România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Răscoala populară din 1784-1785 condusă de Horea, Cloşca şi Crişan

 

 

I. Situaţia românilor din Transilvania în secolul XVIII

În secolul XVIII, românii ardeleni erau supuşi unei crunte asupriri feudale, fără echivalent în oricare altă parte a Europei.

Situaţia iobagilor dezmoşteniţi de pământuri, şi de libertate, cu veacuri în urmă, era jalnică. Până în secolul XIII, strămoşii lor au fost, în cea mai mare parte ţărani liberi şi stăpâni ai pământului, în cadrul obştilor. In secolele XI-XIII, nobilii maghiari şi biserica catolică aveau în stăpânire câteva moşii pe care le primiseră în dar de la regii Ungariei, din aşa zisul „pământ regesc”. Altă parte din acest „pământ regesc” a fost „dăruit” coloniştilor aduşi in secolele XII-XIII la graniţa de sud şi est a Transilvaniei, pentru a întări în această parte paza voievodatului cotropit. Cu timpul, nobilii şi biserica catolică, abuzând de atotputernicia lor, şi-au adăugat sute de moşii şi sate, deposedând pe ţăranii liberi de pământurile lor, prin tot felul de silnicii şi vicleşuguri. In secolele XV-XVIII, în Transilvania, statul „legal” era constituit exclusiv din cele trei naţii privilegiate (ungurii, saşii şi secuii) care laolaltă însumau doar o treime din populaţie.

Românii care reprezentau două treimi din populaţie suportau o dublă asuprire fiind consideraţi o clasă inferioară şi o naţiune „tolerată” .

Naţiunea ungară, în Transilvania, era redusă doar la clasa nobililor şi la conducătorii bisericii catolice, iar după transformarea Ungariei în paşalâc turcesc şi la conducătorii bisericilor reformate, in special calvini.

O statistică din 1767 arată că nobilimea mare, adică baronii şi grofii din Transilvania, numărau 262 de familii, nobilimea mijlocie era de vreo 20 de ori mai numeroasă iar nobilimea mică de vreo 3 ori mai numeroasă decât cea mijlocie.

După 1540 când Ungaria este desfiinţată şi transformată în Paşalâc, o mare parte din nobilii de aici se mută în Transilvania unde primesc, ca moşii, sute de sate locuite de români. Aşa s-a ajuns ca nobilimea de aici să fie cea mai numeroasă din Europa.

În rândul nobilimii mijlocii şi mici erau şi familii româneşti care, pentru a supravieţui, în decursul zecilor de ani s-au maghiarizat, trecând la religia catolică, sau reformată.

Sub stăpânirea austriacă, după anul 1700, se petrec unele schimbări şi în structura societăţii Transilvaniei. Visteria imperială, secătuită în urma deselor războaie, vinde pentru bani, titluri nobiliare şi moşii unor străini care se aşează în Transilvania şi în Banat. Altor străini li se arendează vămile şi alte bunuri „regaliene”, izvoare de însemnate venituri. Nobilimii maghiare îi este lăsată în continuare libertatea de a exploata în voie ţărănimea iobagă.

Cei doi stăpâni, nobilimea şi statul austriac, îşi dau mâna în exploatarea ţărănimii. Fiscul imperial o exploatează prin dările obişnuite, prin taxe militare şi prin contribuţiile extraordinare; feudalii locali prin cele trei forme de rentă: în muncă, în bani şi în produse agricole.

Robota (munca obligatorie neplătită), pe moşia nobilului, începând cu anul 1514, a fost statornicită la o zi pe săptămână. În 1714 Dieta stabileşte robota la patru zile pe săptămână pentru iobagi (208 zile pe an) şi trei zile pe săptămână pentru jeleri (ţărani fără de pământ care se puteau muta de pe o moşie pe alta). Erau obligaţi la robotă toţi membrii familiei în stare să muncească, mai ales în timpul activităţilor agricole de primăvară si vară.

Intensificarea mineritului în munţii Apuseni a dus la transformarea locuitorilor zonei în iobagi ai fiscului(statului). Aceştia munceau în mine, la topitorii, tăiatul şi transportul lemnelor şi minereului, executarea cărăuşitului, întreţinerea drumurilor şi trebuiau sa plătească anual dările în bani, către comitat.

Religia ortodoxă a constituit în Transilvania stâlpul de reazem al neamului românesc. De abia în 1759, printr-un decret de toleranţă austriac se recunoaşte existenţa legală a religiei ortodoxe. Religia ortodoxă fiind persecutată de nobilimea maghiară, a făcut ca masele ţărăneşti să considere lupta pentru apărarea ei, ca o luptă împotriva exploatării grofilor şi habsburgilor. Lupta religioasă a călugărului Sofronie de la Cioara este semnificativă în acest sens.

În secolele XVI-XVII, o bună partea a nobilimii şi a ţărănimii maghiare şi secuieşti a trecut de la catolicism la reformaţi, în mod deosebit la calvini.

Pentru întărirea catolicismului în Transilvania, împăratul habsburgic Leopold, încearcă să stimuleze convertirea românilor ortodocşi, la greco-catolicism, urmând ca aceştia să se bucure de un tratament mai omenos şi să nu mai fie consideraţi ca simpli toleraţi. Multe din prevederile „Diplomei Leopoldine” nu s-au pus în aplicare, fiind permanent sabotate de nobilii maghiari. Cel care a încercat să folosească unirea cu Roma, în scopul obţinerii unor drepturi politice pentru toţi românii, a fost eruditul episcop greco-catolic Inochentie Micu Clain, de la Blaj.

II.  Serviciul militar în regimentele de grăniceri

Începând cu 1762, Imperiul habsburgic ia hotărârea să înfiinţeze regimentele grănicereşti in estul şi sudul Transilvaniei. Se încearcă ademenirea românilor şi secuilor pentru a se înrola în aceste unităţi, în schimbul anumitor avantaje. Aceste regimente aveau rolul de a opri fuga ţăranilor ardeleni în Moldova şi Ţara Românească, de a fi folosite împotriva nobilimii în caz de nesupunere şi de a promova şi răspândi religia catolică în zonele locuite de ortodocşi.

Libertatea promisă s-a lăsat mult aşteptată, ţăranii fiind socotiţi încă tot iobagi, În urma revoltelor grănicerilor români din Năsăud şi din secuime s-au luat măsuri de reglementare a unor scutiri de obligaţii feudale.

III.  Jalbele şi delegaţiile moţilor din Munţii Apuseni. Începuturile răscoalei.

Nori prevestitori de furtună au început să se ridice din „ cetatea de piatră” a munţilor Apuseni începând cu 1775. Iobagii fiscului din Domeniul montanistic Zlatna o duceau mult mai greu decât iobagii de pe moşiile nobililor.

Mulţi îşi manifestau împotrivirea fie apucând calea pribegiei, fie prin jalbe şi delegaţii către autorităţile locale ale Domeniului Zlatna sau către cele guvernamentale de la Sibiu. De cele mai multe ori membrii delegaţiilor erau pedepsiţi cu lovituri de baston, pentru că „au deranjat” organele guvernamentale.

Moţii îşi îndreaptă privirile spre curtea imperială de la Viena, sperând să găsească aici înţelegere.

În 1779 şi 1780, o delegaţie din partea moţilor în fruntea cărora se aflau Ursu Nicola zis HOREA din Albac şi Ion Oargă zis CLOŞCA din Cărpiniş au bătut pe jos drumul lung al Vienei, timp de patru săptămâni la ducere şi patru la întoarcere. Nu au fost primiţi de împărăteasa Maria Tereza iar „petiţiile” lor au fost retrimise guvernului Transilvaniei, la Sibiu.

Moartea împărătesei în 1780 şi venirea la tron a fiului Iosif al II-lea care până atunci fusese coregent, a dat speranţe popoarelor din imperiul habsburgic deoarece acesta, influenţat de gândirea iluminiştilor vest europeni, era hotărât să aducă unele corecturi feudalismului şi să încurajeze dezvoltarea noilor relaţii economice şi sociale capitaliste. Pe fondul nemulţumirilor acumulate în rândul moţilor datorită faptului că şi rezoluţiile favorabile ale guvernului de la Sibiu, nu se aplicau, are loc incidentul de la Câmpeni din 24 mai 1782.

Arendaşii armeni, care cumpăraseră licenţa cârciumăritului, au oprit pe ţărani să-şi vândă, la târg, băuturile proprii. Moţii au spart butoaiele cu băuturi ale arendaşilor şi i-au pus pe fugă. Autorităţile i-au pedepsit tot pe moţi, 23 dintre ei au fost prinşi şi întemniţaţi, bătuţi şi maltrataţi iar 5 condamnaţi la moarte. Moţii au fost puşi şi la plata unei despăgubiri care depăşea cu mult pagubele.

În această stare de frământare, împăratul Iosif al II-lea a vizitat a doua oară Transilvania, pe traseul Lugoj, Deva, Sibiu. A fost întâmpinat de iobagi, peste tot pe unde a trecut, cu mii şi mii de jalbe. Ajuns la Sibiu a fost hotărât să desfiinţeze iobăgia în Transilvania. A revenit însă asupra hotărârii, la insistenţele nobililor care au încercat să-1 convingă că, o asemenea reformă ar stârni mişcări ţărăneşti şi o mare parte din români ar fugi în Ţara Românească şi Moldova. Cu toate recomandările făcute de împărat, pentru iobagi „apăsările şi vexaţiunile domnilor de pământ” n-au contenit.

În toamna anului 1783, HOREA pleacă la Viena unde rămâne până în primăvara anului 1784. Pe l aprilie 1784 are ultima întrevedere cu împăratul. La plângerile vechi se adaugă cele împotriva samavolniciilor autorităţilor în legătură cu incidentul de la Câmpeni. Coarda era prea întinsă şi ameninţa să se rupă de aceea, Curtea imperială, trimite poruncă guvernului să nu mai pedepsească ţăranii nevinovaţi. Ca şi alte ordine asemănătoare şi acesta, a avut ca rezultat doar schimbarea pedepsei cu moartea, a celor 5 moţi, în pedeapsa cu închisoarea.

IV. Scânteia provocată de conscripţiile (recrutările) militare din vara anului 1784

În acest timp apăru o rază de speranţă în mintea iobagilor români din Transilvania. S-a răspândit vestea că împăratul a dat ordin să se facă noi înrolări în regimentele grănicereşti. Iobagii ştiau că grănicerii înrolaţi în aceste unităţi scăpaseră de servituţile fată de nobili şi de fisc.

Împăratul Iosif al II-lea a emis pe 31.01.1784 un decret cu privire la înscrierea voluntară a satelor din vecinătatea graniţei militare de est şi sud a Transilvaniei.

Planul împărătesei Rusiei, Ecaterina a II-a, de a împărţi Imperiul Otoman şi de a crea un „Regat al Daciei” între Rusia si Austria a alarmat curtea de Ia Viena şi a dus la această măsură. Vestea înscrierilor voluntare a fost interpretată de ţărani ca referindu-se la întreaga Transilvanie.

În frunte cu juzii şi preoţii satelor, ţăranii se îndreaptă spre oraşele din. apropiere pentru a se înscrie voluntari, cu speranţa scăpării de iobăgie. Începuturile înscrierilor le fac iobagii din comitatul Alba de Jos şi din comitatul Hunedoara. Valuri, valuri s-au îndreptat spre cetatea Alba Iulia ţăranii din 81 de comune. Alte zeci de comune s-au prezentat să se înscrie la Regimentul I grăniceri din Haţeg. Iau amploare cererile de înscriere şi în comitatele Cluj, Turda şi Zarand.

Odată înscrişi la militărie, ţăranii s-au considerat eliberaţi de iobăgie şi au refuzat să mai îndeplinească obligaţiile feudale. Aşteptau doar să fie chemaţi la unităţi şi să primească arme.

Comiţii maghiari, în numele nobililor se plâng guvernului de la Sibiu. Comitele Hunedoarei, baronul Ioan Bornemisza arată că: „ tulburarea născută din cauza conscripţiunii din Haţeg şi Alba a ajuns acolo încât ţăranii vorbesc pe faţă despre începerea jafurilor şi aprinderilor; dregătorii nu-şi mai pot îndeplini funcţiunea, preceptorii regeşti nu ştiu cum vor strânge darea, securitatea politică a ajuns în aşa stare, încât, de nu se vor lua măsuri la timp, din astă mică scânteie are să se arate un mare incendiu.”

Recrutările s-au făcut sub rezerva aprobării lor de Curtea de la Viena şi cu condiţia ca până atunci, iobagii să-şi respecte obligaţiile fată de nobili. Ca măsură de prudenţă nu li s-a dat ţăranilor arme, urmând ca acestea să le fie încredinţate după obţinerea aprobării imperiale.

În faţa primejdiei comune, Curtea Imperială dă curs cererilor alarmante ale nobililor şi ale guvernului de la Sibiu. Guvernatorul Transilvaniei, baronul Samuil Brukenthal, a declarat întreaga conscripţie fără valoare şi a poruncit ţăranilor să continue servituţile iobăgeşti.

Prin astfel de măsuri, ca şi prin cele anterioare, repetate timp de aproape 100 de ani, Curtea de la Viena nu a făcut altceva decât să prelungească iobăgia şi să-i amăgească pe ţărani pentru a nu se revolta. Peste câteva săptămâni, ultima scânteie se va transforma într-o mare vâlvătaie.

V. Răbufnirea răscoalei. Conducătorii acesteia

Cu prilejul târgului ţinut la Brad, la 28 octombrie 1784, Gheorghe CRIŞAN, din porunca lui HOREA, cheamă din fiecare sat 4-5 bărbaţi pentru ziua de 31 octombrie la Mesteacăn, la câţiva kilometri de Brad. Se adună vreo 500-600 de ţărani din Zarand, Hunedoara şi munţii Abrudului. Crişan le aduce la cunoştinţă că HOREA s-a întors de la Viena cu un ordin din partea împăratului ca ţăranii să primească arme şi să nu mai facă servicii nobilimii. În frunte cu CRIŞAN ţăranii adunaţi pornesc spre Alba Iulia pentru a se înscrie voluntari. Înnoptează în satul Curechiu. Aici autorităţile comitatului Zarand încearcă să-1 prindă pe CRIŞAN şi să împrăştie ţăranii. Doi subprefecţi şi garda militară au fost capturaţi şi dezarmaţi. Pentru că au dat ordin de deschidere a focului asupra răsculaţilor, cei vinovaţi au fost ucişi. După cele întâmplate, ţăranii au înţeles că pentru a scăpa de iobăgie nu le rămâne altă cale decât răscoala, ,,să stingă” pe nobili aşa cum îi îndemna CRIŞAN, aşa cum plănuia HOREA.

Curţile nobiliare au fost arse iar cei căzuţi în mâinile ţăranilor pedepsiţi. Răscoala se răspândeşte cu repeziciune în comitatul vecin al Hunedoarei. În 6 zile, 61 de sate se revoltă şi 230 curţi nobiliare sunt distruse. Ţăranii se îndreaptă spre Deva unde se refugiase nobilimea hunedoreană. Dar cele două atacuri împotriva Devei, din 6 şi 7 noiembrie, au fost respinse prin intervenţia nobilimii înarmate şi a husarilor aduşi de autorităţi pentru apărarea oraşului. Pe câmpia de sub cetate, 72 de ţărani au fost ucişi şi alte zeci prinşi şi închişi în cetatea Devei, apoi executaţi de nobili fără judecată.

Al doilea nucleu al răscoalei s-a constituit în jurul lui HOREA şi CLOŞCA, în munţii Abrudului, din iobagii satelor de aici, în mare parte mineri ai fiscului. Mobilizarea a fost făcută direct de HOREA, printr-o circulară adresată imediat după izbucnirea răscoalei din Zarand.

În hotarul comunei Blăjeni, HOREA luă, la 4 noiembrie, de faţă cu CLOŞCA, CRIŞAN şi fiul său Ioan, jurământul ţăranilor răsculaţi de a nimici nobilimea.

Cetele de răsculaţi pornesc apoi spre Câmpeni pe care-1 ocupă în 5 noiembrie şi de aici spre Abrud pe care-1 cuceresc a doua zi. La Câmpeni şi Abrud au fost eliberaţi moţii arestaţi, a fost distrusă arhiva şi arse privilegiile oraşului. La aceste acţiuni se alătură moţilor şi populaţia maghiară din oraş. Ziua următoare este cucerită şi ocupată comuna Roşia.

Răscoala se răspândeşte în toate comitatele vecine cu munţii Apuseni. Cetele ţărăneşti de sub conducerea lui CLOŞCA, coboară prin satele de pe râul Arieş, după care urcă spre Mogoş. Aici se întâlnesc cu răsculaţii conduşi de CRIŞAN. Din Mogoş 1500 de răsculaţi conduşi de CLOŞCA pornesc spre sud, pe valea Gălzii. In jur de 1400 de răsculaţi conduşi de Ioan, fiul lui HOREA, pornesc dinspre Abrud pe valea Ampoiului. In ziua de 11 noiembrie, cei aproximativ 3000 de ţărani, realizează joncţiunea la Cricău unde dau foc castelului contesei Szekely. În seara zilei răsculaţii îşi stabilesc tabăra în zona satului Tibru, urmând ca a doua zi să atace castelul baronului Kemeny de la Galda. Aici erau închişi peste 50 de ţărani printre care şi cei de la incidentul din Câmpeni din 1782.

Cine sunt cei trei iobagi plini de cutezanţă: HOREA, CLOŞCA şi CRIŞAN?

HOREA era iobag al statului din domeniul fiscal al Zlatnei. Se născuse în 1730 în comuna Albac. Numele adevărat era Vasile Nicola zis Ursu. Flăcău fiind i s-a spus HOREA , pentru că el cânta duios din fluier, de dor şi de jale. Se spune că avea şi un glas atât de puternic încât, când începea să cânte, se auzea până la casa lui CLOŞCA din Cărpiniş, la 5 kilometri sud de Câmpeni. Atinsese vârsta de 50 de ani şi îndurase zeci de ani ca iobag al statului şi apoi ca jeler pe domeniul Gilăului, nedreptăţi din cele mai apăsătoare. A parcurs de 4 ori calea Vienei pentru a cere libertate şi dreptate pentru poporul său. Toţi ţăranii cât şi autorităţile statului 1-au considerat ca prim conducător al răscoalei.

CLOŞCA al doilea conducător al răscoalei, era iobag al statului din Cărpiniş, lângă Roşia Montană. Numele său adevărat era Ion Oargă. I s-a dat din copilărie porecla de „cloşca” pentru că în jocurile sale cu alţi copii avea întotdeauna rolul cloştii care îşi apăra puii de uliu. Şi CLOŞCA i-a rămas numele. În 1784 avea 37 de ani. De tânăr şi-a câştigat încrederea iobagilor din zona Abrudului. La însoţit pe HOREA la Viena în primele 3 călătorii: 1779,1780 şi 1782.

CRIŞAN al treilea conducător al răscoalei era tot iobag al statului. Avea 52 de ani. S-a născut în comuna Vaca (astăzi satul Crişan, comuna Ribiţa, judeţul Hunedoara), de pe Crişul Alb. De aceea i s-a spus CRIŞAN. Numele sau adevărat fiind Giurgiu Gheorghe. În tinereţe a făcut mulţi ani de cătănie, în slujba împăratului într-un regiment format în majoritate din români. Aici a deprins meşteşugul ostăşesc pe care îl va folosi în desfăşurarea răscoalei..

VI. Trei armistiţii amăgitoare

Generalul Preisz, comandantul militar al Transilvaniei , propune guvernului „câteva căi de împăciuire” prin care să se ajungă la înăbuşirea răscoalei în condiţii cât mai avantajoase pentru armata imperială „Împăciuirea” avea ca obiective prinderea căpitanilor răscoalei, întoarcerea răsculaţilor în satele lor, şi dezarmarea acestora. Comandanţii militari au primit ordin să trateze cetele de răsculaţi „cu blândeţe” să-i lămurească să se întoarcă la casele lor şi să aştepte acolo un răspuns. Acţiuni de pacificare au întreprins şi episcopii ortodocşi Ghedeon Nichitici din Sibiu, Petru Petrovici din Arad şi episcopul greco-catolic Ion Bob de la Blaj. Cu purtarea unor tratative pentru punerea în aplicare a acestui plan de „împăciuire” au fost însărcinaţi: locotenent colonelul Schultz , comandantul unui regiment de husari, doctorul oftalmolog Ioan Molnar Piuariu din Sibiu şi câţiva ofiţeri instruiţi în acest sens.

1. Armistiţiul de la Tibru

Locotenent colonelul Schultz îşi stabileşte cartierul general la Galda, pe 8 noiembrie, la castelul baronului Simeon Kemeny comitele Albei. Pentru obţinerea unor informaţii despre acţiunile răsculaţilor îl trimite pe locotenentul Probst, care ştia limba română, să ia contact cu aceştia şi să negocieze o împăciuire. Astfel pe 12 noiembrie 1784, la Tibru, a discutat Lt.col. Schultz cu căpitanul CLOŞCA şi caporalul Ursu Uibar care s-a dat drept căpitanul Ioan Horea. Aici sunt prezentate revendicările răscoalei: să fie liberi de iobăgie; să fie militarizaţi adică să fie înrolaţi la grăniceri şi să fie puşi în libertate arestaţii de la castelul din Galda.

Rezultatul convorbirilor de la Tibru s-au concretizat în încheierea unui „Armistiţiu” pe timp de 8 zile. Căpeteniile răsculaţilor au jurat pe cruce, că se retrag la casele lor şi păstrează liniştea în acest timp. Li s-a promis că pe 19 noiembrie, vor veni la Câmpeni să li se comunice modul de rezolvare a cererilor. Lt.col. Schultz înaintează apoi un raport scris, generalului Preisz, în care detaliază faptele şi discuţiile care au dus la acest armistiţiu.

2. Armistiţiu de la Valea Bradului din Zarand

Al doilea trimis al guvernului, ca pacificator, este doctorul oftalmolog Ioan Molnar Piuariu, român din Sibiu. Acesta se întâlneşte la 16 noiembrie, la Valea Bradului, cu căpitanul CRIŞAN, în mijlocul unei mulţimi de 600 de răsculaţi înarmaţi. Aceştia i-au prezentat suferinţele îndurate din cauza nobililor unguri. Până la urmă, răsculaţii au acceptat să se supună voinţei şi poruncilor împăratului, dar cer: să nu mai fie iobagi; să li se trimită dregători germani nu unguri; să nu mai fie arendaşi armeni, care despoaie poporul; să fie eliberaţi din închisoare toţi cei deţinuţi în cursul acestei mişcări.

S-a încheiat în temeiul acestei cereri, un „Armistiţiu” de 15 zile. Acesta a fost semnat de 7 preoţi şi 5 ţărani. CRIŞAN care nu a semnat, dizolvă tabăra sfătuind oamenii să plece la vatră, dar să fie pregătiţi ca la cea dintâi chemare să se adune.

3. Al treilea „Armistiţiu” se încheie tot pe 16 noiembrie la Sălciua, între răsculaţii din zona: Râmeţ, Ponor, Mogoş, reprezentaţi de căpitanul Nicolae Furde şi căpitanul imperial Hertelendi.

Cele trei armistiţii au avut un efect negativ pentru răscoală, slăbind avântul răsculaţilor şi oferind guvernului şi nobililor răgazul necesar pentru împresurarea ţăranilor în munţi.

VII. Măsuri de represiune

La început nobilimea a fost împotriva tratativelor purtate de organele imperiale cu ţăranii invocând motivul că s-ar recunoaşte indirect justeţea răscoalei şi că în timpul armistiţiului li s-ar da iobagilor posibilitatea de a se organiza şi mai bine pentru continuarea acţiunilor revendicative. Şi-au dat seama apoi că acţiunile de „împăciuire” au fost o înşelătorie, de pe urma căreia vor avea doar de profitat.

Sosit la Câmpeni pe 20 noiembrie, lt.col. Schulz a avut ca obiective doar înfricoşarea ţăranilor şi capturarea căpitanilor răscoalei. Se întoarce de la Câmpeni cu câţiva ţărani arestaţi, printre care şi caporalul Ursu Uibar care în scurt timp vor fi executaţi.

Printr-un decret din 21 noiembrie s-a introdus legea marţială. Conform acestei legi li se încuviinţa funcţionarilor comitatelor să facă o judecată sumară „agitatorilor” să-i condamne şi să-i execute pe loc. Decretarea acestei legi a umplut de satisfacţie nobilimea care a trecut la uciderea prin: tragerea în ţeapă, spânzurarea, tăierea capului şi zdrobirea cu roata, a sute de ţărani români.

VIII. Reluarea luptelor

La chemarea lui HOREA s-au pus din nou în mişcare ţăranii din munţii Abrudului, de pe Mureş şi din Zarand.

La 27 noiembrie a început atacul concentric asupra ţăranilor din munţi. Rezistenţa acestora a fost dârză. Pe 29 noiembrie înaintarea spre Abrud a lt.col. Schulz a fost oprită şi respinsă la Râmeţ. Pe 28 noiembrie, maiorul Stoianich a fost nevoit să se retragă din Brad spre Hălmagiu, sub presiunea cetelor de răsculaţi conduse de CRIŞAN. Tot pe 29 noiembrie trupa condusă de maiorul Dolcinengo a fost atacată şi respinsă la Lupşa.

Sunt trimise noi trupe asupra răsculaţilor. La Mihăileni pe 7 decembrie cei 600 de ţărani ai lui CRIŞAN sunt copleşiţi şi înfrânţi de infanteria şi cavaleria lt.col. Kray, care era însoţit în misiune de episcopul Ghedeon Nichitici. Înfrângerea de la Mihăileni a dus la căderea Zarandului.

Pe 11 decembrie, lt.col. Schultz începe atacul asupra răsculaţilor din Câmpeni. A cucerit oraşul, dar, pe timpul nopţii a fost înconjurat de aceştia.

Dimineaţa următoare i-au venit în ajutor infanteriştii şi cavaleriştii din detaşamentele conduse de lt.col. Kray, lt.col. Ott si maior Dolcinengo.

După înfrângerea de la Câmpeni, HOREA renunţă la rezistenţa plănuită la Albac şi la 14 decembrie sfătuieşte pe cei care i-au fost aproape să se întoarcă la casele lor, până la primăvară.

HOREA şi CLOŞCA s-au retras în desişul codrului Scorăcetului, pentru a scăpa de urmăritori, până la venirea primăverii când plănuiau să reaprindă răscoala.

CRIŞAN împreună cu alte căpetenii, au rătăcit prin cătunele din munţii Trascăului, având aceleaşi speranţe.

IX. Sfârşitul eroic al conducătorilor răscoalei

Prin trădare, HOREA şi CLOŞCA au fost prinşi pe 27 decembrie 1784 în pădurea Scorăcetului din munţii Gilăului iar, pe 30 ianuarie 1785, CRIŞAN a fost prins între Ponor şi Mogoş.

Cei trei viteji conducători ai răscoalei au fost duşi, legaţi în lanţuri, la închisoarea din cetatea Alba Iulia.

Contele Anton Iancovici, trimisul împăratului, a fost desemnat să judece pe cei trei căpitani ai răscoalei.

Acesta a adunat probe, timp de o lună, prin interogarea căpeteniilor şi ai altor martori. Înainte de execuţie HOREA şi CLOŞCA au fost purtaţi, în lanţuri, prin satele de pe valea Mureşului, dintre Alba Iulia şi Deva. S-a dat cea mai grea sentinţă prevăzută de codul penal terezian, anume frângerea cu roata, de jos în sus.

HOREA şi CLOŞCA au fost executaţi în ziua de 28 februarie 1785, pe Dealul Furcilor, în prezenţa a 5000 de ţărani români, aduşi sub „poruncă aspră” din patru comitate câte şase din fiecare sat, din care trei bătrâni şi trei tineri.

CRIŞAN a fost găsi mort, în celulă, pe 13 februarie 1785. Ziua următoare contele Iankovich pronunţă sentinţa asupra cadavrului. Pe 16 februarie corpul este decapitat şi despicat în 4 bucăţi , care după câteva zile sunt bătute în cuie pe stâlpi în localităţile: Cărpiniş, Abrud, Bucium, Mihăileni şi Brad

Trupurile lui HOREA şi CLOŞCA au fost tăiate în patru părţi, puse în coşuri pe cai şi purtate prin 4 comitate pentru înfricoşarea si umilirea românilor si apoi expuse pe stâlpi în 10 localităţi, unde rezistenţa răsculaţilor a fost mai puternică.

Satisfacţia bestială a nobilimii este limpede exprimată de contele Samoil Teleky, cancelarul Transilvaniei, într-o scrisoare adresată din Deva, la 2 martie 1785, soţiei sale, Suzana Bethlen, la Tg. Mureş. El scrie: „CLOŞCA şi HOREA au fost traşi de vii pe roată, apoi sfârtecaţi în patru şi trimişi încoace şi încolo. Capul lui CLOŞCA 1-au adus aici la Deva şi în piaţă, când voiam să trec, un călău îl ţinea înfipt în vârful unui par, aducându-1 la trăsura mea. L-am privit bine şi nu-mi închipuiam că-l puteam privi fără groază, dar mărturisesc că l-am privit cu sânge rece, ca şi cum n-ar fi fost cap de om.”

O satisfacţie asemănătoarea a avut şi clerul catolic. Aceasta, reiese cât se poate de elocvent, dintr-o scrisoare a unui preot catolic, din Alba Iulia, datată 2 martie 1785, trimisă unui superior la Roma. „În fine s-a sfârşit cu lumea lui HOREA”, îşi începe scrisoarea autorul care semnează cu iniţialele G.I. Martor ocular la execuţie el dă o serie de amănunte în legătură cu activităţile desfăşurate în cetatea Alba Iulia, pe timpul transportului către locul execuţiei şi de la locul martiriului de pe Dealul Furcilor, ca şi când ar fi povestit un fapt divers. Nu este totuşi sigur că „ s-a sfârşit lumea lui HOREA”, căci adaugă la final afirmaţia: „Numai sa nu învie mai mulţi HOREA la primăvară”.

În timp ce comisia Iancovich ancheta pe conducătorii răscoalei, scaunele de judecată ale comitatelor îi cercetau şi îi judecau pe cei încredinţaţi lor.

În luna februarie , tribunalul comitatului Alba a judecat 120 de ţărani. Au fost condamnaţi la moarte astfel: 5 prin frângere cu roata şi 17 prin tăierea capului şi înfingerea în ţeapă. Prin hotărâre imperială, pedepsele celorlalţi au fost comutate la închisoare pe 3 ani.

Tribunalul comitatului Hunedoara a judecat 270 de răsculaţi. S-a pus în aplicate execuţia pentru 14 din care 12 cu tăierea capului, unul tras pe roată şi unul spânzurat.

Comitatul Turda a pronunţat 16 condamnări la moarte.

La peste 100 de răsculaţi sentinţa capitală a fost comutată de împărat la 3 ani de închisoare.

Pe timpul funcţionării legii marţiale, în jur de 350 de răsculaţi au fost omorâţi de către nobili.

X. Consecinţe ale răscoalei lui Horea, Cloşca şi Crişan

Împăratul Iosif al II-lea, prin patenta din 22 august 1785, desfiinţează servitutea personală şi legarea de glie a ţăranilor, dându-li-se putinţa de a se muta dintr-un loc în altul.

După moartea împăratului în 1790, Dieta de la Cluj cere „să se revină iarăşi la ce a fost” la vechile imunităţi şi privilegii.

Noul împărat aprobă cererile Dietei, având ca singur obiectiv evitarea tendinţelor separatiste ale grofilor maghiari.

Revolta ţăranilor români din 1784 contribuie decisiv la redeşteptarea conştiinţei naţionale româneşti din Transilvania. Foarte mulţi intelectuali români, ridicaţi din rândul clerului ortodox şi greco-catolic, argumentează sacrificiul ţăranilor conduşi de HOREA, CLOŞCA şi CRIŞAN pentru obţinerea de drepturi economice , sociale şi politice cu probe şi demonstraţii juridice, istorice, etnice ,culturale şi religioase. Românii sunt cei mai vechi locuitori în Transilvania, reprezintă peste două treimi din populaţie şi prin muncă , taxe şi biruri au cea mai mare contribuţie economică în ţară.

Aroganţa, infatuarea, dispreţul faţă de ce este românesc sunt greu de înlăturat din mintea grofului maghiar obişnuit să trăiască în belşug şi trândăvie. După 1784 nobilii maghiari se îmbată cu o nouă lozincă pe care o pun în circulaţie şi care, din nefericire, are efectul unui drog halucinogen, şi anume, aşa zisa „superioritate a rasei turanice” faţă de celelalte popoare din centrul şi estul Europei.

Lupta în plan economic, social ,religios şi cultural continuă în Transilvania, prin intelectualii români, cu argumente istorice, etnice şi filozofice şi la nevoie cu „lancea lui HOREA”

Nobilii sunt nevoiţi să constate că, în Transilvania, sunt „ atâţia HOREA câte sate şi case de români sunt”.

 

Col.(r) RUS Ştefan