România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

„Dreptatea” ungurilor din România

 

Să auzi, să vezi şi să te minunezi: ungurii oferă drepturi românilor în România!

Este un mare merit al ziarului „Condeiul ardelean” că publică în paginile sale secvenţe din presa maghiară, acţionând, în felul acesta, spre informarea românilor despre caracterul duşmănos al acestei etnii, care se bucură de prea multe drepturi în această Ţară a lui Dumnezeu, în timp ce rămăşiţele ungureşti din celelalte ţări ieşite din umilinţa austro-ungară nu se bucură de superdrepturi, aşa cum se întâmplă în România.

În paginile 12 şi 13 ale numărului 255 (290), din 7-20 februarie 2014, luăm cunoştinţă din nou de înveninatele opinii din presa maghiară conţinând acuzaţii asupra politicii Guvernului român. Vorbesc acolo de privare de drepturi, de încercări de a li se acoperi dreptatea. Despre ce fel de privare de drepturi vorbesc ungurii, e greu de descifrat. Despre „dreptate acoperită” iar nu poate fi vorba. Să dăm noi glas dreptăţii, reamintind lumii că, în aceşti 95 de ani, de când în Ardeal tronează legi româneşti, ar fi trebuit ca ungurii să guste aceeaşi „dreptate” cu care i-au tratat ei pe români în vremea dublei asupriri austro-ungare. Adică resturile ungureşti de pe pământ românesc să le fi lucrat holda românilor în regim de robi, de animale de povară, tuturor acestora să li se fi interzis accesul la cultură, la educaţie, să nu fie recunoscuţi ca etnie componentă a populaţiei acestui spaţiu românesc, mai ales că numărul ungurilor este mult departe de cel care era atunci al românilor cărora li s-a refuzat total identitatea. Şi aşa stând lucrurile, ar fi firesc să se compare regimul de viaţă pe care ungurii l-au avut în acest timp al autorităţii româneşti cu cel pe care l-au avut românii în vremea înrobirii lor. Este acuzat Guvernul român că „încearcă să îmbunătăţească prin minciună imaginea internaţională a ţării”. Nu e deloc nevoie ca, în plan internaţional, România să mai informeze despre statutul minorităţilor prezente aici. Au fost pronunţate de atâtea ori, de către personalităţi ale lumii, aprecieri la adresa generozităţii cu care Statul Român a acordat drepturi minorităţilor, uneori chiar peste măsură. Şi n-ar fi o minciună dacă am spune acum despre situaţia aberantă, inversă, în care, în judeţele cu majoritate ungurească, românii sunt umiliţi, lipsiţi de drepturi, obligaţi să trăiască în regimul impus de străinii de neamul autohton. Guvernul Ţării de acest fapt trebuie acuzat, că nu-şi apără concetăţenii în faţa aroganţei maghiare. Obrăznicia, josnicia, ura satanică cu care ungurii scriu în presa lor despre „sute de mii de persoane persecutate” (maghiari) în România, desfiinţează orice urmă de omenie a acestei minorităţi, care aici, în Ţara a cărei pâine o mănâncă, profanează statui ale eroilor români, batjocoresc figuri de luptători apărători ai românilor, dezlănţuie atacuri în stradă şi în şcoli asupra cetăţenilor care poartă în Ţara lor simbolul naţiunii, drapelul. Cei ce mint sunt ungurii, pentru că numărul pe care îl afişează nu e naţia lor pură, ci, sub teroarea de veacuri, i-au maghiarizat pe alţii ca să-şi poată justifica pretenţiile, aşa cum se adăpostesc acum sub veşmântul secuilor, pe care continuă să-i supună după bunul lor plac. Pentru că ungurii, împărţiţi în trei grupări, aşa-zise politice, cu un făţarnic Marco Bela, urmat de Kelemen Hunor cu aceleaşi multe feţe, cu un alt şef de partid, tot aşa de otrăvit, Toro T. Tibor, nici ei nu ştiu pe unde se mai află şi ce solidaritate mai au, iar destrămatul Tokeş Laslo a devenit vântură-lume, legitimând neveste şi zămislind urmaşi. Ăsta da popă! Dacă ăştia-s crema ungurească, au de ce să se ruşineze cetăţenii cinstiţi ai etniei, cei care încă mai există.

Pretenţia de autonomie, motivată fie prin referirea la ETA spaniolă, fie la Kosovo, este proptită astăzi, în modul cel mai ridicol, de adresarea către grupul kurzilor din Turcia, luat ca un caz asemănător. În articolul „Şi ei doresc autonomie”, voluntarul kurd intervievat mărturiseşte: „Kurzilor din Turcia nu le sunt nici acum asigurate drepturile fundamentale. Nu ne putem folosi oficial limba maternă şi, drept urmare, nu putem nici studia în limba maternă”; „Erdogan ne-a asigurat câteva drepturi. Aş aminti aici un post de televiziune care ni se adresează în limba kurdă. În urmă cu câteva luni, se spusese la ştiri că va fi permisă predarea în limba kurdă în şcoli, însă într-un final nu s-a întâmplat nimic”; „Noi nu vrem să ne separăm de Turcia, pentru că trăim de mii de ani alături de poporul turc. Deşi cultura noastă este diferită, trecutul ne leagă”. Normal ar fi ca semnatarul articolului să fi priceput ceva din spusele sincere ale kurdului, şi atunci ziaristul Levai Barna să fi spus: „Mulţumim, popor român, că noi avem, la voi în ţară, atâtea posturi de televiziune în care avem libertatea să vorbim ce vrem, că desfăşurăm învăţământ folosind liber limba maternă, că deţinem toate funcţiile de conducere administrativă unde suntem majoritari, că, în plus, avem curajul obraznic de a cere românilor să înveţe limba maghiară, că ni s-a permis să ne plantăm statui ale criminalilor unguri pe pământ românesc, statui ale celor care au condus măceluri împotriva locuitorilor paşnici, lipsiţi de apărare. Şi în aceeaşi libertate, continuăm să otrăvim viaţa românilor potrivit caracterului hunic pe care îl avem, acela de a însămânţa suferinţă”.

Într-o altă publicaţie revanşardă, Farcaş Reka vorbeşte despre profesorul universitar politolog Bakk Mikloş, care lansează ideea „ca autonomia să nu mai fie o temă tabu în România”, plângându-se că li se cere să tacă. Dreptate ai, mărite domn! Vorbeşte până-ţi răguşeşte graiul! Românii nu te pot opri să vorbeşti. Dar doar atât! Mai departe încalci regulile bunei-cuviinţe, dacă îţi sunt cunoscute. Nu românii au folosit problema autonomiei în scop electoral. S-ar ruşina s-o facă! Dacă şi-a sprijinit cineva alegerea prin votul ungurilor, acela nu-i român! Cei care au folosit problema autonomiei în scop electoral sunt ungurii, otrăvind cu această propagandă şi pe oamenii simpli din etnia lor. Nestăpâniţi de ura contra românilor, au semănat discordie şi încrâncenare, chiar dacă ştiu că există şi familii mixte. De ce nu se pot lepăda de Satana aceşti unguri de care Dumnezeu s-a îndurat şi i-a plantat aici pe acest pământ sfânt, cu oameni de omenie, ospitalieri, cu respect faţă de orice trecător pe drumurile Ţării!?!

Biata ziaristă Farcaş Reka consemnează debordările cinice ale preşedintelui PPMT, Toro T. Tibor, care îşi pronunţă dispoziţia de amiciţie cu românii „dispuşi să depăşească conceptul de stat naţional, unitar şi omogen”. Se pare că acestui individ îi lipsesc din mecanismul de gândire câteva rotiţe cu rol principal într-o funcţionare normală, pentru că tot persoana în cauză se îngrijeşte de „locul în cadrul autonomiei” în aria secuiască pe care ar trebui să-l primească românii, adică: „Autonomia lor culturală trebuie garantată prin lege, acest lucru va reprezenta pentru ei siguranţă şi protecţie”. Gura păcătosului adevărul grăieşte. Este clar că acum românii de acolo nu au „siguranţă şi protecţie”, din moment ce acestea doar se prevăd în caz de „autonomie”. Se pare că domniei sale îi joacă feste creierul. Îl scuturăm noi spre a se trezi pentru a lua cunoştinţă că românii s-au născut în legea culturii proprii, că această lege este moştenire strămoşească şi că ea este din istorie protecţie pentru români pe pământ românesc, cu mult înainte de a păşi aici talpă hunică. Cu mintea prea încălzită de fierbinţeala propriilor sentimente, şeful partidului PPMT afirmă că: „… drepturile românilor care trăiesc aici trebuie reglementate prin lege. Acest lucru poate oferi o garanţie liniştitoare”. Omul trebuie iertat, ca orice individ dus cu pluta. Cum altfel să te raportezi la unul care distribuie drepturi cetăţenilor români de naţionalitate română în Ţara lor? Să auzi şi să nu crezi! Până la ce dimensiuni ajunge fantezia bogată, ca să nu-i spun altfel, a acestui individ, venetic aici, ca să rostească asemenea mojicie de râtan? În Ţara lor, românilor le este garantată liniştea vieţii prin firescul funcţionării dreptului statal asupra teritoriului. Cine trebuie să fie îngrijoraţi de nesiguranţa vieţii sunt instigatorii pripăşiţi aici în cursul vremii, sunt bestiile sălbatice care au ocupat, prin crime şi distrugeri, spaţii care nu le-au aparţinut, indivizii care îşi tulbură singuri viaţa de astăzi. Românii nu au nevoie de mărinimia ungurească pentru autonomie culturală în judeţele Ţării, ei au drept statal la cultură.

Aflat în acelaşi stadiu de degradare (şi) morală, Antal Arpad oferă posturi de vicepreşedinte românilor care vor susţine cauza lor. Uită distinsul oficios că dreptul la funcţii în administraţie revine tot românilor, ca cetăţeni neaoşi legitimi ai locului. Aşa că obrăznicia şi aroganţa cu care ei şi le atribuie pe motiv de minoritate majoritară în judeţ decurg tot din toleranţa românilor, din generozitatea şi dorinţa de bună convieţuire. Deci să fie clar: toleraţii sunt străinii, care s-au bucurat de o viaţă normală aici, în mijlocul populaţiei pe care au înrobit-o şi asupra căreia au declanşat crime de neiertat, iar astăzi pretind, reclamă drepturi cu impertinenţa şi cinismul care îi situează în postura de neam neridicat din sălbăticia cu care au poposit în Europa.

În omenia noastră, trebuie să recunoaştem că avem de-a face cu minţi bolnave ale celor veniţi aici din deşertul mongolez, unde, în vremuri, soarele i-a bătut prea tare în cap. De aceea deşertice le sunt şi cugetul, şi sentimentele. În acest caz, să întărim vigilenţa, să mărim veghea, pentru că ne facem vinovaţi de prea multă îngăduinţă! „Dreptatea” de acum 95 de ani ungurii n-o mai pot avea, aceea de a stăpâni pe români în propria lor Ţară. Cerinţelor lor obraznice li se opun drepturile noastre din adânc de istorie!

prof. Georgeta CIOBOTĂ