Mersul pe jos al Limbii Române

Cuvinte precum un fir de holdă ieşit la marginea zorilor să se întâmple din rostogolirea luminii peste lume, cu ochii lui mari de pasăre cântătoare, osteniţi de freamătul râului şi ramului, de avalanşa de tăceri şi nelinişte din cornul primăverii, cu surâsul lui bulbucat de strigăt peste lume, încrângurat în doină şi dor, în coarnele plugului şi nerăbdarea sufletului de a vedea Limba Română la ea acasă, în toată splendoarea ei de grădină fermecată, de cântece de leagăn şi goană după cuvântul Ţară, ca şi Grigore Vieru se adapă mereu pe „Aleea Scriitorilor” din parcul „Mihai Eminescu”, oraşul de jos Alba Iulia, cu înfierbântatele binefaceri ale Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, întărindu-i bunătatea sufletului său ce nu are asemănare, retrăindu-i rădăcinile de neam, clopotele în dungă ale catedralelor, alergătura lumânărilor între morţi şi vii, privirea de trandafiri a credinţei.

În 1973, când El, Grigore Vieru trecuse pentru prima oară Prutul, la cei 38 de ani, pentru o întâlnire cu colectivul redacţional al revistei „Secolul 20”, a fost atât de emoţionat încât s-a împiedecat de o floare, s-a întors brusc s-o întrebe cât o doare, apoi a îngenuncheat sărutându-i mâna de fecioară, coborând în inimă surâsul ei de cunună de grâu, iar în 1974, când a revenit în România la invitaţia Uniunii Scriitorilor, s-a lăsat luat de braţ de vântul primăvăratec, dând o raită prin lumea fructelor date în pârg, ungându-le cu dulceaţa poemelor sale. De-atunci s-a rostogolit peste ţară ca un arc de tricolor limpezindu-şi propriile dureri, vise şi speranţe. A ajuns şi la Alba Iulia şi pe Valea Sebeşului, şi prin Apuseni şi pe Câmpul Libertăţii de la Blaj, şi pe scările rugăciunii Mănăstirii din Râmeţ, aclamându-le portretul de trudă şi frumuseţea continuă, iar la Congresul Spiritualităţii Româneşti a înfrumuseţat cu dulcea lui rostire românească inima Sălii Unirii, veghea strămoşilor ca flacără la hotare, deplângând umbrele malefice, voroniene, rusofile, slugărnicia unora, altora. Şi n-a mai vrut să se despartă de Alba Iulia.

Şi aici, ca printr-o minune a sorţii, trupul lui, fiinţa lui întreagă aveau să ia forma unui bust de bronz, primul de altfel în limba română, datorat sprijinului financiar dumitrelian al Consiliului Judeţean Alba.

Era anul 2009! Cumplitul an 2009 când s-a frânt sub dantura de fier a unui groaznic accident.

Era născut la 14 februarie 1935, în satul Pererita, judeţul Hotin. Închidea pentru totdeauna un mare patriot român, ca şi Adrian Păunescu, pe aceeaşi scară Richter a preţuirii, să rămână un segment al moştenirii naţionale.

Şi anul acesta, în februarie, 2014, cei ce au dat bineţe lui Grigore Vieru, pe „Aleea Scriitorilor”, au simţit un freamăt aparte, cum doar Palma Ţăranului simte şi simţea vatra de jeratic a seminţelor mirabile, şi-au intrat în biografia lui cu sentimentul ales al recunoştinţei, al marilor virtuţi, al eroilor adevăraţi, lăsându-se îmbrăcaţi încet, încet în răşina puternică a aerului de munte, unde dor lumina şi gâlceava izvoarelor se ceartă pentru logodna cu cântul de pasăre măiastră.

Derulându-i segmente de jertfă şi bucurii n-am făcut altceva decât să-i re-subliniem măreţia, să-i pronunţăm înaltele idealuri în Numele unei Patrii!

L-am îmbrăţişat, ca un frate, l-am acoperit cu foşnetul mugurilor, continuându-ne o călătorie de excepţie pe malul de comoară al Limbi Române. Publicaţia „Dacoromania”, ne-a însoţit cu strigătul ei taciturn de imagini florale. În 14 februarie 2014, Grigore Vieru ar fi împlinit 79 de ani!

Să ne trăieşti maestre!

Cădelniţând lângă Vierutc "Cădelniţând lângă Vieru"

Te mai apasă câte-o frunză,

Te mai îneacă-ncet un ram,

Şi scârţâitul vechi de umbră,

Şi un pierdut epitalam,

Şi bustul stă să se-ncovoaie

Prin firul ierbii, ca recrut,

Îl întârzie câte-o ploaie,

Câte un vânt pătat de lut.

Şi mâna mea se întretaie

Cu fulguiri de Chişinău,