Mersul pe
jos al Limbii Române
Cuvinte precum
un fir de holdă ieşit la marginea zorilor să se întâmple din
rostogolirea luminii peste lume, cu ochii lui mari de pasăre cântătoare,
osteniţi de freamătul râului şi ramului, de avalanşa de tăceri şi
nelinişte din cornul primăverii, cu surâsul lui bulbucat de strigăt
peste lume, încrângurat în doină şi dor, în coarnele plugului şi
nerăbdarea sufletului de a vedea Limba Română la ea acasă, în toată
splendoarea ei de grădină fermecată, de cântece de leagăn şi goană după
cuvântul Ţară, ca şi Grigore Vieru se adapă mereu pe „Aleea
Scriitorilor” din parcul „Mihai Eminescu”, oraşul de jos Alba Iulia, cu
înfierbântatele binefaceri ale Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918,
întărindu-i bunătatea sufletului său ce nu are asemănare, retrăindu-i
rădăcinile de neam, clopotele în dungă ale catedralelor, alergătura
lumânărilor între morţi şi vii, privirea de trandafiri a credinţei.
În 1973, când
El, Grigore Vieru trecuse pentru prima oară Prutul, la cei 38 de ani,
pentru o întâlnire cu colectivul redacţional al revistei „Secolul 20”, a
fost atât de emoţionat încât s-a împiedecat de o floare, s-a întors
brusc s-o întrebe cât o doare, apoi a îngenuncheat sărutându-i mâna de
fecioară, coborând în inimă surâsul ei de cunună de grâu, iar în 1974,
când a revenit în România la invitaţia Uniunii Scriitorilor, s-a lăsat
luat de braţ de vântul primăvăratec, dând o raită prin lumea fructelor
date în pârg, ungându-le cu dulceaţa poemelor sale. De-atunci s-a
rostogolit peste ţară ca un arc de tricolor limpezindu-şi propriile
dureri, vise şi speranţe. A ajuns şi la Alba Iulia şi pe Valea
Sebeşului, şi prin Apuseni şi pe Câmpul Libertăţii de la Blaj, şi pe
scările rugăciunii Mănăstirii din Râmeţ, aclamându-le portretul de trudă
şi frumuseţea continuă, iar la Congresul Spiritualităţii Româneşti a
înfrumuseţat cu dulcea lui rostire românească inima Sălii Unirii, veghea
strămoşilor ca flacără la hotare, deplângând umbrele malefice, voroniene,
rusofile, slugărnicia unora, altora. Şi n-a mai vrut să se despartă de
Alba Iulia.
Şi aici, ca
printr-o minune a sorţii, trupul lui, fiinţa lui întreagă aveau să ia
forma unui bust de bronz, primul de altfel în limba română, datorat
sprijinului financiar dumitrelian al Consiliului Judeţean Alba.
Era anul 2009!
Cumplitul an 2009 când s-a frânt sub dantura de fier a unui groaznic
accident.
Era născut la 14
februarie 1935, în satul Pererita, judeţul Hotin. Închidea pentru
totdeauna un mare patriot român, ca şi Adrian Păunescu, pe aceeaşi scară
Richter a preţuirii, să rămână un segment al moştenirii naţionale.
Şi anul acesta,
în februarie, 2014, cei ce au dat bineţe lui Grigore Vieru, pe „Aleea
Scriitorilor”, au simţit un freamăt aparte, cum doar Palma Ţăranului
simte şi simţea vatra de jeratic a seminţelor mirabile, şi-au intrat în
biografia lui cu sentimentul ales al recunoştinţei, al marilor virtuţi,
al eroilor adevăraţi, lăsându-se îmbrăcaţi încet, încet în răşina
puternică a aerului de munte, unde dor lumina şi gâlceava izvoarelor se
ceartă pentru logodna cu cântul de pasăre măiastră.
Derulându-i
segmente de jertfă şi bucurii n-am făcut altceva decât să-i re-subliniem
măreţia, să-i pronunţăm înaltele idealuri în Numele unei Patrii!
L-am îmbrăţişat,
ca un frate, l-am acoperit cu foşnetul mugurilor, continuându-ne o
călătorie de excepţie pe malul de comoară al Limbi Române. Publicaţia „Dacoromania”,
ne-a însoţit cu strigătul ei taciturn de imagini florale. În 14
februarie 2014, Grigore Vieru ar fi împlinit 79 de ani!
Să ne trăieşti maestre!
Cădelniţând lângă Vierutc
"Cădelniţând lângă Vieru"
Te mai apasă
câte-o frunză,
Te mai
îneacă-ncet un ram,
Şi scârţâitul
vechi de umbră,
Şi un pierdut
epitalam,
Şi bustul stă să
se-ncovoaie
Prin firul
ierbii, ca recrut,
Îl întârzie
câte-o ploaie,
Câte un vânt
pătat de lut.
Şi mâna mea se
întretaie
Cu fulguiri de
Chişinău,
Se-mbracă-n
pătimite straie
Stropind cu Prut
sufletul meu
Vieru, Tu, ca un
Grigore
Laşi frunza să
te rupă-n van,
Se scutur rănile
de ore
Şi Alba ţi-e
epitalam.
Încinge clipa la
frunzare –
Pomi surdomuţi
ce stau la rând.
Limba Română la
hotare
Mai bate toaca
lăcrimând.
Al tău Frate,
Ion
MĂRGINEANU
|
|