse longitudinal şi
transversal încărcate cu prada de război, compusă din vase de diferite
forme şi dimensiuni din metale preţioase printre care în partea
superioară şi în dreapta este desenată o mică brăţară spiralică cu mai
multe spire (fig. 3, 4).
Fig. 3 -
Bartoli 1667, desen, scena
numărul 307. Scena transportului tezaurului lui Decebal la Roma. În
partea superioară a coşului cu obiecte se află o brăţară spiralică (vezi
săgeata)
Fig. 4 - Bratoli 1667. Desen, scena
307, detaliu mărit (Vezi săgeata)
În scena numerotată 310 sunt înfăţişaţi, după terminarea
războiului mai mulţi conducători daci de rang înalt, poate prinţi, toţi
din clasa tarabostes, luaţi prizonieri şi păziţi de soldaţi romani care
cer îndurare în faţa împăratului Traian. Unul dintre ei îngenunchează în
faţa împăratului iar cel din dreapta îi oferă împăratului, probabil
pentru a-i capta bunăvoinţa şi pentru a-şi salva viaţa, daruri de preţ
compuse dintr-o casetă în formă de casă şi două rulouri circulare ce ar
putea fi o pereche de brăţări spiralice din aur, toate aşezate pe o tavă
cu siguranţă tot din metal preţios (fig. 5, 6).
Fig. 5 -
Bartoli 1667. Desen, scena
310. Prizonieri daci de rang înalt oferă împăratului Traian pe o tavă o
casetă şi două brăţări dacice spiralice din aur
Fig. 6 - Bartoli 1667. Desen scena 310,
detaliu mărit
Brăţările spiralice erau atunci cu siguranţă bijuterii
de mare valoare, necunoscute în lumea greco-romane şi nici în a
popoarelor barbare din jurul Daciei, care au impresionat pe cuceritorii
romani, probabil nu atât prin valoarea artistică ci mai ales prin
greutatea lor în aur de cca. un kilogram bucata. Împăratul Traian se
afla în poarta unei fortificaţii ce reprezenta Sarmisegetusa, cucerită,
capitala Daciei, unde primeşte acest grup de daci format din şase
persoane, toate cu mâinile ridicate în semn de supunere. Aceste brăţări
au fost produse originale, specific dacice şi considerăm că ele nu
puteau trece neobservate şi dorite de însuşi împăratul Traian şi de
comandanţii armatei romane. Au fost de asemenea remarcate de Apolodor
din Damasc, proiectantul şi realizatorul Columnei, care a ordonat foarte
probabil reproducerea lor în basoreliefurile de pe Columnă în momentele
potrivite, inspirat probabil de presupusele memorii ale împăratului
Traian care s-au pierdut. Această descoperire vine să înlăture definitiv
orice suspiciune privitoare la vechimea şi originea acestor brăţări. Ele
sunt produse excepţionale şi specifice a culturii materiale a înaltei
societăţi dacice.
Am cercetat să aflu dacă aceste bijuterii apar mai
târziu şi în fotografiile Columnei, în celebra lucrare a lui Cicorius,
utilizată de toţi arheologii şi istoricii. Aceasta a fost executată la
sfârşitul secolul al XIX-lea şi s-a tipărit în mai multe ediţii începând
din 189627.
În cei 230 de ani care s-au scurs de la primele desene
executate de Bartoli şi până la publicarea fotografiilor lui Cicorius
Columna s-a degradat în mare măsură, încât detaliile situate în partea
superioară a basoreliefurilor nu se mai pot identifica după forma lor
originală. De la sfârşitul secolul al XVIII-lea şi Italia a intrat în
era industrială, încât sculpturile antice au început să se degradeze şi
mai mult (fig. 7, 8, 9, 10).
Fig. 7 -
Cicorius 1896, foto scena
CXXXVIII. Transportul tezaurului lui Decebal la Roma. Partea superioară
a basoreliefului cu trofee s-a degradat după 230 de ani de la desenul
lui Bartoli
Fig. 8 -
Cicorius 1896, foto scena
CXXXVIII, detaliu mărit
Fig. 9 -
Cicorius 1896, foto scena
CXLI. Prizonieri daci de rang înalt oferă împăratului Traian pe o tavă
bijuterii a căror contururi nu se mai pot distinge datorită exfolierii
columnei după 230 de ani de la desenele lui Bartoli
Fig. 10 -
Cicorius 1896, foto scena
CXLI, detaliu mărit
Între desenele lui Bartoli şi fotografiile lui Cicorius
nu există diferenţă în ceea ce priveşte redarea obiectelor mari,
respectiv a vaselor din coşul care redă formele de vase din metale
preţioase, în schimb există o diferenţă de scară şi de plasament,
desenul este uşor spre stânga şi mai jos decât apare în copia
fotografică şi din această cauză când am prezentat rezultatele
cercetării noastre cu ocazia Conferinţei Internaţionale de
Criminalistică de la Alba Iulia din iunie 2008 şi din cadrul Sesiunii
Ştiinţifice a Muzeului din Deva, cercetătoarea germană Dr. Depert ne-a
acceptat concluziile, în schimb cercetătorii români Dr. Oberlender
Târnoveanu şi Prof. Univ. Al. Diaconescu au respins teza noastră pe
motiv că desenele lui Bartoli sunt fanteziste şi nu redau brăţările
dacice în scenele în care acestea apar pe Columna lui Traian. Ne îndoim
că un pictor şi gravor ca Bartoli care a făcut parte dintre artiştii
Italiei din perioada Renaşterii târzii şi începutul barocului,
consideraţi maeştrii a redării în operele lor a amănuntelor şi formelor
exacte ar fi putut vedea altceva decât realitatea din scenele respective
de pe Columnă. Nu ne putem închipui că el şi-a imaginat din pură
întâmplare în basoreliefurile redate forma unei brăţări cu mai multe
spirale şi a altor două mici rulouri cilindrice, reprezentând două
brăţări pe care prizonierii daci de rang înalt le ofereau împăratului
Traian. Această ultimă scenă este de un mare dramatism, cunoscând
puterea Romei de a-şi aplica legile de fier în teritoriile cucerite. În
Dacia toate aşezările şi cetăţile au fost dărâmate iar în cele din urmă
au contribuit la dispariţia de pe scena istoriei a unui mare popor antic
din estul Europei, dacii.
Prezenţa brăţărilor în tezaurul lui Decebal confirmă
existenţa monopolului regal asupra aurului, dar şi utilizarea lor de
către bărbaţi în timpul desfăşurării unor ceremonii religioase sau
militare purtate la un costum adecvat acestor manifestări. În legătură
cu purtarea lor de către bărbaţi V. Pârvan susţine, de asemenea că se
purtau la un costum ceremonial de ritual reprezentativ, sugerând că erau
purtate pe picior sub genunchi28.
În nici un caz nu se poate accepta sugestia marelui
arheolog deoarece în această postură nu-şi aveau rostul decoraţiile fine
de pe plăcile dreptunghiulare şi din capetele brăţărilor. De la această
distanţă nu se puteau observa. Din punct de vedere practic spiralele de
aur cu diametre între 5.5 cm şi 13 cm, cele de argint până la 15 cm nu
se puteau introduce pe picior decât prin forţare şi atunci puteau fi
deformate, ori la acestea nu se constată nici o urmă de utilizare în
acest scop. În schimb, nu puteau fi utilizate de femei fiind prea largi
şi alunecau datorită lărgimii, chiar dacă erau purtate ţinându-se pumnul
închis. E greu de crezut că femeile ar fi putut purta un costum ritual
atât de gros la mâneci încât acestea să nu alunece şi de asemenea nu-mi
închipui că le-ar fi purtat pe ambele braţe, având o greutate de peste
un kg. În acest caz ar fi trebuit să stea la ceremonii permanent cu
mâinile uşor ridicate ca să le poată susţine şi cu greu ar fi putut
mişca braţele în timpul ceremoniilor unde cu siguranţă erau necesare
unele mişcări obligatorii. Ca să fim siguri de acest lucru am
experimentat, confecţionând mai multe brăţări cu diametre diferite din
sârmă de cupru, iar concluziile consider că sunt pertinente. Mai adăugăm
faptul că în epoca bronzului brăţările spiralice din bronz au fost
descoperite în primul rând în mormintele de bărbaţi de rang înalt29.
Tradiţia a fost continuată din perioada hallstattiană până în Latene D,
chiar dacă pentru confecţionarea lor din bronz s-au utilizat alte
tehnologii. Faptul că aceste brăţări nu au urme firave de utilizare,
presupunem că erau purtate în foarte rare ocazii ceremoniale.
Posibilitatea ca acestea să fi fost purtate pe braţ deasupra cotului
este reală ca poziţie favorabilă prin care se poate explica astfel
aproape inexistenţa urmelor de uzură. Medeleţ susţine că diferite tipuri
de brăţări de argint se purtau la încheietura mâinii, cele mai mici de
4-5-7 cm, iar cele cu diametrul mai mare de 10-15 cm pe braţ30.
Între problemele importante pe care le ridică
descoperirile brăţărilor spiralice din aur şi argint alături de alte
podoabe şi de numeroase monede se poate deduce caracterul de tezaure
îngropate, precum şi datarea lor. Autorul celui mai important studiu
asupra brăţărilor şi podoabelor dacice a concluzionat pe baza părerilor
şi altor arheologi că aceste tezaure au avut un caracter sacru, iar
îngroparea lor un caracter ritual31.
Prin urmare acţiunea îngropării tezaurelor de podoabe, chiar şi a celor
fragmentare nu a reprezentat o simplă ascundere de valori materiale, ci
a avut o importantă semnificaţie magico-rituală. Aceste manifestări,
crede autorul citat, au reprezentat o caracteristică generală a religiei
geto-dacilor, considerându-le cenotafe sau morminte simbolice, cu
precizarea că aceasta trebuie să fie o interpretare corectă. Admite că
aceste brăţări spiralice, dar şi celelalte tipuri de bijuterii, fibule,
falere, brăţări simple, inele spiralice etc., au fost dobândite prin
acumulări şi transmise din generaţie în generaţie până în momentul
îngropării, precizând însă că nu pot fi considerate acumulări de tezaure
ce semnifică îmbogăţirea persoanelor sau familiilor nobile dace. Nu
putem accepta aceste teorii fără să nu ne punem problema că o societate
ca cea dacică din secolul I î.Ch şi până în secolul al II-lea d.Ch, în
curs de evoluare spre sclavagism, împărţită în clase sociale, pileati
sau tarabostes, clasa conducătoare nu se deosebea de clasa socială a
capilati, oameni liberi, numai prin purtarea unei cuşme, ci mai degrabă
prin bogăţie, acumulată prin ocuparea unor funcţii în aparatul de
conducere a statului, militare, administrative, religioase şi foarte
probabil prin diferite tranzacţii comerciale cu lumea greco-romană sau
barbară înconjurătoare. Nu ştim dacă aceşti tarabostes aveau în
proprietate terenuri, mine, ateliere de prelucrat metale, stofe, piei
sau alte ocupaţii productive care cu siguranţă existau în societatea
dacică. Rezultatul acestora a fost că în toate perioadele sociale
cunoscute, clasa conducătoare a acumulat în primul rând bogăţie în
metale preţioase sub diferite forme: vase, monede, lingouri, bijuterii,
etc. Nu este imposibil să credem că un număr atât de mare de tezaure
monetare, de 230, descoperite în Dacia, datate în secolul al II-lea î.Ch
şi secolul I d.Ch, cunoscute până în anul 1994, în prezent peste 250
depăşesc cu mult pe cele descoperite din aceeaşi perioadă în Spania,
Franţa, Germania, Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria şi Iugoslavia la un
loc, ar fi putut constitui manifestări şi îngropări de factură
magico-rituală. Medeleţ apreciază la 30.000 de denari republicani,
imperiali şi imitaţii, cu o greutate de cca. 400 kg, cantitatea în metal
preţios conţinută de acestea32.
În realitate, cantitatea de aur şi argint descoperită în tezaurele
dacice este mult mai mare dacă integrăm şi tezaurele descoperite în evul
mediu, în anii 1491 şi 1542 cu un conţinut de peste 40.000 monede,
precum şi cele descoperite în tezaurele din 1803-1804, cu cele cca.
3.000 monede de aur şi cele din 1998-1999 cu cca. 3.000 monede de aur la
care adăugăm încă tezaurele de argint descoperite de braconieri,
aproximativ 2000 – 3000 de piese, cantitatea de monede descoperite în
Dacia, cele mai multe în zona capitalei Sarmisegetusa poate depăşi uşor
100.000 monede din aur şi argint, din care 50.000 kosoni, lisimachi şi
aurei imperiali romani. Marţian aminteşte şi alte tezaure monetare
descoperite în Munţii Orăştiei în 1801 în ruinele cetăţii Sebeşel, cca.
400 monede din argint şi la Cugir în 1868 în ruinele cetăţii mai multe
sute de piese33.
Altele, cca. 2.000 de piese, Macedonia Prima şi Filip II s-au descoperit
într-un tezaur de la Cugir în anii 1950, care a încăput pe mâna unor
ingineri „patrioţi”, care le-au tăinuit şi le-au topit
confecţionând tacâmuri şi numai 9 piese au ajuns în colecţia Muzeului
din Deva34.
Răspândirea tezaurelor pe suprafaţa ţării nu este
uniformă, cele mai multe s-au descoperit în apropierea capitalei
Sarmisegetuza Regia şi într-o zonă apropiată acesteia din judeţele
Hunedoara şi Alba. Cercetătorul L. Mărghitan a inventariat în 1976, 36
de localităţi unde s-au descoperit tezaure monetare şi de obiecte dacice
de argint, răspândite în judeţele Alba, Hunedoara şi Sibiu35.
La acestea se mai pot adăuga cca. 15-20 descoperiri în ultimele 3-4
decenii, numărul descoperirilor ridicându-se la cca. 50.
E firesc să ne punem întrebarea, ale cui au fost aceste
tezaure şi de ce au fost îngropate? Au fost dacii atât de devotaţi
cultelor lor încât să-şi îngroape în mod ritual atât de multe şi
valoroase comori?. Cu siguranţă cele descoperite până în prezent nu au
făcut parte din tezaurul regal a lui Decebal, descoperit de Traian şi
dus la Roma după cum reiese din sursele antice şi reprezentările de pe
Columnă. Alte cauze au determinat pe potentaţii regatului lui Decebal
să-şi îngroape atât de multe tezaure de aur şi argint, descoperite şi
cunoscute de noi cărora li se pot adăuga cu titlu prezumtiv şi altele
descoperite în cursul secolelor trecute şi tăinuite, despre care nu vom
mai putea şti nimic şi cu siguranţă se vor mai descoperi şi altele în
viitor. Dacă aceste tezaure ar fi aparţinut şi ar fi fost utilizate ca
obiecte de cult, ar fi trebuit să fie îngropate în zona sanctuarelor sau
în locuri sacre, în natură, şi amenajări la adâncimi adecvate ca acestea
să nu fie descoperite şi furate. Constatăm însă ca aproape toate
tezaurele au fost îngropate superficial şi dezvelite de vreme prin
erodarea solului de ape şi descoperite la mică adâncime, cu totul
întâmplător de către copii care păşteau animalele, de ţărani, pescari şi
de spălătorii de aur din nisipurile aurifere ale râurilor. Cu toate că
descoperirile de tezaure, aproape toate, nu s-au făcut de către
specialişti arheologi, nu s-au putut valorifica informaţiile ştiinţifice
şi condiţiile în care au fost îngropate, dar se poate totuşi deduce că
în toate cazurile acestea au fost plasate lângă martori naturali, repere
sigure, încât proprietarii lor le-ar fi putut recupera după consumarea
unor evenimente.
Cel mai clasic exemplu, cercetat de către arheologii
albaiulieni, a fost locul descoperirii celor 10 brăţări lângă o stâncă
de formă prismatică, pe care înşişi autorii au considerat-o „o
prezenţă deloc întâmplătoare”36.
Faptul că brăţările au fost puse într-o groapă amenajată, placată şi
acoperită cu lespezi de piatră locală, mai degrabă nişte bolovani
informi, nu credem că a reprezentat o groapă rituală, ci o groapă
amenajată special pentru protecţia brăţărilor întrucât dacă le-ar fi
îngropat numai în pământ ar fi fost cu siguranţă deformate, dată fiind
maleabilitatea aurului de înaltă puritate din care au fost
confecţionate. Tocmai pentru a le recupera întregi şi nedeformate,
proprietarii au amenajat în grabă această groapă cu materialele cu totul
neadecvate, cu piatra găsită în imediata apropiere.
Dacă rememorăm locurile unde au fost descoperite marile
tezaure de aur şi argint constatăm că acestea au fost îngropate lângă
ape, mai sigur în malurile unor râuri şi pârâuri, cel din 1491 în râul
Sebeş37,
iar cel din 1542 în malul râului Strai38.
Lângă ape au fost îngropate şi tezaurele de argint de la Sărăcsău,
Săcălăcsău, Poiana Gorj, Şeica Mică, Vedea39.
Malurile râurilor reprezentau în acele timpuri repere sigure care puteau
fi marcate de stânci, arbori, coturi, etc., repere sigure de
identificare şi recuperare. Trebuie să dăm crezare relatărilor
izvoarelor antice cu privire la îngroparea tezaurului lui Decebal în
râul Sarmis. De ce nu ar fi procedat în acelaşi fel şi alţi demnitari ai
regatului Daciei cu tezaurele lor din aur şi argint. Tezaurele
descoperite în anii 1802-1804 se aflau la rădăcina unui fag, altul lângă
un izvor şi un al treilea la rădăcina unui fag tăiat între două pâraie40.
Toate erau plasate lângă un reper sigur pentru a fi recuperate.
Datarea acestor tezaure şi mai ales a brăţărilor
spiralice din aur întâmpină multe dificultăţi. Marea lor majoritate au
fost descoperite în condiţii aproape necunoscute şi întâmplătoare. S-ar
fi putut obţine date mai precise dacă descoperirile de tezaure monetare
împreună cu alte obiecte de podoabă din aur şi argint ar fi fost
recuperate în întregime ca să putem analiza ultimele emisiuni monetare
în vederea unei datări mai exacte. Aşteptăm rezultatele anchetei a unui
presupus tezaur monetar de aur conţinând aurei imperiali descoperit pe
culmea înălţimii „Căprăreaţa” în 1998. Chiar şi numai prin
semnalarea prezenţei unor aurei romani se poate deduce că acumularea,
tezaurizarea şi îngroparea lor s-a făcut în secolul I d.Ch.
Medeleţ datează podoabele dacice de argint, la care
putem adăuga şi cele monetare, în secolul I î.Ch şi secolul. I d.Ch41.
În sprijinul datării mai exacte a acestor câteva tezaure
monetare de argint recuperate complet şi studiate de specialişti, se
crede că au fost ascunse în pământ în a doua jumătate a sec. I d.Ch şi
anume cele de la: Tekija, Bare, Poiana Gorj, Poiana Tecuci42.
Alte tezaure monetare descoperite la Sarmisegetusa în secolul al XIX-lea
vin să întregească datarea lor la sfârşitul secolul I d.Ch. Tezaurul
descoperit în 1847 la locul numit „Sub Cununi” ce conţine 513
denari republicani şi imperiali înseraţi cronologic între secolul al
III-lea î.Ch şi sfârşitul secolului I. d.Ch, ultimele două piese sunt
emisiuni de la Traian. Cel de al doilea tezaur descoperit în 1879,
alcătuit din 783 denari republicani şi imperiali, datează din anii
166-173 i.Ch până în 95 d.Ch. Alte două tezaure descoperite la Orăştie
în secolul al XIX-lea, primul conţinând 312 piese, datate între anii 268
î.Ch şi 98-99 d.Ch, iar al doilea descoperit în hotarul oraşului în 1855
conţine 111 denari înseraţi între anii 20 î.Ch şi 93-94 d.Ch43.
La datarea tezaurelor monetare, dar şi a celor cu obiecte de podoabă
trebuie să ţinem seamă de circulaţia monetară îndelungată a anumitor
categorii de monede din aur şi argint de foarte bună calitate, de peste
trei secole, care s-au tezaurizat şi au fost ascunse în pământ mai
târziu, chiar dacă acestea nu conţin monede emise aproape de data
îngropării lor, exemple fiind tezaurele monetare amintite mai sus.
Această practică se poate constata şi la tezaurele medievale ce conţin
piese care au fost emise cu 2-3 secole înainte de tezaurizarea şi
îngroparea lor. Nu ne mai rămâne decât să constatăm că cea mai mare
parte a tezaurelor monetare şi a obiectelor de podoabă din aur şi
argint, au constituit cu siguranţă bogăţii acumulate de înalta societate
dacică înainte şi în timpul regelui Decebal, aparţinând membrilor casei
regale şi ale înalţilor demnitari şi comandanţi militari, religioşi şi
civili ai statului dac. Ele fost ascunse sub presiunea unui eveniment
violent şi tragic ca rezultat al celor două expediţii de cucerire a
Daciei de către împăratul Traian. Ne raliem la concluziile lui Fettich
şi Horedt şi ale altor arheologi şi istorici, puţini la număr, care au
considerat cauza tăinuirii acestor numeroase tezaure evenimentelor
decisive pentru statul dac din anii 101-102 şi 105-10644.
Prezenţa brăţărilor spiralice de aur în tezaurului lui Decebal şi al
altor demnitari identificate în cele două scene de pe Columnă ne obligă
să datăm aceste bijuterii excepţionale din aur din perioada domniei
regelui Decebal, deci în a doua jumătate a secolului I şi începutul
secolului al II-lea d.Ch, ca o continuare a tradiţiilor celor de argint
mai vechi. Ascunderea lor în apropierea unor locuri bine studiate şi
întotdeauna în prezenţa unor martori naturali, repere sigure de
identificare şi recuperare, s-au făcut sub ameninţarea cuceririi romane.
În loc de concluzie, încheiem această lucrare prin întrebarea: de cine
şi-a ascuns Decebal marele tezaur în râul Sarmis?, nu cumva acelaşi
lucru au făcut-o şi ceilalţi mari demnitari ai regatului lui?
prof. dr.
Gheorghe ANGHEL
Note
15 Medeleţ,
1994, p.199.
16 Medeleţ 1994,
p. 197-198.
17 Preda, 1957, p.113,
1973, p. 53; Popescu, 1951, p. 33-39; Mărghitan, 1977, p. 75; Fettich,
1953.
18 Daicoviciu, 1960, p.
270-277; Winkler, 1970, p. 79-102; Mărghitan, 1976, p. 16, 1979, p.
128-129; Acker, 1965, p. 647-656; Stoicovici, 1973, 1974.
19 Şincai, 1969, p.
123-124; Acker, 1965, p. 648-651.
20 Brilinski, 2007, p.
8-10.
21 Medeleţ, 1994, p.
194.
22 Winkler, 1970, p.
102; Preda, 1973; Chirilă, Chidioşan, 1965, p. 117.
23 Winkler, 1970, p.
102; Preda, 1973.
24 Medeleţ, 1994, p.
215.
25 Medeleţ, 1994, p.
194; Carcopino, 1924; Daicoviciu, 1960, p. 312-313; I.I. Rusu, 1965;
Preda, 1987, p.8; Vulpe, 1988, p. 222-223.
26 Dzur, 1941, p.
117-119, scenele 307 şi 310. Desenele au fost executate de Bartoli cu
ocazia ridicării unei schele pentru efectuarea unei copii a Columnei
Traiane, comandată de regele Ludovic al XIV-lea prin ministrul său de
finanţe Colbert. Santi Bartoli a fost elevul lui Poussin şi anticar
pontifical. A dedicat desenele lui Ludovic al XIV-lea. Acestea se află
la castelul Windstor (Anglia); Froenner, 1865; Reinach, 1886; Vulpe,
1988, p. 145.
27 Cicorius, 1900,
scenele CXXXVIII şi CXLI.
28 Pârvan, 1926, p.
530; Floca, 1956; Horedt, 1973, p. 152-153; Medeleţ, 1994, p. 199-200.
29 Informaţii H.
Ciugudean.
30 Medeleţ, 1994,
p.199-210.
31 Medeleţ, 1994, p.
200-201, 219-220; Florescu, Miclea, 1979, p. 141; Zira, Spânu, 1992, p.
402; Florescu, 1968, p. 44-45.
32 Medeleţ, 1994,
p.194; Glodariu, 1974.
33 Marţian, 1921, p. 8.
34 Floca, 1956, p. 8.
35 Mărghitan, 1976, p.
70-71.
36 Ciută, Rustoiu,
2007, fig.1.
37 vezi nota 1 .
38 vezi nota 2 şi 3.
39 Medeleţ, 1994, p.
219.
40 vezi notele 8 şi 9.
41 Medeleţ, 1994, p.
198; Horedt, 1973, 1976; Babeş, 1975.
42 Medeleţ 1994,
p.198-215-216; Horedt, 1973, p. 145, 149-159.
43 Suciu, 2007, p.
260-261; Vinkler, 1971, p. 283, 287, 300-302; Glodariu, 1974, p. 274;
Luca, 2005, p. 76.
44 Fettich, 1953, p.
162, 165, 173; Horedt, 1973, p. 152.
Abrevieri biliografice
Acker 1965 - M. Acker,
Vechiile spălătorii de aur din jurul Sebeşului, în Apulum V, 1965,
p. 657-656.
Babeş 1975 - M. Babeş,
Problémes de la chronologie de la culture géto-dace a la lumiere des
fouilles de Cârlomăneşti, în Dacia NS, XIX, 1975, p. 125-139.
Bethlen 1782 - Wolfgang
Bethlen, Historia de rebus Transilvanicis…, Cibini, I, 1782, p.
512.
Brilinschi 2007 - Vladimir
Brilinschi, Brăţările de aur, punct de referinţă în istoria Daciei,
în Dacia Magazin, nr. 44, 2007, p. 8-10.
Carcopino 1924 - J. Carcopino,
Les richesses des Daces, et le redressemant de l’ampire romain Gaus
Trajan, in Dacia, I, 1924, p.28-34.
Chirilă, Chidioşan 1965 - E.
Chirilă, N. Chidioşan, Tezaurul de monede dacice de la Alunaş, în
Acta MN, II, 1965, p. 111-118.
Ciută, Rustoiu 2007 - M.
Ciută, G. T. Rustoiu, Consideraţii asupra unui complex descoperit în
aproximitatea Sarmisegetusei Regia, în Apulum XLIV, 2007.
Cicorius 1900 - Conrad
Cicorius, Die Reliefs der Tranianssäule, II, Berlin, 1900,
CXXXVII, CXLI.
Constituţiile Aprobate 1997 -
Colectiv, Constituţiile Aprobate ale Transilvaniei 1653, Cluj,
1997, Titlul 57, art. I, p. 155.
Daicoviciu, Ferenczi 1951 - C.
Daicoviciu, Al. Ferenczi, Aşezările dacice din Munţii Orăştiei,
Bucureşti, 1951.
Daicoviciu 1960 - C.
Daicoviciu, Istoria României, 1960, p. 255-338.
Daicoviciu, Daicoviciu 1964 -
C. Daicoviciu, H. Daicoviciu, Les Cittadelles et les agglomerations
dacique des Monts Orăştie, Bucureşti, 1964.
Daicoviciu, Daicoviciu 1972 -
C. Daicoviciu, H. Daicoviciu, Dacia de la Burebista la cucerirea
romană, Cluj, 1972.
Dzur 1941 - A. E. P. Dzur,
Die Tranianssäule . Die Geschichte des ersten und Zweiten dakischen
Feldzugens. Kupferstiche aus dem Jahre 1667 von Pietro Santi Bartoli.
Die Erklärungen der Reliefs Neubearbeitung und Ausstattung, 1941,
Den Haag, Niderlande.
Fettich 1953 - N. Fettich,
Archäologische Breitäge zur Geschichte der sarmatisch-dakischen
Beziehungen, în Acta Arch. Hungarica, Budapest, III, 1953, p.
127-176.
Floca 1956 - O. Floca,
Contribuţii la cunoaşterea tezaurelor de argint dacice, Bucureşti,
1956.
Florescu 1968 - R. Florescu,
Arta dacilor, Bucureşti, 1968.
Florescu, Miclea 1979 - R.
Florescu, I. Miclea, Tezaure Transilvane, Bucureşti, 1979.
Froster 1666 - I. Froster,
Das alt und neue Teutsche Dacia, Nuernberg, 1666, p. 61.
Froenner 1865 - W. Froenner,
La Colonne Trajane, Paris, 1865.
Gerando 1842 - August de
Gerando, La Transilvanie et ses habitants, Paris, 1842, capitolul
privind asasinarea lui Martinuzzi.
Glodariu 1974 - I. Glodariu,
Relaţiile comerciale ale Dacie cu lumea elenistică şi romană,
Cluj, 1974.
Glodariu 1975 - I. Glodariu,
Un atelier de fierărie la Sarmisegetusa, în AMN, XII, 1975.
Glodariu, Iaroslavschi
1988 - I. Glodariu, E. Iarovslavschi, Cetăţiile şi
aşezările dacicie din Munţii Orăştiei, Bucureşti, 1988.
Horedt 1973 - K. Horedt,
Die dakischen Sillberfunde, în Dacia, NS, XVII, 1973, p. 122-167.
Horedt 1976 - K. Horedt,
Fragen zur dakischen, Laténe chronologie, în Thraco-Dacica, I, 1976,
p. 127-130.
Jako 1966, 1971 - Sigismund
Jako, Cercetări arheologiice la Cetatea Grădiştea Muncelului
1803-1804, în AMN, III, 1966; AMN, VIII, 1971.
Kraus 1965 - Georg Kraus,
Cronica Transilvaniei (1608-1665), Bucureşti, 1965, p. 92.
Luca 2005 - S. A. Luca,
Repertoriul arheologic al jud. Hunedoara, Alba Iulia, 2005.
Marţian 1921 - I. Marţian,
Comori ardelene, în BSNR (Buletinul Societăţii Numismatice Române),
XVI, nr. 24, 1921, p. 13-30.
Marţian 1923 - I. Marţian,
Alte comori ardelene. Comoara popilor, în BSNR, nr.45, 1923, p.
26-28.
Medeleţ 1977 - Florin Medeleţ,
Tipologia brăţărilor spiralice de argint, în Sudii şi Cmunicări,
Caransebeş, II, 1977, p. 277-297.
Medeleţ 1994 - Florin Medeleţ,
În legătură cu o mare spirală dacică de argint aflată în Muzeul
Naţional din Belgrad, în Analele Banatului, III, 1994.
Mărghitan 1976 - L. Mărghitan,
Tezaure de argint dacice, Bucureşti, 1976.
Mărghitan 1977 - L. Mărghitan,
Tezaure de argint dacice de pe cuprinsul jud. Sălaj, în AMP,
1977.
Mărghitan 1979 - L. Mărghitan,
Banatul în lumina arheologiei, I, Timişoara, 1979.
Pârvan 1926 - V. Pârvan,
Getica, Academia Română. Memoriile secţiei istorice, seria III, Tom
III, 2, Bucureşti 1926.
Preda 1957 - C. Preda,
Contribuţii la problema provenienţei argintului din tezaurele geto-dace
în lumina descoperirilor monetare de la Stăncuţa, SCIV VIII, 1-4,
1957.
Preda 1973 - C. Preda,
Monedele geto-dacilor,Bucureşti, 1973.
Preda 1987 - C. Preda,
Einige Betrachtungen zur Dakien in der zeit Decebalus, în Dacia, NS,
31, 1-2, 1987, p. 5-16.
Popescu 1951 - D. Popescu,
Exploatarea şi problema metalelor în Transilvania până la cotropirea
romană, în SCIV, II, 2, 1951, p. 22-44.
Reinach 1886 - S. Reinach,
La colonne Trajane au Musée de Saint Germaine, Paris, 1886.
Rusu 1966 - I. I. Rusu,
Comorile regelui Decebal, în Sargeţia, IV, 1966, p. 97. 107.
Şincai 1969 - Gh. Şincai,
Opere. Cronica Românilor II, Bucureşti, 1969, p. 123-124, 244-258.
Stoicovici 1976 - E.
Stoicovici, Efecte structural-texturale la monedele antice obţinute
prin batere, în AMN, X, 1973, p. 541-543.
Stoicovici, Stoicovici 1974 -
E. Stoicovici, F. Stoicovici, Aurul şi argintul dacic, în AMN, XI,
1974, p. 10-21.
Suciu 2007 - V. Suciu,
Câteva consideraţii asupra unui lot de monede romane în custodia
Muzeului Naţional al Unirii, în Apulum XLIV, 2007.
Teodorescu, Roşca 1923 - D. M.
Teodorescu, M. Roşca, Cercetări arheologice în Munţii Hunedoarei,
în ACMI (Analele Comisiunii Monumentelor Istorice, Transilvania),
Cluj, 1923, 55 p.
Teodorescu 1932 - D. M
Teodorescu, Cetatea dacică de la Grădiştea Muncelului, în ACMI,
1932, 24 p.
Vulpe 1988 - Radu Vulpe,
Columna lui Traian, monument al etnogenezei românilor, Bucureşti,
1988. p.245.
Winkler 1970 - I. Winkler,
Perioada emiterii monedelor şi dreptul monetar la geto-daci, în AMN,
VII, 1970, p. 93-106.
Winkler 1971 - I. Winkler,
Tezaurul de denari romani descoperit la Grădiştea de munte în 1879,
în SCN (Studii şi Cercetări Numismatice), V, 1971, p. 283-303.
Zirra,
Spânu 1992 - V. V. Zirra, D. Spânu, Observaţii asupra tezaurelor de
argint din La Tene-ul Târziu, în SCIVA, 43, 4, Bucureşti, 1992, p.
401-423.
|
|
