Răscoala
populară din 1784-1785 condusă de Horea, Cloşca şi Crişan
I. Situaţia românilor din Transilvania în secolul
XVIII
În secolul XVIII, românii ardeleni
erau supuşi unei crunte asupriri feudale, fără echivalent în oricare
altă parte a Europei.
Situaţia iobagilor dezmoşteniţi de
pământuri, şi de libertate, cu veacuri în urmă, era jalnică. Până în
secolul XIII, strămoşii lor au fost, în cea mai mare parte ţărani liberi
şi stăpâni ai pământului, în cadrul obştilor. In secolele XI-XIII,
nobilii maghiari şi biserica catolică aveau în stăpânire câteva moşii pe
care le primiseră în dar de la regii Ungariei, din aşa zisul „pământ
regesc”. Altă parte din acest „pământ regesc” a fost „dăruit”
coloniştilor aduşi in secolele XII-XIII la graniţa de sud şi est a
Transilvaniei, pentru a întări în această parte paza voievodatului
cotropit. Cu timpul, nobilii şi biserica catolică, abuzând de
atotputernicia lor, şi-au adăugat sute de moşii şi sate, deposedând pe
ţăranii liberi de pământurile lor, prin tot felul de silnicii şi
vicleşuguri. In secolele XV-XVIII, în Transilvania, statul „legal” era
constituit exclusiv din cele trei naţii privilegiate (ungurii, saşii şi
secuii) care laolaltă însumau doar o treime din populaţie.
Românii care reprezentau două
treimi din populaţie suportau o dublă asuprire fiind consideraţi o clasă
inferioară şi o naţiune „tolerată” .
Naţiunea ungară, în Transilvania,
era redusă doar la clasa nobililor şi la conducătorii bisericii
catolice, iar după transformarea Ungariei în paşalâc turcesc şi la
conducătorii bisericilor reformate, in special calvini.
O statistică din 1767 arată că
nobilimea mare, adică baronii şi grofii din Transilvania, numărau 262 de
familii, nobilimea mijlocie era de vreo 20 de ori mai numeroasă iar
nobilimea mică de vreo 3 ori mai numeroasă decât cea mijlocie.
După 1540 când Ungaria este
desfiinţată şi transformată în Paşalâc, o mare parte din nobilii de aici
se mută în Transilvania unde primesc, ca moşii, sute de sate locuite de
români. Aşa s-a ajuns ca nobilimea de aici să fie cea mai numeroasă din
Europa.
În rândul nobilimii mijlocii şi
mici erau şi familii româneşti care, pentru a supravieţui, în decursul
zecilor de ani s-au maghiarizat, trecând la religia catolică, sau
reformată.
Sub stăpânirea austriacă, după anul
1700, se petrec unele schimbări şi în structura societăţii
Transilvaniei. Visteria imperială, secătuită în urma deselor războaie,
vinde pentru bani, titluri nobiliare şi moşii unor străini care se
aşează în Transilvania şi în Banat. Altor străini li se arendează vămile
şi alte bunuri „regaliene”, izvoare de însemnate venituri. Nobilimii
maghiare îi este lăsată în continuare libertatea de a exploata în voie
ţărănimea iobagă.
Cei doi stăpâni, nobilimea şi
statul austriac, îşi dau mâna în exploatarea ţărănimii. Fiscul imperial
o exploatează prin dările obişnuite, prin taxe militare şi prin
contribuţiile extraordinare; feudalii locali prin cele trei forme de
rentă: în muncă, în bani şi în produse agricole.
Robota (munca obligatorie
neplătită), pe moşia nobilului, începând cu anul 1514, a fost
statornicită la o zi pe săptămână. În 1714 Dieta stabileşte robota la
patru zile pe săptămână pentru iobagi (208 zile pe an) şi trei zile pe
săptămână pentru jeleri (ţărani fără de pământ care se puteau muta de pe
o moşie pe alta). Erau obligaţi la robotă toţi membrii familiei în stare
să muncească, mai ales în timpul activităţilor agricole de primăvară si
vară.
Intensificarea mineritului în
munţii Apuseni a dus la transformarea locuitorilor zonei în iobagi ai
fiscului(statului). Aceştia munceau în mine, la topitorii, tăiatul şi
transportul lemnelor şi minereului, executarea cărăuşitului,
întreţinerea drumurilor şi trebuiau sa plătească anual dările în bani,
către comitat.
Religia ortodoxă a constituit în
Transilvania stâlpul de reazem al neamului românesc. De abia în 1759,
printr-un decret de toleranţă austriac se recunoaşte existenţa legală a
religiei ortodoxe. Religia ortodoxă fiind persecutată de nobilimea
maghiară, a făcut ca masele ţărăneşti să considere lupta pentru apărarea
ei, ca o luptă împotriva exploatării grofilor şi habsburgilor. Lupta
religioasă a călugărului Sofronie de la Cioara este semnificativă în
acest sens.
În secolele XVI-XVII, o bună partea
a nobilimii şi a ţărănimii maghiare şi secuieşti a trecut de la
catolicism la reformaţi, în mod deosebit la calvini.
Pentru întărirea catolicismului în
Transilvania, împăratul habsburgic Leopold, încearcă să stimuleze
convertirea românilor ortodocşi, la greco-catolicism, urmând ca aceştia
să se bucure de un tratament mai omenos şi să nu mai fie consideraţi ca
simpli toleraţi. Multe din prevederile „Diplomei Leopoldine” nu s-au pus
în aplicare, fiind permanent sabotate de nobilii maghiari. Cel care a
încercat să folosească unirea cu Roma, în scopul obţinerii unor drepturi
politice pentru toţi românii, a fost eruditul episcop greco-catolic
Inochentie Micu Clain, de la Blaj.
II. Serviciul militar în
regimentele de grăniceri
Începând cu 1762, Imperiul
habsburgic ia hotărârea să înfiinţeze regimentele grănicereşti in estul
şi sudul Transilvaniei. Se încearcă ademenirea românilor şi secuilor
pentru a se înrola în aceste unităţi, în schimbul anumitor avantaje.
Aceste regimente aveau rolul de a opri fuga ţăranilor ardeleni în
Moldova şi Ţara Românească, de a fi folosite împotriva nobilimii în caz
de nesupunere şi de a promova şi răspândi religia catolică în zonele
locuite de ortodocşi.
Libertatea promisă s-a lăsat mult aşteptată, ţăranii
fiind socotiţi încă tot iobagi, În urma revoltelor grănicerilor români
din Năsăud şi din secuime s-au luat măsuri de reglementare a unor
scutiri de obligaţii feudale.
III. Jalbele şi delegaţiile
moţilor din Munţii Apuseni. Începuturile răscoalei.
Nori prevestitori de furtună au
început să se ridice din „ cetatea de piatră” a munţilor Apuseni
începând cu 1775. Iobagii fiscului din Domeniul montanistic Zlatna o
duceau mult mai greu decât iobagii de pe moşiile nobililor.
Mulţi îşi manifestau împotrivirea
fie apucând calea pribegiei, fie prin jalbe şi delegaţii către
autorităţile locale ale Domeniului Zlatna sau către cele guvernamentale
de la Sibiu. De cele mai multe ori membrii delegaţiilor erau pedepsiţi
cu lovituri de baston, pentru că „au deranjat” organele guvernamentale.
Moţii îşi îndreaptă privirile spre
curtea imperială de la Viena, sperând să găsească aici înţelegere.
În 1779 şi 1780, o delegaţie din
partea moţilor în fruntea cărora se aflau Ursu Nicola zis HOREA din
Albac şi Ion Oargă zis CLOŞCA din Cărpiniş au bătut pe jos drumul lung
al Vienei, timp de patru săptămâni la ducere şi patru la întoarcere. Nu
au fost primiţi de împărăteasa Maria Tereza iar „petiţiile” lor au fost
retrimise guvernului Transilvaniei, la Sibiu.
Moartea împărătesei în 1780 şi
venirea la tron a fiului Iosif al II-lea care până atunci fusese
coregent, a dat speranţe popoarelor din imperiul habsburgic deoarece
acesta, influenţat de gândirea iluminiştilor vest europeni, era hotărât
să aducă unele corecturi feudalismului şi să încurajeze dezvoltarea
noilor relaţii economice şi sociale capitaliste. Pe fondul
nemulţumirilor acumulate în rândul moţilor datorită faptului că şi
rezoluţiile favorabile ale guvernului de la Sibiu, nu se aplicau, are
loc incidentul de la Câmpeni din 24 mai 1782.
Arendaşii armeni, care cumpăraseră
licenţa cârciumăritului, au oprit pe ţărani să-şi vândă, la târg,
băuturile proprii. Moţii au spart butoaiele cu băuturi ale arendaşilor
şi i-au pus pe fugă. Autorităţile i-au pedepsit tot pe moţi, 23 dintre
ei au fost prinşi şi întemniţaţi, bătuţi şi maltrataţi iar 5 condamnaţi
la moarte. Moţii au fost puşi şi la plata unei despăgubiri care depăşea
cu mult pagubele.
În această stare de frământare,
împăratul Iosif al II-lea a vizitat a doua oară Transilvania, pe traseul
Lugoj, Deva, Sibiu. A fost întâmpinat de iobagi, peste tot pe unde a
trecut, cu mii şi mii de jalbe. Ajuns la Sibiu a fost hotărât să
desfiinţeze iobăgia în Transilvania. A revenit însă asupra hotărârii, la
insistenţele nobililor care au încercat să-1 convingă că, o asemenea
reformă ar stârni mişcări ţărăneşti şi o mare parte din români ar fugi
în Ţara Românească şi Moldova. Cu toate recomandările făcute de împărat,
pentru iobagi „apăsările şi vexaţiunile domnilor de pământ” n-au
contenit.
În toamna anului 1783, HOREA pleacă
la Viena unde rămâne până în primăvara anului 1784. Pe l aprilie 1784
are ultima întrevedere cu împăratul. La plângerile vechi se adaugă cele
împotriva samavolniciilor autorităţilor în legătură cu incidentul de la
Câmpeni. Coarda era prea întinsă şi ameninţa să se rupă de aceea, Curtea
imperială, trimite poruncă guvernului să nu mai pedepsească ţăranii
nevinovaţi. Ca şi alte ordine asemănătoare şi acesta, a avut ca rezultat
doar schimbarea pedepsei cu moartea, a celor 5 moţi, în pedeapsa cu
închisoarea.
IV. Scânteia provocată de
conscripţiile (recrutările) militare din vara anului 1784
În acest timp apăru o rază de
speranţă în mintea iobagilor români din Transilvania. S-a răspândit
vestea că împăratul a dat ordin să se facă noi înrolări în regimentele
grănicereşti. Iobagii ştiau că grănicerii înrolaţi în aceste unităţi
scăpaseră de servituţile fată de nobili şi de fisc.
Împăratul Iosif al II-lea a emis pe
31.01.1784 un decret cu privire la înscrierea voluntară a satelor din
vecinătatea graniţei militare de est şi sud a Transilvaniei.
Planul împărătesei Rusiei,
Ecaterina a II-a, de a împărţi Imperiul Otoman şi de a crea un „Regat al
Daciei” între Rusia si Austria a alarmat curtea de Ia Viena şi a dus la
această măsură. Vestea înscrierilor voluntare a fost interpretată de
ţărani ca referindu-se la întreaga Transilvanie.
În frunte cu juzii şi preoţii
satelor, ţăranii se îndreaptă spre oraşele din. apropiere pentru a se
înscrie voluntari, cu speranţa scăpării de iobăgie. Începuturile
înscrierilor le fac iobagii din comitatul Alba de Jos şi din comitatul
Hunedoara. Valuri, valuri s-au îndreptat spre cetatea Alba Iulia ţăranii
din 81 de comune. Alte zeci de comune s-au prezentat să se înscrie la
Regimentul I grăniceri din Haţeg. Iau amploare cererile de înscriere şi
în comitatele Cluj, Turda şi Zarand.
Odată înscrişi la militărie,
ţăranii s-au considerat eliberaţi de iobăgie şi au refuzat să mai
îndeplinească obligaţiile feudale. Aşteptau doar să fie chemaţi la
unităţi şi să primească arme.
Comiţii maghiari, în numele
nobililor se plâng guvernului de la Sibiu. Comitele Hunedoarei, baronul
Ioan Bornemisza arată că: „ tulburarea născută din cauza conscripţiunii
din Haţeg şi Alba a ajuns acolo încât ţăranii vorbesc pe faţă despre
începerea jafurilor şi aprinderilor; dregătorii nu-şi mai pot îndeplini
funcţiunea, preceptorii regeşti nu ştiu cum vor strânge darea,
securitatea politică a ajuns în aşa stare, încât, de nu se vor lua
măsuri la timp, din astă mică scânteie are să se arate un mare
incendiu.”
Recrutările s-au făcut sub rezerva
aprobării lor de Curtea de la Viena şi cu condiţia ca până atunci,
iobagii să-şi respecte obligaţiile fată de nobili. Ca măsură de prudenţă
nu li s-a dat ţăranilor arme, urmând ca acestea să le fie încredinţate
după obţinerea aprobării imperiale.
În faţa primejdiei comune, Curtea
Imperială dă curs cererilor alarmante ale nobililor şi ale guvernului de
la Sibiu. Guvernatorul Transilvaniei, baronul Samuil Brukenthal, a
declarat întreaga conscripţie fără valoare şi a poruncit ţăranilor să
continue servituţile iobăgeşti.
Prin astfel de măsuri, ca şi prin
cele anterioare, repetate timp de aproape 100 de ani, Curtea de la Viena
nu a făcut altceva decât să prelungească iobăgia şi să-i amăgească pe
ţărani pentru a nu se revolta. Peste câteva săptămâni, ultima scânteie
se va transforma într-o mare vâlvătaie.
V. Răbufnirea răscoalei.
Conducătorii acesteia
Cu prilejul târgului ţinut la Brad,
la 28 octombrie 1784, Gheorghe CRIŞAN, din porunca lui HOREA, cheamă din
fiecare sat 4-5 bărbaţi pentru ziua de 31 octombrie la Mesteacăn, la
câţiva kilometri de Brad. Se adună vreo 500-600 de ţărani din Zarand,
Hunedoara şi munţii Abrudului. Crişan le aduce la cunoştinţă că HOREA
s-a întors de la Viena cu un ordin din partea împăratului ca ţăranii să
primească arme şi să nu mai facă servicii nobilimii. În frunte cu CRIŞAN
ţăranii adunaţi pornesc spre Alba Iulia pentru a se înscrie voluntari.
Înnoptează în satul Curechiu. Aici autorităţile comitatului Zarand
încearcă să-1 prindă pe CRIŞAN şi să împrăştie ţăranii. Doi subprefecţi
şi garda militară au fost capturaţi şi dezarmaţi. Pentru că au dat ordin
de deschidere a focului asupra răsculaţilor, cei vinovaţi au fost ucişi.
După cele întâmplate, ţăranii au înţeles că pentru a scăpa de iobăgie nu
le rămâne altă cale decât răscoala, ,,să stingă” pe nobili aşa cum îi
îndemna CRIŞAN, aşa cum plănuia HOREA.
Curţile nobiliare au fost arse iar
cei căzuţi în mâinile ţăranilor pedepsiţi. Răscoala se răspândeşte cu
repeziciune în comitatul vecin al Hunedoarei. În 6 zile, 61 de sate se
revoltă şi 230 curţi nobiliare sunt distruse. Ţăranii se îndreaptă spre
Deva unde se refugiase nobilimea hunedoreană. Dar cele două atacuri
împotriva Devei, din 6 şi 7 noiembrie, au fost respinse prin intervenţia
nobilimii înarmate şi a husarilor aduşi de autorităţi pentru apărarea
oraşului. Pe câmpia de sub cetate, 72 de ţărani au fost ucişi şi alte
zeci prinşi şi închişi în cetatea Devei, apoi executaţi de nobili fără
judecată.
Al doilea nucleu al răscoalei
s-a constituit în jurul lui HOREA şi CLOŞCA,
în munţii Abrudului, din iobagii satelor de aici, în mare parte mineri
ai fiscului. Mobilizarea a fost făcută direct de HOREA, printr-o
circulară adresată imediat după izbucnirea răscoalei din Zarand.
În hotarul comunei Blăjeni, HOREA
luă, la 4 noiembrie, de faţă cu CLOŞCA, CRIŞAN şi fiul său Ioan,
jurământul ţăranilor răsculaţi de a nimici nobilimea.
Cetele de răsculaţi pornesc apoi
spre Câmpeni pe care-1 ocupă în 5 noiembrie şi de aici spre Abrud pe
care-1 cuceresc a doua zi. La Câmpeni şi Abrud au fost eliberaţi moţii
arestaţi, a fost distrusă arhiva şi arse privilegiile oraşului. La
aceste acţiuni se alătură moţilor şi populaţia maghiară din oraş. Ziua
următoare este cucerită şi ocupată comuna Roşia.
Răscoala se răspândeşte în toate
comitatele vecine cu munţii Apuseni. Cetele ţărăneşti de sub conducerea
lui CLOŞCA, coboară prin satele de pe râul Arieş, după care urcă spre
Mogoş. Aici se întâlnesc cu răsculaţii conduşi de CRIŞAN. Din Mogoş 1500
de răsculaţi conduşi de CLOŞCA pornesc spre sud, pe valea Gălzii. In jur
de 1400 de răsculaţi conduşi de Ioan, fiul lui HOREA, pornesc dinspre
Abrud pe valea Ampoiului. In ziua de 11 noiembrie, cei aproximativ 3000
de ţărani, realizează joncţiunea la Cricău unde dau foc castelului
contesei Szekely. În seara zilei răsculaţii îşi stabilesc tabăra în zona
satului Tibru, urmând ca a doua zi să atace castelul baronului Kemeny de
la Galda. Aici erau închişi peste 50 de ţărani printre care şi cei de la
incidentul din Câmpeni din 1782.
Cine sunt cei trei iobagi plini
de cutezanţă: HOREA, CLOŞCA şi CRIŞAN?
HOREA
era iobag al statului din domeniul fiscal al Zlatnei. Se
născuse în 1730 în comuna Albac. Numele adevărat era Vasile Nicola zis
Ursu. Flăcău fiind i s-a spus HOREA , pentru că el cânta duios din
fluier, de dor şi de jale. Se spune că avea şi un glas atât de puternic
încât, când începea să cânte, se auzea până la casa lui CLOŞCA din
Cărpiniş, la 5 kilometri sud de Câmpeni. Atinsese vârsta de 50 de ani şi
îndurase zeci de ani ca iobag al statului şi apoi ca jeler pe domeniul
Gilăului, nedreptăţi din cele mai apăsătoare. A parcurs de 4 ori calea
Vienei pentru a cere libertate şi dreptate pentru poporul său. Toţi
ţăranii cât şi autorităţile statului 1-au considerat ca prim
conducător al răscoalei.
CLOŞCA
al doilea conducător al răscoalei, era iobag al statului
din Cărpiniş, lângă Roşia Montană. Numele său adevărat era Ion Oargă. I
s-a dat din copilărie porecla de „cloşca” pentru că în jocurile sale cu
alţi copii avea întotdeauna rolul cloştii care îşi apăra puii de uliu.
Şi CLOŞCA i-a rămas numele. În 1784 avea 37 de ani. De tânăr şi-a
câştigat încrederea iobagilor din zona Abrudului. La însoţit pe HOREA la
Viena în primele 3 călătorii: 1779,1780 şi 1782.
CRIŞAN
al treilea conducător al răscoalei era tot iobag al
statului. Avea 52 de ani. S-a născut în comuna Vaca (astăzi satul
Crişan, comuna Ribiţa, judeţul Hunedoara), de pe Crişul Alb. De aceea i
s-a spus CRIŞAN. Numele sau adevărat fiind Giurgiu Gheorghe. În tinereţe
a făcut mulţi ani de cătănie, în slujba împăratului într-un regiment
format în majoritate din români. Aici a deprins meşteşugul ostăşesc pe
care îl va folosi în desfăşurarea răscoalei..
VI. Trei armistiţii amăgitoare
Generalul Preisz, comandantul
militar al Transilvaniei , propune guvernului „câteva căi de împăciuire”
prin care să se ajungă la înăbuşirea răscoalei în condiţii cât mai
avantajoase pentru armata imperială „Împăciuirea” avea ca obiective
prinderea căpitanilor răscoalei, întoarcerea răsculaţilor în satele lor,
şi dezarmarea acestora. Comandanţii militari au primit ordin să trateze
cetele de răsculaţi „cu blândeţe” să-i lămurească să se întoarcă la
casele lor şi să aştepte acolo un răspuns. Acţiuni de pacificare au
întreprins şi episcopii ortodocşi Ghedeon Nichitici din Sibiu, Petru
Petrovici din Arad şi episcopul greco-catolic Ion Bob de la Blaj. Cu
purtarea unor tratative pentru punerea în aplicare a acestui plan de
„împăciuire” au fost însărcinaţi: locotenent colonelul Schultz ,
comandantul unui regiment de husari, doctorul oftalmolog Ioan Molnar
Piuariu din Sibiu şi câţiva ofiţeri instruiţi în acest sens.
1. Armistiţiul de la Tibru
Locotenent colonelul Schultz îşi
stabileşte cartierul general la Galda, pe 8 noiembrie, la castelul
baronului Simeon Kemeny comitele Albei. Pentru obţinerea unor informaţii
despre acţiunile răsculaţilor îl trimite pe locotenentul Probst, care
ştia limba română, să ia contact cu aceştia şi să negocieze o
împăciuire. Astfel pe 12 noiembrie 1784, la Tibru, a discutat Lt.col.
Schultz cu căpitanul CLOŞCA şi caporalul Ursu Uibar care s-a dat drept
căpitanul Ioan Horea. Aici sunt prezentate revendicările răscoalei: să
fie liberi de iobăgie; să fie militarizaţi adică să fie înrolaţi la
grăniceri şi să fie puşi în libertate arestaţii de la castelul din
Galda.
Rezultatul convorbirilor de la
Tibru s-au concretizat în încheierea unui „Armistiţiu” pe timp de 8
zile. Căpeteniile răsculaţilor au jurat pe cruce, că se retrag la casele
lor şi păstrează liniştea în acest timp. Li s-a promis că pe 19
noiembrie, vor veni la Câmpeni să li se comunice modul de rezolvare a
cererilor. Lt.col. Schultz înaintează apoi un raport scris, generalului
Preisz, în care detaliază faptele şi discuţiile care au dus la acest
armistiţiu.
2. Armistiţiu de la Valea
Bradului din Zarand
Al doilea trimis al guvernului, ca
pacificator, este doctorul oftalmolog Ioan Molnar Piuariu, român din
Sibiu. Acesta se întâlneşte la 16 noiembrie, la Valea Bradului, cu
căpitanul CRIŞAN, în mijlocul unei mulţimi de 600 de răsculaţi înarmaţi.
Aceştia i-au prezentat suferinţele îndurate din cauza nobililor unguri.
Până la urmă, răsculaţii au acceptat să se supună voinţei şi poruncilor
împăratului, dar cer: să nu mai fie iobagi; să li se trimită dregători
germani nu unguri; să nu mai fie arendaşi armeni, care despoaie poporul;
să fie eliberaţi din închisoare toţi cei deţinuţi în cursul acestei
mişcări.
S-a încheiat în temeiul acestei
cereri, un „Armistiţiu” de 15 zile. Acesta a fost semnat de 7 preoţi şi
5 ţărani. CRIŞAN care nu a semnat, dizolvă tabăra sfătuind oamenii să
plece la vatră, dar să fie pregătiţi ca la cea dintâi chemare să se
adune.
3. Al treilea „Armistiţiu” se
încheie tot pe 16 noiembrie la Sălciua,
între răsculaţii din zona: Râmeţ, Ponor, Mogoş, reprezentaţi de
căpitanul Nicolae Furde şi căpitanul imperial Hertelendi.
Cele trei armistiţii au avut un
efect negativ pentru răscoală, slăbind avântul răsculaţilor şi oferind
guvernului şi nobililor răgazul necesar pentru împresurarea ţăranilor în
munţi.
VII. Măsuri de represiune
La început nobilimea a fost
împotriva tratativelor purtate de organele imperiale cu ţăranii invocând
motivul că s-ar recunoaşte indirect justeţea răscoalei şi că în timpul
armistiţiului li s-ar da iobagilor posibilitatea de a se organiza şi mai
bine pentru continuarea acţiunilor revendicative. Şi-au dat seama apoi
că acţiunile de „împăciuire” au fost o înşelătorie, de pe urma căreia
vor avea doar de profitat.
Sosit la Câmpeni pe 20 noiembrie,
lt.col. Schulz a avut ca obiective doar înfricoşarea ţăranilor şi
capturarea căpitanilor răscoalei. Se întoarce de la Câmpeni cu câţiva
ţărani arestaţi, printre care şi caporalul Ursu Uibar care în scurt timp
vor fi executaţi.
Printr-un decret din 21 noiembrie
s-a introdus legea marţială. Conform acestei legi li se încuviinţa
funcţionarilor comitatelor să facă o judecată sumară „agitatorilor” să-i
condamne şi să-i execute pe loc. Decretarea acestei legi a umplut de
satisfacţie nobilimea care a trecut la uciderea prin: tragerea în ţeapă,
spânzurarea, tăierea capului şi zdrobirea cu roata, a sute de ţărani
români.
VIII. Reluarea luptelor
La chemarea lui HOREA s-au pus din
nou în mişcare ţăranii din munţii Abrudului, de pe Mureş şi din Zarand.
La 27 noiembrie a început atacul
concentric asupra ţăranilor din munţi. Rezistenţa acestora a fost dârză.
Pe 29 noiembrie înaintarea spre Abrud a lt.col. Schulz a fost oprită şi
respinsă la Râmeţ. Pe 28 noiembrie, maiorul Stoianich a fost nevoit să
se retragă din Brad spre Hălmagiu, sub presiunea cetelor de răsculaţi
conduse de CRIŞAN. Tot pe 29 noiembrie trupa condusă de maiorul
Dolcinengo a fost atacată şi respinsă la Lupşa.
Sunt trimise noi trupe asupra
răsculaţilor. La Mihăileni pe 7 decembrie cei 600 de ţărani ai lui
CRIŞAN sunt copleşiţi şi înfrânţi de infanteria şi cavaleria lt.col.
Kray, care era însoţit în misiune de episcopul Ghedeon Nichitici.
Înfrângerea de la Mihăileni a dus la căderea Zarandului.
Pe 11 decembrie, lt.col. Schultz
începe atacul asupra răsculaţilor din Câmpeni. A cucerit oraşul, dar, pe
timpul nopţii a fost înconjurat de aceştia.
Dimineaţa următoare i-au venit în
ajutor infanteriştii şi cavaleriştii din detaşamentele conduse de
lt.col. Kray, lt.col. Ott si maior Dolcinengo.
După înfrângerea de la Câmpeni,
HOREA renunţă la rezistenţa plănuită la Albac şi la 14 decembrie
sfătuieşte pe cei care i-au fost aproape să se întoarcă la casele lor,
până la primăvară.
HOREA şi CLOŞCA s-au retras în
desişul codrului Scorăcetului, pentru a scăpa de urmăritori, până la
venirea primăverii când plănuiau să reaprindă răscoala.
CRIŞAN împreună cu alte căpetenii,
au rătăcit prin cătunele din munţii Trascăului, având aceleaşi speranţe.
IX. Sfârşitul eroic al
conducătorilor răscoalei
Prin trădare, HOREA şi CLOŞCA au
fost prinşi pe 27 decembrie 1784 în pădurea Scorăcetului din munţii
Gilăului iar, pe 30 ianuarie 1785, CRIŞAN a fost prins între Ponor şi
Mogoş.
Cei trei viteji conducători ai răscoalei au fost duşi,
legaţi în lanţuri, la închisoarea din cetatea Alba Iulia.
Contele Anton Iancovici, trimisul
împăratului, a fost desemnat să judece pe cei trei căpitani ai
răscoalei.
Acesta a adunat probe, timp de o
lună, prin interogarea căpeteniilor şi ai altor martori. Înainte de
execuţie HOREA şi CLOŞCA au fost purtaţi, în lanţuri, prin satele de pe
valea Mureşului, dintre Alba Iulia şi Deva. S-a dat cea mai grea
sentinţă prevăzută de codul penal terezian, anume frângerea cu roata, de
jos în sus.
HOREA şi CLOŞCA au fost executaţi
în ziua de 28 februarie 1785, pe Dealul Furcilor, în prezenţa a 5000 de
ţărani români, aduşi sub „poruncă aspră” din patru comitate câte şase
din fiecare sat, din care trei bătrâni şi trei tineri.
CRIŞAN a fost găsi mort, în celulă,
pe 13 februarie 1785. Ziua următoare contele Iankovich pronunţă sentinţa
asupra cadavrului. Pe 16 februarie corpul este decapitat şi despicat în
4 bucăţi , care după câteva zile sunt bătute în cuie pe stâlpi în
localităţile: Cărpiniş, Abrud, Bucium, Mihăileni şi Brad
Trupurile lui HOREA şi CLOŞCA au
fost tăiate în patru părţi, puse în coşuri pe cai şi purtate prin 4
comitate pentru înfricoşarea si umilirea românilor si apoi expuse pe
stâlpi în 10 localităţi, unde rezistenţa răsculaţilor a fost mai
puternică.
Satisfacţia bestială a nobilimii
este limpede exprimată de contele Samoil Teleky, cancelarul
Transilvaniei, într-o scrisoare adresată din Deva, la 2 martie 1785,
soţiei sale, Suzana Bethlen, la Tg. Mureş. El scrie: „CLOŞCA şi HOREA au
fost traşi de vii pe roată, apoi sfârtecaţi în patru şi trimişi încoace
şi încolo. Capul lui CLOŞCA 1-au adus aici la Deva şi în piaţă, când
voiam să trec, un călău îl ţinea înfipt în vârful unui par, aducându-1
la trăsura mea. L-am privit bine şi nu-mi închipuiam că-l puteam privi
fără groază, dar mărturisesc că l-am privit cu sânge rece, ca şi cum
n-ar fi fost cap de om.”
O satisfacţie asemănătoarea a avut
şi clerul catolic. Aceasta, reiese cât se poate de elocvent, dintr-o
scrisoare a unui preot catolic, din Alba Iulia, datată 2 martie 1785,
trimisă unui superior la Roma. „În fine s-a sfârşit cu lumea lui HOREA”,
îşi începe scrisoarea autorul care semnează cu iniţialele G.I. Martor
ocular la execuţie el dă o serie de amănunte în legătură cu activităţile
desfăşurate în cetatea Alba Iulia, pe timpul transportului către locul
execuţiei şi de la locul martiriului de pe Dealul Furcilor, ca şi când
ar fi povestit un fapt divers. Nu este totuşi sigur că „ s-a sfârşit
lumea lui HOREA”, căci adaugă la final afirmaţia: „Numai sa nu învie mai
mulţi HOREA la primăvară”.
În timp ce comisia Iancovich
ancheta pe conducătorii răscoalei, scaunele de judecată ale comitatelor
îi cercetau şi îi judecau pe cei încredinţaţi lor.
În luna februarie , tribunalul
comitatului Alba a judecat 120 de ţărani. Au fost condamnaţi la moarte
astfel: 5 prin frângere cu roata şi 17 prin tăierea capului şi
înfingerea în ţeapă. Prin hotărâre imperială, pedepsele celorlalţi au
fost comutate la închisoare pe 3 ani.
Tribunalul comitatului Hunedoara a
judecat 270 de răsculaţi. S-a pus în aplicate execuţia pentru 14 din
care 12 cu tăierea capului, unul tras pe roată şi unul spânzurat.
Comitatul Turda a pronunţat 16
condamnări la moarte.
La peste 100 de răsculaţi sentinţa
capitală a fost comutată de împărat la 3 ani de închisoare.
Pe timpul funcţionării legii
marţiale, în jur de 350 de răsculaţi au fost omorâţi de către nobili.
X. Consecinţe ale răscoalei lui
Horea, Cloşca şi Crişan
Împăratul Iosif al II-lea, prin
patenta din 22 august 1785, desfiinţează servitutea personală şi legarea
de glie a ţăranilor, dându-li-se putinţa de a se muta dintr-un loc în
altul.
După moartea împăratului în 1790,
Dieta de la Cluj cere „să se revină iarăşi la ce a fost” la vechile
imunităţi şi privilegii.
Noul împărat aprobă cererile
Dietei, având ca singur obiectiv evitarea tendinţelor separatiste ale
grofilor maghiari.
Revolta ţăranilor români din 1784
contribuie decisiv la redeşteptarea conştiinţei naţionale româneşti din
Transilvania. Foarte mulţi intelectuali români, ridicaţi din rândul
clerului ortodox şi greco-catolic, argumentează sacrificiul ţăranilor
conduşi de HOREA, CLOŞCA şi CRIŞAN pentru obţinerea de drepturi
economice , sociale şi politice cu probe şi demonstraţii juridice,
istorice, etnice ,culturale şi religioase. Românii sunt cei mai vechi
locuitori în Transilvania, reprezintă peste două treimi din populaţie şi
prin muncă , taxe şi biruri au cea mai mare contribuţie economică în
ţară.
Aroganţa, infatuarea, dispreţul
faţă de ce este românesc sunt greu de înlăturat din mintea grofului
maghiar obişnuit să trăiască în belşug şi trândăvie. După 1784 nobilii
maghiari se îmbată cu o nouă lozincă pe care o pun în circulaţie şi
care, din nefericire, are efectul unui drog halucinogen, şi anume, aşa
zisa „superioritate a rasei turanice”
faţă de celelalte popoare din centrul şi estul
Europei.
Lupta în plan economic, social
,religios şi cultural continuă în Transilvania, prin intelectualii
români, cu argumente istorice, etnice şi filozofice şi la nevoie cu
„lancea lui HOREA”
Nobilii sunt nevoiţi să constate
că, în Transilvania, sunt „ atâţia HOREA câte sate şi case de români
sunt”.
Col.(r) RUS Ştefan
|