România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Similitudini şi cecităţi

 

Promiteam, în numărul anterior al revistei, să revenim asupra strategiei în care s-a încadrat, ca un preconizat moment declanşator, atacul asupra căminului studenţesc Avram Iancu din Cluj. De asemenea, am promis că vom reveni şi la simpozionul care a încheiat comemorarea evenimentelor din 28-29 mai 1946, în speţă la interpretarea dată acestora de către dl. O. Pascu, rectorul UMF din Cluj-Napoca. (Reamintim că Domnia Sa, în alocuţiunea rostită, la data de 26 mai 1996, în Aula Magna a Universităţii Babeş-Bolyai, a interpretat evenimentele petrecute în urmă cu 50 de ani ca o diversiune comunistă, similară cu cea consumată la Târgu Mureş în martie 1990, ambele având menirea de a abate atenţia de la pericolul instaurării, respectiv reinstaurării comunismului, spre o inexistentă ameninţare iredentistă maghiară).

Suntem întru totul de acord cu similitudinea celor două evenimente, nu şi cu interpretarea dată acestora – fireşte. Drept care, în cele ce urmează, le vom studia în paralel.

Şi în 1990, ca şi în 1945-1946, vremurile erau tulburi, istoria în plin seism, echilibrele de putere în curs de repolarizare, sferele de influenţă pe cale de reaşezare. Şi atunci, ca şi în urmă cu 45 de ani, se încheia un război mondial (chiar dacă dus cu alte mijloace), cu învingători şi învinşi (chiar dacă nu tocmai aceiaşi), cu reglări de conturi, cu remanieri geopolitice în curs de negociere sau negociate deja şi aşteptându-şi finalizarea, cu aspiraţii (mai mult sau mai puţin îndreptăţite), cu incertitudini şi, nu în ultimul rând, cu speranţe renăscute pentru pescuitorii în ape tulburi, pentru braconierii istoriei care, lipsiţi de temeiuri de drept şi argumente viabile, dar şi de forţa proprie necesară spre a-şi impune cauza strâmbă, au ştiut, din 1920 încoace, să profite de toate conjuncturile favorabile, parazitând, cu mai mult sau mai puţin succes, interesele zonale ale unor mari puteri. Ne referim, fireşte, la Ungaria post-trianonică, în care iredentismul a fost ridicat la rang de politică de stat, politică făţişă şi activă în perioada fascistă, materializată prin anexarea unor teritorii străine (Slovacia de Sud, Ucraina Subcarpatică, Ardealul de Nord, Voievodina) şi disimulată (mai mult sau mai puţin) în perioada comunistă şi în cea post-comunistă.

Ne vom ocupa, în cele ce urmează, de ultimele două perioade amintite. Când interesele parazitate au fost cele ale URSS şi, respectiv, ale Germaniei şi când au avut loc cele două evenimente a căror similitudine a scos-o în evidenţă dl. O. Pascu.

Repetăm: suntem de acord cu similitudinea, nu şi cu optica d-lui rector asupra mobilului declanşator. Să recapitulăm. Domnia Sa vede în evenimentele din mai 1946, cât şi în cele din martie 1990, o diversiune menită să abată atenţia de la (re)instaurarea comunismului în România – spre o falsă problemă, cea a iredentismului maghiar.

De fapt, ori de câte ori, în Ardeal, politicul s-a intricat cu etnicul, etnicul s-a folosit de politic şi nu invers. Ignorarea acestui adevăr denotă fie cecitate, fie rea-credinţă. Iar cele două momente în discuţie n-au făcut excepţie de la regulă.

În ambele cazuri a fost vorba de o ruptură istorică de proporţii, caracterizată prin schimbare de regim politic în curs de desfăşurare, relativ vid de putere, criză de autoritate a structurilor statale, graniţe permeabile, incertitudine şi, pe acest fond, speranţe renăscute pentru iredentismul maghiar. În 1946, speranţa de a păstra Ardealul de Nord, în 1990 speranţa de a-l redobândi. Iar pentru materializarea acestor speranţe s-a recurs, prin colaboraţionism, la parazitarea intereselor zonale ale unor mari puteri. Astfel au devenit, în anii 1945-1946, exponenţii fascisto-horthyşti ai iredentei maghiare, printr-o instantanee metamorfoză, cei mai aprigi luptători pentru instaurarea comunismului. Şi tot astfel, urmaşii acestora, arborând de această dată steagul „europenismului” (sau mittel-europenismului) au ajuns după decembrie ’89 cei mai vajnici militanţi pentru dezintegrarea Europei Centrale şi reintegrarea acesteia sub alte auspicii. [A se vedea, în acest sens, toate „planurile” şi „scenariile”, semnate, în presa (de limbă) maghiară, de către nume sonore, de la Otto von Habsburg şi până la Molnár Gusztáv.] Dar, pentru că în ambele cazuri trebuiau convinse şi nişte instanţe supreme, în 1946 Conferinţa de Pace de la Paris, în 1990 Comunitatea Europeană (şi, fireşte, opinia publică internaţională) şi, pe de altă parte, pentru că era vorba, totuşi, de interesele parazitare ale iredentismului maghiar, se impunea o dovadă supremă. O dovadă care să ateste „calvarul” post-trianonic al minorităţii maghiare din România. Şi cum putea fi ea obţinută mai simplu şi mai convingător, decât prin instrumentarea unor conflicte interetnice de proporţii, care, prin răstălmăcire, să fie prezentate lumii întregi şi „instanţelor de judecată” ca pogromuri anti-maghiare? Ca o supremă dovadă a ceea ce trebuie să suporte, consecutiv „erorii şi nedreptăţii istorice” de la Trianon, minoritatea maghiară confruntată cu „şovinismul” şi „sălbăticia” românilor.

Cum poţi răstălmăci aşa ceva? Nimic mai simplu. Ca în cazul Cofariu, de pildă. (Ca să nu mai vorbim de Iugoslavia). Apelând la ziarişti, reporteri radio (şi TV, în 1990) credincioşi „cauzei” (e plină Europa şi America de ei) prin apartenenţă etnică, manipulare sau cointeresare materială. Cum altfel se poate explica prezenţa „întâmplătoare” a echipei „irlandeze” la Târgu Mureş, exact în 19-20 martie 1990? De altfel, echipe similare (mai puţin TV) erau prezente şi la Cluj, în mai 1946.

La Cluj, împrăştierea asediatorilor căminului „Avram Iancu”, împiedicarea mănăşturenilor de a veni în ajutorul asediaţilor (făcută tot de către armată!) şi, ulterior, luciditatea şi înţelepciunea studenţilor români au dus la eşuarea tentativei de declanşare a „pogromului anti-maghiar”.

La Târgu Mureş, diversioniştii maghiari fiind mai bine organizaţi, mai efectiv ajutaţi din afară şi profitând şi de un plus de confuzie şi indecizie la nivelul Puterii provizorii, dezamorsarea „pogromului” a întârziat, permiţând atât desfăşurarea evenimentelor (chiar dacă nu la amploarea preconizată) cât şi mediatizarea lor distorsionată. Cazul românului Mihai Cofariu este simptomatic şi definitoriu în acest sens: prezentarea lui, pe toate canalele TV ale lumii, drept ungur – victimă a bestialităţii românilor, reprezintă cel mai flagrant şi revoltător exemplu de răstălmăcire deliberată a adevărului, în folosul iredentismului maghiar.

Cui altcuiva şi cum să fi folosit încercarea (ratată) din 1946 şi cea (parţial reuşită) din 1990? Comunismului şi, respectiv „neocomunismului”? Să fim serioşi! Ce nevoie avea comunismul, în 1946, de aşa ceva – de „abaterea atenţiei” – când jocurile erau făcute încă de la Teheran, Moscova, Yalta şi Potsdam şi nimeni şi nimic nu mai avea cum a se opune instaurării regimului comunist în viitorul „Lagăr Socialist”, vândut deja cu acte în regulă? (Sau la ce le-ar fi folosit comuniştilor români – nu celor unguri, fireşte – la Conferinţa de pace de la Paris, existenţa unor pogromuri anti-maghiare în Ardealul de Nord?). Ce nevoie avea „neocomunismul”, în 1990, de aşa ceva, când furia dezintegrator – reintegratoare cuprinsese deja „Mitteleuropa”, iar revenirea la 1914 era un deziderat la ordinea zilei?

De altfel, modelul diversionist de care ne-am ocupat nu s-a născut în 1946, el fiind aplicat, pe scară largă, încă din perioada 1918-1920, tot în Ardeal şi cu aceeaşi viză, „instanţa ce trebuia convinsă fiind, la acea vreme, Conferinţa de Pace de la Trianon. După cum, acelaşi model a fost nelipsit din recuzita iredentistă şi în perioada interbelică, orice incident, minor şi, de regulă, fără conotaţii etnice, fiind amplificat artificial şi prezentat ca o agresiune şovină de proporţii îndreptată împotriva minorităţii maghiare. Iar în lipsa incidentelor, acestea erau, pur şi simplu, inventate. (Pentru o deplină edificare, recomandăm cartea lui Aurel Gociman – „România şi revizionismul maghiar”, Ed. Universul, Bucureşti, 1934.)

Cât priveşte cele două momente analizate în paralel, punctul nostru de vedere poate fi regăsit în destule alte surse avizate. Iar dacă ar fi să ne referim doar la evenimentele din 1946, este suficientă o revenire la lucrările simpozionului de care ne-am ocupat în numărul precedent al revistei: nu numai arhiepiscopul Bartolomeu (alias Valeriu Anania, conducătorul studenţilor români) sau istoricii Raoul Şorban şi Vasile Vesa, dar şi toţi „veteranii” mişcărilor studenţeşti din Clujul acelui an, care au participat la comemorarea semicentenarului, au exprimat puncte de vedere similare cu ale noastre, inclusiv în ceea ce priveşte scenariul cu bătaie lungă, destinat a furniza, prin răstălmăcire, argumente în favoarea iredentismului maghiar la Conferinţa de Pace de la Paris. Iar cei ce au avut o altă viziune asupra celor întâmplate atunci şi acolo, ca, de pildă, prorectorul de la Babeş-Bolyai sau rectorul de la UMF, aceştia aparţin unei alte generaţii care poate emite păreri şi aprecieri, întâmplător (sau nu) politically corecte, mărturii în nici un caz!

Ne cerem scuze, era să facem o greşeală, o omisiune de neiertat. A existat, totuşi, cineva din generaţia celor de la „Avram Iancu”, persoană deosebită şi, totodată, personaj emblematic al disidenţei anticomuniste târzii, care nu ne împărtăşeşte punctul de vedere. Şi care şi-a exprimat poziţia, într-un cotidian central, cu câteva zile înainte de data aniversară. Cu tot respectul, ne-am permis, totuşi, să-i adresăm, încă înaintea dezvelirii plăcii comemorative, o scrisoare deschisă, a cărei actualitate ne determină s-o reproducem. Iată textul cu pricina:

Stimată d-nă Doina Cornea, aţi afirmat, în „România Liberă” din 24 mai 1996, în calitate de martor ocular, că în 28 mai 1946 s-a (şi aţi) strigat: „muncitorii îi omoară pe studenţi” – şi nicidecum că „ungurii îi omoară pe români”! („cum susţin extremiştii”).

Aş putea să vă întreb cum de n-aţi strigat: comuniştii îi omoară pe (studenţii) democraţi? Cum de muncitorii d-voastră erau, cu toţii, comunişti, iar studenţii, cu toţii, „reacţionari” anticomunişti? Şi cum se face că muncitorii comunişti erau, până la ultimul om, unguri, iar studenţii anticomunişti, tot până la ultimul om, români?

Aş mai putea, de asemenea, să vă întreb, dacă „atacatorii (căminului – n.m.) erau grupuri comuniste, violenţele lor declanşând prima mare grevă studenţească anticomunistă”, de ce atunci printre obiectivele acestei greve figura şi „apărarea integrităţii teritoriale a statului român”? (Aşa cum rezultă din proiectul de inscripţie al Catedrei de Istorie Contemporană de la Universitatea Babeş-Bolyai, publicat în acelaşi număr al cotidianului „România Liberă”). Ce aveau comuniştii (români) cu integritatea teritorială a României? Şi dacă, totuşi, era în joc integritatea ţării (după cum rezultă, fără echivoc, din varianta de inscripţie aparţinând amintitei catedre – pe care aţi îmbrăţişat-o atât d-voastră cât şi „România Liberă”), care atribut al agresorului intra în discuţie: cel de muncitor, cel de comunist, sau cel de ungur?

Aş fi putut să vă întreb toate acestea, stimată d-nă Cornea, dar n-am s-o fac. Vă voi adresa o singură întrebare: când aţi fost sinceră, atunci când aţi afirmat, de curând, că cele întâmplate în mai 1946, la Cluj, au avut un caracter exclusiv politico-social, fiind o expresie a luptei de clasă – sau în urmă cu 8 ani (1988) când, întrebată fiind de către un reporter de la „Europa Liberă” ce părere aveţi despre problema minorităţii maghiare din România, aţi refuzat să răspundeţi, pe motiv că, citez, „trăind, între 1940-1945, în Clujul cedat, mi-e teamă că aş fi subiectivă în aprecieri”?!

Deci cunoaşteţi la perfecţie problema. Ştiţi ce-au însemnat aceşti cinci (şi nu patru) sau chiar şase ani pentru românii din Ardealul de Nord, în aşteptarea izbăvirii, adusă, până la urmă ,prin verdictul Conferinţei de Pace de la Paris, abia în 1947. De ce faceţi atunci, astăzi, jocul pe care-l faceţi?

Scrisoare deschisă rămasă fără răspuns!

                        dr. Zeno MILLEA