România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Timotei Cipariu şi

„Columna lui Traian” de la Roma

 

Dacă, într-o oarecare împrejurare, mi s-ar adresa întrebarea: Care credeţi că a fost cea mai importantă şi mai prodigioasă personalitate românească din secolul al XIX-lea, aş răspunde, cu toată convingerea: Timotei Cipariu!

Care sunt argumentele mele, pe scurt, fără a intenţiona să provoc vreo controversă:

- În cei 82 de ani ai săi (1805-1887) acoperă deceniile I-IX, dintre care 6 (IV-IX) ca personalitate recunoscută pe plan intern şi internaţional.1

- Îşi face studiile gimnaziale, apoi pe cele ale Academiei Teologice din Blaj (1814-1826) cu celebri profesori ai timpului şi în condiţiile în care „corifeii” Şcolii Ardelene mai trăiau şi mai activau încă.

- În 1827 a fost hirotonit preot – punct de pornire în celibatul său, care îl va duce în vârful ierarhiei bisericeşti greco-catolice din Transilvania, în calitatea de canonic – prezbiter şi vicar general arhiepiscopesc (1842-1876). A candidat o singură dată şi la scaunul mitropolitan.2

- Din momentul în care a fost numit profesor (1828) la Seminarul din Blaj, fără a mai urma cursurile celebrelor, pe atunci, Universităţi din Austria, Italia, Ungaria, Germania etc., dispunând de o capacitate intelectuală deosebită şi de o putere de muncă ieşită din comun, el va deveni un intelectual polivalent, de nivel enciclopedic, ca autodidact. În afara însuşirii bazelor mai multor ştiinţe umaniste, în care a intervenit apoi cu cercetările sale, el şi-a însuşit limbile clasice europene şi orientale de care avea nevoie în studierea documentelor, manuscriselor şi cărţilor vechi, dar şi pe cele moderne de pe continentul european (în total 12 limbi).3

- Este unul dintre rarele cazuri în care activitatea ecleziastică s-a îmbinat cu cercetarea ştiinţifică, fără a se deranja una pe cealaltă.

- Pentru studiile sale Timotei Cipariu a avut nevoie de cărţi de specialitate, dar şi de cultură generală, de documente şi de manuscrise în diferite limbi, motiv pentru care a folosit toate prilejurile (călătorii în străinătate, legături cu diverse persoane, corespondenţa cu librăriile şi bibliotecile de peste tot, etc.), cheltuind sume importante de bani, pentru achiziţionare lor. Aşa s-a constituit celebra lui bibliotecă personală (după unele aprecieri, de cca. 6-7.000 volume), preţioasă prin valorile ei bibliofile, unele fiind rarităţi, altele unicat.4

- Preia şi amplifică activităţile corifeilor Şcolii Ardelene, devenind o autoritate a timpului în probleme de lingvistică, filologie şi filozofie, dar şi ca istoric, pedagog şi om de cultură.

- Ţinând cont de faptul că Transilvania era sub ocupaţie străină, că românii din principat erau lipsiţi de drepturi civice şi naţionale, dar şi de faptul că adâncind studiul asupra originii, dezvoltării şi continuităţii limbii române, până în epoca dacică, va ieşi la iveală însăşi istoria poporului român, Cipariu şi-a intensificat eforturile, parcă presimţind  ce urma să proclame Dieta Ungariei în anul 1842 – proiectul de lege prin care, într-un răstimp de 10 ani, limba latină să fie înlocuită cu limba maghiară în administraţie şi justiţie, iar în şcoli şi biserică, limba română să fie înlocuită, de asemenea, cu cea maghiară.5

- Cărţile publicate de Timotei Cipariu (o listă cronologică întocmită de canonicul Ioan Micu Moldovan, cuprinde 21de poziţii), după clarificarea originii şi evoluţiei limbii române, ridică problema necesităţii unificării ei pe întreg spaţiul românesc. Gramatica elaborată de el, în două volume (Analitica în 1868 şi Sintetica în 1876) a pus bazele gramaticii române moderne. Altele, au făcut pionierat în domeniile abordate.

- Erudiţia, munca şi faima sa au ajuns şi în afara graniţelor Transilvaniei. Astfel, la 1 mai 1846, Societatea orientală Germană din Leipzig îi oferă o diplomă onorifică şi îl numeşte membru ordinar al său.6 La 20 martie 1854, Comisia Centrală pentru cercetarea şi conservarea monumentelor istorice din Viena, îl numeşte membru onorific, iar la 14 aprilie, acelaşi an, Curtea Imperială îl invită la ceremonia căsătoriei împăratului.

Nici românii din „ţară” nu se lasă mai prejos şi, în 1868 şi 1876, Academia Română îl felicită pe autorul celor două volume de gramatică şi le premiază substanţial. În 1876, la17 iunie, probabil la propunerea Academiei, domnitorul Carol I al României îi acordă lui Timotei Cipariu o diplomă, însoţită de medalia „Bene Merenti”, clasa I, pentru operele sale lingvistice şi istorice.7

- Ca român, fiu de iobag, Cipariu a depus un imens efort intelectual şi financiar, dar şi fizic (surmenajul din ultimele două decenii de viaţă o dovedeşte) pentru emanciparea politică şi socială a poporului român din Transilvania, prin cultură şi şcoală. Multiplele lui funcţii, ecleziastice, didactice, ştiinţifice, editoriale, culturale şi politice, le onorează cu maximă solicitudine şi eficienţă, pentru cercetare şi creaţie rămânându-i doar nopţile. Amintim aici doar câteva (cele mai importante) dintre aceste funcţii:

a) Ecleziastice:

- preot (1827);

- canonic (cancelar scolastic, teolog, custode, lector, prepozit: 1842-1871);

- Vicar general mitropolitan (1868  - după 1876).

b) Didactice:

- profesor la liceul episcopal (mitropolitan) şi la Academia Teologică Blaj. A predat: limba română, limba latină, limba greacă, limba ebraică, religie, filozofie, studiu biblic, teologie dogmatică, doctrina religiei şi altele;

- inspector (comisar) episcopal peste şcolile greco-catolice din Blaj (1854);

- director al Gimnaziului (1854-1874)

c) Ştiinţifice:

- Preşedinte al Comisiei filologice pentru trecerea la scrierea cu litere latine în limba română (Sibiu, 2-7 octombrie 1860);

- Membru fondator al Academiei Române de la Bucureşti, preşedinte al Secţiei de filologie şi, mai apoi, vicepreşedinte al Academiei (1866-1887);

- Membru al Societăţii Orientale Germane din Leipzig (1846);

- Membru onorific al Comisiei Centrale pentru cercetarea şi conservarea monumentelor istorice din Viena (1854);

- Membru al Consiliilor muzeale din Budapesta şi Cluj;

d) Editoriale:

- Sprijină apariţia presei militante româneşti din Transilvania (Gazeta Transilvaniei; Foaie pentru minte, inimă şi literatură – 1838).

- După eforturi de 10 ani (1838-1847), reuşeşte să editeze la Blaj „Organul Luminării”, prima publicaţie tipărită cu litere latine, care, la 22 mai 1848, îşi schimbă titlul în „Organul Naţional”.

- Pentru românii de rând editează „Învăţătorul poporului” (1848).

- În perioada 1 ianuarie 1867 – 25 noiembrie 1871, editează, tot la Blaj, „Arhivu pentru filologia şi istoria”, prima revistă românească de filologie.

- În perioada 1833-1863, conduce, în calitate de director, activitatea Tipografiei Seminarului din Blaj.

e) Culturale:

- Publică studii privind istoria culturii româneşti şi a celei universale, în publicaţii accesibile tuturor ştiutorilor de carte.

- A întocmit manuale şcolare de toate nivelele.

- Prin studii şi traduceri, îi face cunoscuţi pe marii autori iluminişti ai timpului său.

- S-a preocupat, în mod deosebit, de folclor, culegând poveşti, snoave şi proverbe şi alcătuind o culegere de expresii şi alocuţiuni din Transilvania.

- În calitate de custode a fondurilor băneşti arhidiecezane, a insistat, în cadrul Capitlului arhidiecezan din Blaj, pentru acordarea de burse de studii şi alte subvenţii băneşti unor studenţi merituoşi dar săraci, care au studiat la Universităţile din Austria, Germania, Italia, Ungaria etc., devenind buni profesionişti şi patrioţi şi asigurând astfel continuitatea luptei românilor pentru drepturile lor civice şi naţionale (printre alţii: Papiu Al. Ilarian, I. Hodoşiu, Ioan Raţiu, Ioan Micu Moldovan).

- Din banii personali a împrumutat mulţi tineri din Blaj, din împrejurimi şi chiar de la mai mare distanţă (Axente Sever din Alba Iulia), pentru a-şi rezolva treburile, uneori fără a mai pretinde restituirea lor. De asemenea, a contribuit cu o sumă substanţială la cumpărarea localului necesar înfiinţării Şcolii de fete din Blaj.

- Şi-a manifestat talentele literare şi în dramaturgie (vezi piesa „Ecloga”, 1832)şi ca poet (vezi imnul închinat „restaurării” Mitropoliei române de Alba Iulia – 1855 şi volumul „Elemente de poetică, metrică şi versificaţiune” – 1860).

- Cercetător al istoriei şi mare patriot, Cipariu a fost un neobosit colecţionar de piese arheologice şi istorice, cu gândul de a realiza la Blaj un  muzeu al naţiunii române din Transilvania. Muzeul realizat de el, în timpul cât a fost director al Gimnaziului (1854-1874), cu sprijinul întregului colectiv didactic şi al posesorilor de colecţii arheologice, istorice şi de ştiinţele naturii din întregul spaţiu românesc, care au răspuns apelurilor sale din presă avea să înlocuiască, la un nivel ştiinţific superior, vechiul muzeu şcolar care fusese devastat în 1849.

- Cipariu va avea un rol deosebit şi la înfiinţarea, organizarea şi conducerea „Astrei”. Prezent la toate şedinţele preliminare, îşi va aduce aportul, întocmind la 12/24 octombrie 1860, un proiect de statut pentru „una societate literaria pentru limba şi literatura română”. La constituirea Astrei, el va fi ales vicepreşedinte, iar, mai târziu (deceniile 8-9), preşedinte;

- Va fi membru fondator şi al „Societăţii pentru fond de teatru român”, care a luat fiinţă în anul 1870, la Deva.8

f) Politice:

- Este iniţiatorul presei militante româneşti din Transilvania, la care contribuie cu articole de opinie, dar şi editor al acestui gen de luptă politică (vezi „Organul Luminării”, alias „Organul Naţional”).

- Se alătură protestelor profesorilor şi ale tineretului studios din Blaj, dar şi a celor din întregul principat, care s-au ridicat împotriva tendinţei de deznaţionalizare a românilor, prin înlocuirea în şcoli şi biserică a limbii române cu cea maghiară (Proiectul legii din 1842 votat în Dieta de la Budapesta).

- În centru cultural iluminist românesc, care era în acele timpuri Blajul şi în care Cipariu avea o poziţie dominantă, s-au născut ideile programului politic ce se va afirma în revoluţia de la 1848-1849 şi tot acolo s-a format pleiade de intelectuali progresişti care va lupta pentru realizarea lui faptică (contemporani cu Cipariu: Bărnuţiu, Laurian, Bariţiu, Ioan Maiorescu, Iacob Mureşianu, Andrei Mureşianu, Papiu Ilarian; contemporanii şi urmaşii lui: Axente Sever, Ioan Micu Moldovan, Gheorghe Pop de Băseşti, Ştefan Cicio Pop, Iuliu Hossu, Ioan Fekete Negruţiu şi alţii).

- Deşi poziţia sa de canonic nu-l recomanda, Cipariu se avântă în tumultul revoluţiei paşoptiste româneşti. Va fi prezent la toate cele trei adunări naţionale de la Blaj. Ales între cei 10 secretari ai Adunării, el va contribui efectiv la stabilirea obiectivelor din program şi va fi principalul autor al petiţiilor adresate Casei Imperiale şi celorlalte foruri de decizie.

- A făcut  parte din delegaţia de 30 persoane care a predat petiţia împăratului.

- Ales ca membru al Comitetului Naţional Român el acceptă mutarea la Sibiu, luând între bagajele sale şi câteva lăzi cu cărţi, cu documente şi manuscrise (unele redactate personal), pentru a-şi putea continua acolo cercetările şi creaţia. Va suporta greu distrugerea de către trupele maghiare, a bibliotecii sale documentare de la Blaj (ianuarie – iulie 1849), dar şi a celei transportate la Sibiu, abandonată când s-a refugiat în Ţara românească (martie 1849). Cu multă perseverenţă şi eforturi financiare, după reluarea activităţii la Blaj, va reuşi să o refacă şi chiar să o îmbogăţească.

- Cu prilejul Unirii Principatelor Române (1859), Cipariu publică în presă un articol, prin care românii erau îndemnaţi să-şi continue lupta pentru înfăptuirea idealului naţional.

- După publicarea patentei imperiale din februarie 1861, care lăsa impresia acordării unei oarecare autonomii Transilvaniei, el va participa activ la toate adunările naţionale ale românilor, care au stabilit ţinuta lor politică. La Dieta Transilvaniei din 1863-1865, singura cu reprezentare românească majoritară , a fost ales ca deputat din partea comitatului Cetatea de Baltă.

- La şedinţa de constituire a Academiei Române de la Bucureşti îşi va exprima nădejdea în realizarea unităţii naţionale, prin contribuţia şi perseverenţa fiecărui român. Acest lucru se întâmpla în condiţiile în care, la 17 februarie 1867, fusese pecetluit acordul dualismului austro-ungar.

- Ţinut sub supraveghere, Cipariu va fi anchetat în celebrul „dosar” al „Pronunciamentului de la Blaj” (1868) deşi nu figura printre semnatari şi inculpaţi (protestul faţă de alipirea Transilvaniei la Ungaria).

- În perioada 1869-1881, când frământările politice româneşti au dus la apariţia partidului naţional, mai întâi în Banat şi, mai apoi, în Transilvania, reuşindu-se unificarea lor în 1881, se pare că Cipariu s-a retras din acţiunile oficiale, fie datorită înaltelor lui funcţii ecleziastice, fie din motive de sănătate.

- A fost ales, cu voia sau fără voia sa, ca membru onorific al societăţilor de lectură, constituite în Transilvania dar şi în afara ei, de către tineretul studios român, cu scopuri declarate culturale, în realitate acestea fiind de fapt politice.

Dacă cineva ar dori să cunoască istovitoarea activitate ce a desfăşurat-o zilnic, timp de peste 60 de ani, Timotei Cipariu, este suficient să parcurgă catalogul arhivei sale personale9, remarcând cât era ea de variată şi, uneori, chiar de complicată, de dificilă. Iar cine doreşte să constate capacitatea de cuprindere şi profunzimea studiilor sale, din varii domenii ale lingvisticii, filologiei, filozofiei, istoriei, arhivisticii, bibliologiei şi altele, este suficient să răsfoiască filele celebrei publicaţii „Arhivu pentru filologia şi istoria” (Nr. I-XL/1867-1871) sau doar sumarul celor peste 50 de teme majore abordate.

O asemenea activitate, de zi şi noapte, nu putea să nu aibă repercusiuni asupra sănătăţii şi moralului său. Singur, lipsit de căldura şi sprijinul unui cămin familial, acestea aveau să cedeze spre sfârşitul deceniului al VII-lea.

În mod surprinzător, în numărul XX din 25 noiembrie 1868 al „Arhivului” (p. 399-400), răspunzând unei critici, cum că în revistă nu se evidenţiază numele redactorilor săi, Ciprian publică o „Dechiaraţiune” din care răzbate o stare apropiată de pesimism, caz unic în îndelungata sa activitate. Declară, mai întâi, că uneori i se face un urât de moarte faţă de tot ce înseamnă literar – cărţi, lectură, scriere etc., iar furia care-l cuprinde îl îndeamnă să-şi ardă biblioteca. Reamintindu-şi cum au fost arse la 1849 lăzile cu lucrările, documentele şi cărţile sale, se întreabă ce folos rămâne după cheltuirea atâtor bani pe cărţi, dacă nu şti cui vor rămâne şi cum vor fi îngrijite, împreună cu manuscrisele şi rarităţile strânse de el cu „atâta zel şi necruţare”. Dacă se va întâmpla ca în 1849, sau mai rău, este o nebunie.10 

O altă nebunie o consideră lectura „de zi şi de noapte” până la vătămarea sănătăţii şi pericolul de orbire. Reaminteşte zicala conform căreia omul, oricât ar învăţa de mult, tot va muri „neînvăţat”.

La ce bun atâta „scriere”, constată el ca o a treia nebunie, când la 1849, lăzi întregi cu compunerile, extrasele şi „preparaţiunile” sale s-au distrus. Dar ce se va alege de cele strânse de atunci încoace?

„Din fericire sau din nefericire”, îşi analizează Cipariu starea de surescitare, „paroxismul” nu ţine mult: biblioteca nu e nici arsă, nici vândută, ci tot creşte. Lectura continuă, căci încă n-a orbit ş nici nu are nevoie de ochelari, iar scrisul, chiar „scârţâit”, încă mai merge.

Cu toate aceste, conchide el, „toate au sfârşitul lor, chiar şi în ocupaţiunile literare”. Este mai înţelept să-ţi faci „socotelile” mai timpuriu decât atunci când se va zice: „Iată mirele!” (moartea, în Sf. Scriptură).

Răspunzând criticii aduse Arhivului, Cipariu arată că nu s-a simţit obligat să comunice numele redactorilor, întrucât, cu mici excepţii, el a scris toate materialele publicate. Nu uită însă să critice şi el pe intelectualii români, pe care, atât în 1847 (Organul Luminării), cât şi înainte de apariţia Arhivului, i-a invitat să colaboreze, dar la apelul lui n-au răspuns decât „unu-doi”.11 Cu toată nota de optimism cu care îşi încheie „Dechiaraţiunea”, Cipariu va fi nevoit, foarte curând, să constate că sănătatea sa nu merge deloc spre bine. Astfel, la 18 iulie 1869, va comunica Academiei Române, în cadrul căreia deţinea funcţia eligibilă de vicepreşedinte, că nu se poate deplasa la şedinţa din Bucureşti, din motive de sănătate. Din acelaşi motiv, va fi nevoit să lipsească şi de la unele adunări generale ale Astrei, la care de asemenea, era vicepreşedinte, acuzând şi distanţele mari ce trebuiau parcurse, ca şi precaritatea mijloacelor de transport.

După punerea în funcţiune a liniilor ferate Blaj – Copşa Mică şi Copşa Mică – Sibiu (mai – octombrie 1872), Cipariu, nevoit să se deplaseze, din când în când, la şedinţele de la sediul Astrei, folosindu-se de tren, se va plânge că ajunge la destinaţie cu mari întârzieri, dat fiind faptul că noile linii încă nu erau finalizate.

Prevăzător, aşa cum şi-a propus, el îşi va întocmi testamentul, pe care, la 21 februarie 1875, îl va depune la Notariatul din Aiud (pe atunci sediul comitatului Alba Inferioară). Ulterior, între 1880 şi 1889, la intervenţia titularului, acestui testament i se vor aduce unele modificări şi adăugiri.12

Faima sa nu putea însă să-i aducă liniştea şi odihna atât de necesare. La 1877 (Blaj) a fost ales preşedinte al Astrei, alături de vicepreşedintele Iacob Bologa, iar la 1883 (Braşov) celor doi li se vor reînnoi mandatele pentru încă o legislatură. Munca, însă, avea să o desfăşoare Iacob Bologa, Cipariu lipsind, din când în când, iar din vara anului 1884 nu va mai putea participa deloc la convocări din cauza sănătăţii sale precare. Va rămâne, onorific, în funcţie până la adunarea generală din august 1886, de la Alba Iulia, în care va fi ales ca preşedinte Iacob Bologa. La fel aveau să decurgă lucrurile şi în ceea ce priveşte activitatea în cadrul Academiei Române. La toate convocările de după 1869, ultima fiind cea din 21 februarie 1886, semnată de Bogdan Petriceicu Haşdeu, Cipariu îşi va motiva absenţa cu problemele de sănătate. Curând, şi pe linie ecleziastică, va trebui să fie degrevat de o serie de responsabilităţi, printre care şi aceea de custode a fondurilor băneşti arhidiecezane.13

Truditorul cărturar român, care şi-a consacrat întreaga sa viaţă pentru emanciparea şi binele poporului său, se va stinge din viaţă la 3 septembrie (după unele surse la 30 septembrie) 1887,14 în Blaj, unde a şi fost înmormântat. Roadele muncii sale au fost lăsate spre folosinţă publică; biblioteca în custodia Capitlului arhidiecezan local, iar fundaţia sa, în valoare de 20.000 florini, aceluiaşi for, pentru ajutorarea şcolarilor săraci, pentru dotarea şcolii de fete greco-catolice din Blaj, precum şi a bisericii, şcolii şi preotului din Pănade, satul său natal.

***

Studiind documentele provenite din arhiva personală a lui Timotei Cipariu şi răsfoind filele „Arhivului”, cu intenţia de a stabili o listă a tinerilor sprijiniţi de către marele cărturar, sub o formă sau alta, pentru a-şi face studiile, am întâlnit numele a doi dintre ei, George Vlădăreanu şi Nicolae Popescu, care, plecând din Blaj pentru a-şi continua studiile în domeniul artelor plastice, mai întâi la Viena şi mai apoi, primul la München iar al doilea la Roma, au purtat o destul de consistentă corespondenţă cu binefăcătorul lor. Este vorba de perioada 1862-1867, în care Cipariu ajunsese canonic custode, răspundea, în cadrul Capitlului Mitropolitan, de fondurile băneşti din care se acordau burse de studii, dar avea şi o mulţime de alte responsabilităţi didactice, editoriale, culturale, politice şi altele, prin urmare dispunea de foarte puţin timp.

În scrisorile lor, cei doi tineri afirmau că sunt singurii români din Transilvania şi Banat care au urmat studii superioare de artă plastică, motiv pentru care se autointitulau „pictori academici” şi promiteau să-şi pună arta lor în slujba culturii româneşti.

Ajuns la Roma, N. Popescu nu mai solicită ajutoare băneşti, trăind, probabil, din economii sau din vânzare de tablouri, creaţie personală.

În schimb, G. Vlădăreanu, încă din toamna anului 1862, solicită o bursă din fondul Romanţai, pentru a-şi continua studiile la Roma. O va primi în întreaga perioadă 1863-1867, dar o va cheltui aproape în întregime la München, abia 8 luni la Roma.

Ajuns, în sfârşit, la Roma, la 1 februarie 1867, el îi va scrie lui Cipariu că locuieşte şi lucrează împreună cu N. Popescu şi că au hotărât amândoi să deseneze „Columna Traiană”, după care să multiplice prin fotografiere desenele şi să le difuzeze, contra cost, în toate teritoriile româneşti, ca fiind un măreţ monument al istoriei poporului român. Pentru a începe efectiv lucrul, ei apreciau că au nevoie de vreo 500 de comenzi şi de „prenumerarea” (plata în avans) costurilor, ritmul fiind de 2 scene desenate şi fotografiate pe lună, ceea ce însemna peste 5 ani de eforturi. Întrucât starea de degradare a „Columnei” nu mai permitea desenarea ei la faţa locului, cei doi artişti preconizau să le copieze după desenele făcute de către italianul Petro Santo Bartolo la 1672, să le fotografieze la Viena şi să le difuzeze prin Blaj.15 Cipariu, care cunoştea, de la faţa locului, Columna (vezi călătoriile lui prin ţările europene), precum şi cărţile care au descris-o de-a lungul timpurilor (le avea în biblioteca sa), anunţă, totuşi, prin „Arhivu” Nr. 2 şi 3, intenţiile celor doi tineri, le publică şi scrisoarea din 1 februarie 1867, precum şi răspunsul său din 21 februarie, prin care îi sfătuieşte să vină la Blaj pentru a lucra, în scopul de a-i scuti de o seamă de cheltuieli inutile şi foarte mari.

În Nr. 3/1867 al „Arhivului”, la pagina 64, el publică şi o „Notiţia”, apărută în ziarul liberal-radical „Românul” din Bucureşti, cu referire la faptul că o copie a Columnei lui Traian, „sublim document al naţionalităţii noastre”, s-ar putea amplasa într-una dintre pieţele capitalei. Se cerea imitarea Franţei, care s-a străduit şi a cheltuit mulţi bani pentru a realiza un mulaj după columnă, începând cu Francisc I (1541) şi continuând cu Ludovic al XIV-lea (1665), Napoleon I şi Napoleon III (în 1861-1862 scenele de pe columnă au fost tipărite şi turnate în ghips. „Astăzi (1867) – se spunea în ziarul „Românul” – la Louvre, este expusă o copie „în aramă galvanică”, a întregii columne, care, în curând, va fi mutată într-o piaţă publică din Paris”. Se cerea „să ne grăbim” şi noi românii, până nu se vor risipi şi distruge tipăriturile şi tiparele şi până nu se vor înzeci costurile, cerând sprijinul şi concursul Franţei.

Revenind la proiectele tinerilor Popescu şi Vlădăreanu, vom constata curând că vor fi abandonate, datorită precarităţii lor. De-altfel, pierzându-se şi bursa „romanţaiană”, ei vor fi nevoiţi să părăsească Roma, plecând în Banat (Oraviţa, Caransebeş), unde vor picta biserici, tablouri şi antemise.16

Odată lansată problema în „Arhivu”, Cipariu este nevoit să publice un material documentar despre columnă, menţionând că subiectul a trezit interesul publicului românesc şi că el trebuie cunoscut de către toţi „doritorii”.

Începe cu enumerarea unor autori italieni care au descris şi comentat „Columna lui Traian”: Petro Santo Bertolo, Petri Bellorii, Raphael Fabretti, A Ciaconii şi Andr. Morellio, ale căror volume le avea, desigur, în bibliotecă.

În continuare, preferă să comunice informaţiile din cartea lui P.S. Bartolo „Columna, măreţ monument omagial al împăratului Traian”, se referă la istoria războaielor cu dacii. Ea avea 114 table de aramă, cuprinzând 320 de scene, plus 2 table cu monedele bătute de Traian şi alte 3 cu trofeele sale. Este formată din bază, fus şi căpeţel. A fost terminată la 9 ani după încheierea războaielor dacice, în anul 114 d.H., din marmură, sub îndrumarea arhitectului Appollodor din Damasc. Din păcate, împăratul nu a mai ajuns să o vadă, fiind ucis în anul 117, în campania militară din Asia Mică.

Baza columnei este pătrată, laturile fiind de 20 „urme”.17 Fusul are 128 „urme”, este gol pe dinăuntru cu o scară interioară de 184 de „grade” (trepte) şi cu 43 de ferestre. El este acoperit pe dinafară cu basoreliefuri care urcă în spirală (cele 114 table) de jos în sus. Cu cât spirala urcă mai sus, figurile s-au sculptat tot mai mari pentru ca, privite de jos, să pară de aceleaşi dimensiuni cu cele de jos.

„Căpeţelul”, în stil doric, are o bază mai mică, pe care este aşezată statuia împăratului Traian. La data descrierii, din ea au rămas numai picioarele, restul prăbuşindu-se. Capul a fost găsit şi s-a aşezat într-un muzeu, dar trunchiul nu s-a mai găsit. După măsurarea capului, care face cam 1/9 din corp, se pare că statuia a fost de 21 „urme romane” (în jur de 6,40 m înălţime). În jurul ei era o balustradă de siguranţă din aramă, dispărută şi ea cu timpul. Se ştie că împăratul a fost sculptat în ţinută militară, ţinând în mâna dreaptă un glob de aur (pentru cenuşa sa de după moarte), iar în cea stângă, sceptrul.

Întregul monument, amplasat în piaţa numită „Forul lui Traian”, a fost făcut din 34 de blocuri de marmură (8 la bază, 23 la fus, 1 în „coroană”, 1 în căpeţel şi 1 în „culme”), apoi uns în întregime cu o răşină colorată (împotriva intemperiilor) auriu pentru figuri şi verde pentru spirală.

Se face precizarea că, pe timpul papei Sixt al V-lea (1585-1590), în locul resturilor statuii împăratului Traian, a fost aşezată statuia Sfântului Petru.

Întrucât, în cartea sa, P.S. Bartolo a scris explicaţiile la cele 320 de scene numerotate, dar şi la alte câteva nenumerotate, în limba italiană, Timotei Cipariu, cu exigenţa sa ştiinţifică recunoscută, a hotărât să publice, în continuare, şi varianta în limba latină, a lui F. Alphonso Ciaconii, editată în anul 1690. Mai întâi îi copiază introducerea în limba latină la volumul privind Columna lui Traian, după care au urmat descrierile, în aceiaşi limbă, în paralel şi în limba română, a celor 320 de scene de pe aceasta. La sfârşitul textelor lui Cioaconii, Cipariu publică concluziile privind columna ale germanului J. Christian Engel (adept al teoriei formării poporului român în sudul Dunării) dar şi ale lui Petru Maior, care îl combate cu argumente clare. Din această confruntare mai aflăm două amănunte importante şi anume că spirala columnei avea 22 de „învârtituri sucite” şi că pe întreaga ei suprafaţă erau reliefate cca. 2000 de „figuri”. Totodată, scenele „belice”, pe lângă arme, aparate şi cetăţi, redau şi mediul ambiant al Daciei (munţi, păduri, ape), precum şi portul şi ceremoniile daciec.18

Adept al curentului „latinist”, dar şi pentru a răspunde iniţiativei neonorate a tânărului George Vlădăreanu, care vroia să picteze pe împăraţii Romei, Cipariu începe, încă din numărul 2/1867 al Arhivului, să publice seriile de regi, consuli şi împăraţi romani, inspirându-se din cărţile lui Theodor Mammsen (Istoria Romei – 1863) şi ale lui C. Tim. Zumpt (1838). Pentru probitatea ştiinţifică, el creează două coloane cu anii de domnie, una pornind de la „fondarea Romei” (anul 1) şi mergând până la 1321 (anul 568 d.H.), iar a doua cu situaţia cronologică corespunzătoare lui Hristos (cu anul 754 după Roma, începe numărătoarea şi după Hristos).

În paralel, în 6 numere ale Arhivului el face o analiză riguros ştiinţifică tablelor cerate descoperite în minele de aur de la Roşia Montană, pe care le şi publică, în acelaşi timp. Prin 1869, nu uită să publice şi câteva diplome militare romane. Cercetând izvoarele limbii române, până în perioada dacică şi descoperind, astfel, rădăcinile istorice dacice ale poporului român, Cipariu va publica informaţii despre scriitorii antici („vechi”) care au cunoscut şi au descris Dacia şi despre operele lor.19

Înzestrat cu o inteligenţă, putere de muncă şi de sacrificiu ieşite din comun, intelectualul român autodidact şi poliglot, ridicat din „luminile” Blajului, la nivel enciclopedic, care a fost Timotei Cipariu, a fost, în acelaşi timp, un vajnic patriot şi luptător pentru „cauza românească”. S-a stins din viaţă într-o perioadă în care poporul său din Transilvania era asuprit, lipsit de drepturi sociale, politice şi naţionale şi supus acţiunilor de deznaţionalizare.

A lăsat, însă, în urma sa o operă militantă, un uriaş şi variat izvor de istorie românească şi universală, atât de util încă şi în zilele noastre.

Iar cine doreşte să cunoască cum arăta la 1672, sau după 1753-4 de ani (1867-1868) „Columna lui Traian” de la Roma, trebuie doar să aibă răbdarea de a răsfoi celebrul său „Arhivu” din care va afla dimensiunile şi profunzimea erudiţiei sale.

Binecuvântată să-i fie memoria!

Prof. Ioan PLEŞA

 

Note

1. Ioana Botezan, Alexandru Matei, Arhiva personală Timotei Cipariu – Catalog, Bucureşti, 1982 şi întreaga bibliografie privind viaţa şi activitatea lui.

2. Nicolae Josan şi colaboratorii, Oameni şi fapte din trecutul judeţului Alba, în memoria urmaşilor lor, în Bibliotheca Musei Apulensis, vol. III, Alba Iulia, 1996, pp. 229, 246; Mihai Blăjan, Liviu Palihovici, Documente de arhivă cu privire la colecţia numismatică a lui Timotei Cipariu, în Studia Universitaris Babeş-Bolyai, seria Historia, Nr. 1-2, Cluj-Napoca, 1999, pp. 160-161.

3. Mihai Blăjan, Liviu Palihovici, op.cit. p. 161. Este vorba de limbile latină, greacă, ebraică, arabă, siriană, turcă, persană, spaniolă, italiană, germană, engleză, maghiară (după alţi autori a învăţat 15 limbi).

4. Vezi documentele la Ioana Botezan, Alexandru Matei, op.cit.

5. Gheorghe Ciul, Aurel Băruţă, Cultura, de la Şcoala Ardeleană şi până la 1848, în Alba Iulia – 2000, Alba Iulia, 1975, p. 244.

6. Serviciul Judeţean Alba al Arhivelor Naţionale (S.J.A.N.), fondul personal Timotei Cipariu, doc. Nr. 70.

7. Ioana Botezan, Alexandru Matei, op.cit., pp. 1-24, 27, 34.

8. Ibidem (întregul volum); Mihai Blăjan, Liviu Palihovici, op.cit., pp. 161-196; Documentar, Alba Iulia, 1993, pp. 54-56; Breviar, Alba Iulia, 1993; pp. 70-75; Bibliotheca Musei Apulensis, vol. III, Alba Iulia, 1996; pp. 229-246; 301; Nicolae Josan, Noi contribuţii şi precizări privind înfiinţarea şi începuturile activităţii „Astrei”, în Apulum, vol. XXXIII, Alba Iulia, 1996, pp. 75-87.

9. Ioana Botezan; Alexandru Matei, op.cit.

10. Teama sa se va transforma în realitate, după 1948, când bunurile Mitropoliei greco-catolice din Blaj, care tocmai fusese desfiinţată, împreună cu cele ale altor instituţii aparţinătoare, au fost, în parte, risipite, unele ajungând în mâini particulare, iar altele fiind preluate de statul român. Biblioteca Cipariu, în 1949-1950, a fost mutată la Cluj, fiind subordonată sau integrată bibliotecii filialei Academiei Române din localitate. În anii 70 – Arhivele Statului din Alba Iulia au depistat la Blaj câţiva deţinători de cărţi şi documente, provenite din fostele instituţii ecleziastice greco-catolice, pe care le-au achiziţionat prin cumpărare sau donaţii.

11. Este vorba de colaboratorul lui cel mai apropiat Ioan Micu Moldovan, care, începând cu Nr. XI/1 ian  1868 al Arhivului, a început să susţină câteva teme din istoria bisericească şi din istoria Transilvaniei.

12. Ioana Botezan; Alexandru Matei, op.cit.; p. 107-114; 129-130; Mihai Blăjan, Liviu Palihovcici, op.cit.; p. 164.

13. Ioana Botezan, Alexandru Matei; op.cit., pp. 67, 76, 113, 118-119.

14. Vezi la Mihai Blăjan, Liviu Palihovici; op.cit.; p. 164.

15. S.J.A.N.; fond cit.; doc. Nr. 21-22; 24-26; 29-30; 32; 34-35; 37-42; 44-45; 47-48.

16. Idem; doc. Nr. 50; 52-53; 55.

17. 1 m = aproximativ 3.28 „urme”.

18. Arhivu pentru filologia şi istoria, Nr. 2/1867, p. 40; Nr. 3/1867, p. 60-62; 64; Nr. 4/1867, p. 67-72; Nr. 5/1867, p. 89-101; Nr. 6/1867, p. 109-116; Nr. 7/1867, p. 126-141; Nr. 8/1867, p. 152-158; Nr. 9/1867, p. 177-179; Nr. 10/1868, p. 210-219; Nr. 12/1868, p. 235-239; Nr. 13/1868, p. 256-262.

19. Idem, Nr. 2/1867, - 40/1871.