România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Dinspre Reni spre Galaţi, pe jos, ca odată...

 

De mai mulţi ani mă leagă de oraşul Galaţi relaţii de prietenie. O prietenie omenească, dar şi de creaţie, ca jurnalist şi scriitor. Observ că, din an în an, omului de rând, ca mine, sărac şi năpăstuit, îi vine tot mai greu să parcurgă cei vreo 20 de kilometri ce despart oraşul Reni de Galaţi. De la Odesa până la Reni drumul cu microbuzul costă 100 de grivne. Ca să ajungi din Reni până la bariera vămii din Giurgiuleşti poţi lua un taxi (dacă poţi) tot cu 100 de grivne (cam 8 euro). Maşinile de ocazie spre Giurgiuleşti sunt foarte rare, iar autobuzul Reni-Cahul nu mai circulă de o bucată bună de timp. Aşa stând lucrurile, eu (pe vreme bună, desigur, nu iarna) neavând nici bani prea mulţi, nici limuzină personală, cum ajung în Reni, o iau spre Giugiuleşti... pe jos. Ca pe vremuri, în secolele trecute, când la putere era căruţa şi carul frumos cu patru boi. Cei vreo cinci kilometri până în vama moldoucraineană, mergând în voie, îi fac cam în vreo oră. Dacă eşti pe jos, poţi trece chiar mai repede vămile şi punctele de control moldoveneşti şi ucrainene. Tot pe jos o iau devale, pe lângă portul liber internaţional moldovenesc de la Dunăre, până ajung la bariera din Giurgiuleşti, unde sunt nevoit să caut o maşină de ocazie. Mai departe pe jos nu se permite să te deplasezi. Cam aşa ajunge în Uniunea Europeană un jurnalist nenorocit de la Odesa. De fiece dată când iau, pe jos, drumul Galaţilor mă gândesc la situaţia mizerabilă şi înjositoare în care omul de rând este pus de către mai-marii de toate nivelurile. Zicem la noi, în Ucraina, că suntem proeuropeni, că avem o euroregiune, nişte tratate şi acorduri cu vecinii. Şi ce se alege din toate acestea? Nimic bun. Drumul de la Reni spre UE omul de rând (mai subliniez o dată), ca mine, îl face pe jos, pentru că n-a agonisit mii şi milioane din tot felul de învârteli şi afaceri dubioase. De ce nu există nişte curse regulate, nişte posibilităţi cât de cât lejere pentru a te deplasa, ca în secolul al XXI-lea? De ce marea majoritate a populaţiei din stânga Dunării de Jos trebuie să se simtă în afara civilizaţiei, ca în secole în urmă? Aceste întrebări au răspunsuri. Răspunsuri grele şi îngrijorătoare. Nici microbuze, nici autocare, nici trenuri de pasageri între Reni şi Galaţi (dar şi Cahul) nu circulă, din motivul că între zonele respective nu există, până în prezent, relaţii viabile de cooperare nici în economie, nici în domeniul culturii, nici în alte domenii. Nu există relaţii care ar deschide drumuri şi ar mişca lumea dintr-o parte în alta. Să nu mai vorbim, în acest sens, de Euroregiunea „Dunărea de Jos” – o poveste în stil modern pentru cei care mai cred în poveşti. Pentru marea majoritate a populaţiei din raioanele Reni, Chilia şi Ismail ea nu înseamnă nimic, pentru că nu-i aduce omului de rând nimic bun. Ea aduce ceva (nu ştim cât anume) beneficiarilor de fonduri europene. Ce se face cu aceste fonduri, ce foloase reale aduc ele economiei, ecologiei, sferei sociale – despre asta pe la noi opinia publică nu ştie nimic. De fapt, autorităţile ucrainene actuale nici nu au intenţia de a deschide cu adevărat acest colţ de ţară pentru tot felul de schimburi – economice, culturale, umanitare – în măsura în care asemenea schimburi s-ar impune pentru un teritoriu gri, cum este zona de la Dunăre. Un teritoriu ce are nevoie de investiţii şi de primeniri din exterior. Că din interior ele nu prea au de unde veni. Se vede de la o poştă tentaţia actualilor guvernanţi de a păstra liniştea patriarhală a ţinutului, după patru linii de vămi şi puncte de control de frontieră, pentru a nu admite încoace lume şi capitaluri din vest. Este invocat, fireşte, şi aşanumitul pericol românesc.

Atâta timp cât lucrurile vor fi lăsate să zacă în halul pe care îl cunoaştem, schimbări în bine n-ai de unde aştepta. Dacă lumea stă închisă în unghiul de pământ numit Bugeac (aşa i-au zis încă tătarii), cum ar putea să circule microbuze şi trenuri de pasageri din Reni spre Europa? În general vorbind, este greu să-ţi imaginezi cum ar putea să aibă loc europenizarea acestui ţinut, adică modernizarea lui, dacă autorităţile pun în prim-plan neadmiterea „influenţelor străine”, în primul rând a celor de peste Dunăre. Am putea să ne mai întrebăm aici care va fi rostul trecerii cu feribotul Isaccea-Orlovca (Cartal)? Despre ea se vorbeşte de vreo 15 ani şi iată, cică, ar putea, în sfârşit, să prindă viaţă în 2014. Ce va trece peste Dunăre feribotul, în afară de maşinile de lux ale milionarilor ruşi şi ucraineni, ţinând drumul Balcanilor?

Tot depănând firul gândurilor, iată-mă ajuns la frontiera moldo-ucraineană. O vamă şi un punct de control, altă vamă şi alt punct de control, alte vreo 30 de minute de mers până în bariera de la Giurgiuleşti, încă o vamă şi un punct de control moldoveneşti, vamă românească şi controlul de frontieră de peste Prut... Bun găsit, UE! Vin din secolele trecute…

Vadim BACINSCHI