România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Un general pentru istorie

Gen.mr.(r) VICTOR POPESCU -

participant la evenimente istorice importante

 

În luna iulie 1981, după o înţelegere cu domnul general maior în rezervă Victor Popescu, solicitându-i rugămintea pentru a-mi acorda un interviu (cu prilejul împlinirii vârstei de 85 de ani), a consimţit cu bunăvoinţă şi prietenie, mai ales că făceam parte dintre puţinii prieteni ai domniei sale. Îl vizitam destul de des pentru două motive: în primul rând, la vârsta lui de 85 de ani, avea o pensie foarte mică, îl ajutam cu produse alimentare, atât eu cât şi un număr restrâns de prieteni de vârsta mea, cu pregătire universitare, în domeniul istoriei, de la Muzeul Judeţean şi de la Arhivele Statului - Satu Mare.

De mai multe ori mergeam în vizită câte doi sau trei prieteni. Discuţiile erau superbe. Păcat că nu aveam mijloace pentru a realiza mai multe filme cu bravul general maior Victor Popescu şi cu distinsa lui soţie Alexandra. Dintre toţi prietenii, numai eu aveam un reportofon de înregistrare.

După ce m-am pregătit cu produse alimentare – cafea, mezeluri, o sticlă cu vin roşu de Murfatlar – am cumpărat şi un frumos buchet de trandafiri roşii pentru doamna Alexandra, ştiind ce mult iubeşte florile. Am plecat spre strada Rozelor, la locuinţa bravului general.

Ajungând la casa în care locuia, am sunat de trei ori, aşa era consemnul. Am auzit un lătrat răguşit de câine, pe care îl ţinea în casă, pentru a se proteja de răufăcători.

Uşa de la intrare a fost deschisă de doamna Alexandra, pentru că generalul se mişca destul de greu datorită vârstei înaintate şi din cauza bolilor de care suferea.

Când m-a privit prin vizeta de la uşă, mi-a deschis, adresându-mi următoarele cuvinte:

- Bine aţi venit în casa noastră domnule profesor Corneanu. Aţi venit încărcat cu bunătăţi. Vă recunoaşte şi câinele nostru de pază. Vedeţi că nici nu vă latră. Parcă ştie că sunteţi prietenul familiei noastre.

- Vă sărut mâna doamnă Alexandra. Şi mie îmi face plăcere să vă trec pragul. În ce priveşte cadoul meu este explicabil din partea mea, pentru că ştiu cu ce greutăţi vă confruntaţi. Pentru dumneavoastră vă ofer acest buchet de trandafiri roşii, ştiind cât de mult iubiţi florile.

Am intrat în locuinţă. Bravul general era aşezat într-un fotoliu, învelit cu o pătură de la mijloc în jos, cu toate că afară erau peste 280. Când m-a văzut, s-a luminat la faţă, adresându-mi cuvinte de bun venit în locuinţa lor.

După ce ne-am strâns mâinile cu respect şi cu consideraţie prietenească i-am mulţumit că a fost de acord să le fac o vizită cu prilejul zilei sale de naştere la împlinirea vârstei de 85 de ani.

Am explicat din nou despre scopul vizitei mele rugându-l să-mi acorde un interviu, pentru a lăsa dovezi pertinente pentru generaţia mea şi ale acelora ce vor veni după noi, pentru a cunoaşte adevărul din declaraţiile unui martor ocular privind activitatea unui oştean de excepţie care a participat la două războaie mondiale.

După ce d-na Alexandra ne-a servit cu cafea şi un pahar cu apă, mi-am deschis casetofonul şi am început conversaţia.

„Reportajul” a început cu întrebări şi răspunsuri.

Ioan Corneanu: Bună ziua domnule general. Am venit în locuinţa dumneavoastră, nici nu ştiu a câta oară. Mă bucur că este prezentă şi soţia d-voastră, doamna Alexandra, care asistă la acest interviu.

Victor Popescu: Bine aţi venit domnule profesor. În locuinţa noastră sunteţi întotdeauna socotit nu ca un oaspete ci ca un prieten de nădejde. Am auzit de marele eveniment din viaţa d-voastră prin obţinerea titlului de doctor în istorie. Vă felicit din toată inima pentru obţinerea acestui înalt titlu ştiinţific. Doresc să ştiu dacă aţi folosit şi datele ştiinţifice din notele mele studiate din arhiva mea?

I.C.: Da. Am folosit multe fişe din arhiva d-voastră. Vă mulţumesc şi cu acest prilej nu numai pentru sprijin, dar şi pentru prietenia dată şi mai ales pentru răbdarea doamnei Alexandra de a ne asculta dialogul nostru. Se vede şi se simte că şi soţia d-voastră iubeşte Istoria Neamului Românesc.

V.P.: Să nu fiţi surprins pentru că faceţi parte printre puţinii mei prieteni sinceri, care ne calcă pragul casei noastre. Pe toţi îi iubim şi îi stimăm în egală măsură. Despre d-voastră ce să zic? Vă simţim foarte apropiat de sufletele noastre. Avem o mare încredere şi vă simţim ca pe un adevărat prieten.

I.C.: Domnule general, sunt animat de gânduri curate şi prieteneşti. Am venit pentru a vă lua un interviu. Azi împliniţi 85 de ani. Doresc ca acest interviu să-l public în serial. Am să încerc la Revista „Flacăra” condusă de Adrian Păunescu, în cotidianul „Cronica Sătmăreană” sau în „Magazinul Istoric” sau în volumul anual al Muzeului Judeţean.

Încă nu ştiu cum voi proceda . dacă nu voi putea să-l public, atunci acest interviu vă rămâne în biblioteca mea personală ca document-mărturisire. Va rămâne ca cei ce vor veni după noi să rezolve această problemă şi să ajungă să fie tipărit pentru a ajunge la oameni şi mai ales la specialiştii ce studiază istoria românească. Depinde şi de conţinutul interviului. Vă rog să nu vă supăraţi pe mine, că înregistrez convorbirile noastre. Această chestiune m-a determinat să nu scap nimic din mărturisirile d-voastre. Titlul acestui interviu să fie: „Un vrednic ostaş pentru istorie – general maior (r) Victor Popescu”. Ce părere aveţi domnule general?

V.P.: Eu sunt un om bătrân. M-am născut în anul 1896. riscurile vor fi ale d-voastră domnule profesor. Motivele? Eu toată viaţa mea am fost un militar de carieră onest şi cinstit. Am fost, sunt şi voi rămâne un ostaş legat trup şi suflet de România şi de Poporul Român. Am să vă spun lucruri care sunt în contradicţie totală cu unele aprecieri din Istoria României. Eu nu numai că le cunosc dar le-am şi trăit, iar alţii le-au scris după cum le-au dictat puterea după 23 August 1944. Acest lucru nu este chiar o noutate. D-voastră ştiţi, că, istoria o fac oamenii, dar ea este scrisă de istorici. Mai mult, peste Istoria României s-a aşternut o ceaţă densă de orientare rusească, cu sprijinul nemijlocit al consilierilor sovietici şi al cominterniştilor, care erau introduşi la toate nivelurile de sus şi până jos. Din acest punct de vedere nu există domenii care să nu fi fost controlat de ei. Acest fenomen a permis ca toate lucrurile să le privim prin ochii lor. După 23 August 1944 ne-au fost tăiate toate legăturile tradiţionale cu Franţa, Anglia şi SUA, etc.

I.C.: Vă rog să continuaţi domnule general. Ştiu că sunt puţine persoane care vă calcă pragul locuinţei d-voastre în calitatea lor de prieteni. Care dintre ei v-au făcut o impresie pozitivă?

V.P.: Vă răspund cu toată sinceritatea că mă bucură vizitele la domiciliul meu. Doresc să mulţumesc în mod deosebit doamnei ing. Doina Radu, a domnului ec. Aurel Medeşan, apoi profesorilor Doru Radosav, Viorel Ciubotă, Bujor Dulgău, Sergiu Marinescu, Gheorghe Lazin precum şi colonelului Vasile Dindelegan, maiorului Albu şi a altor ofiţeri.

I.C.: Având în vedere că v-am mărturisit despre scopul vizitei mele, putem să mergem mai departe?

V.P.: Da. Să mă mai prezint. Mă numesc Victor Popescu, general maior în rezervă, născut în anul 1896, după doi ani de la procesul „Memorandiştilor” din Cluj. Am domiciliul în Satu Mare, str. Rozelor nr. 13. Mai spun încă o dată că am împlinit 85 de ani. Este o viaţă lungă, cu o tinereţe plină de fapte ostăşeşti de care sunt mândru, dar l-a bătrâneţea împovărată am fost supus la foarte multe nedreptăţi apăsătoare pe care le duc şi astăzi cu mine, precum Issus Hristos şi-a dus crucea pe muntele Golgota. Cred că eu sau cazul meu e unic pe ţară, motiv pentru care doresc să-l aduc la cunoştiinţa opiniei publice din România cât şi din alte ţări, încredinţat cu dorinţa de a mi se face dreptate, înainte ca să-mi închid ochii pentru a trece în eternitate. Am avut un frate răposatul Ioan Popescu Paşcani, fost ministru, căzut la datorie la 4 aprilie 1944, în timpul bombardamentului executat de anglo-americani asupra Bucureştiului. Amândoi am rămas orfani de tată de mici şi am fost lipsiţi de orice sprijin material. Am fost crescuţi de bunica şi după ce am ajuns mai mărişori, ne-am croit singuri drumul în viaţă, eu alegându-mi cariera militară, iar fratele meu pe cea de politician. În calitatea mea de ostaş, voi face referiri la faptele mele, încheind şi cu nedreptăţile pe care le îndur şi astăzi, după scoaterea mea abuzivă din armată şi trecerea mea în cadrul disponibil şi apoi în rezervă, fără să mă ştiu vinovat decât de faptul că mi-am îndeplinit datoria de ostaş faţă de Patrie şi de Poporul Român pe care l-am iubit şi îl iubesc atât de mult. Nu cer nimic decât să fiu reabilitat în drepturile mele, pe care mulţi le-au primit fără nici un merit.

I.C.: Domnule general, aţi participat la două războaie mondiale – primul şi al doilea război mondial. Vă rog să vă referiţi la aceste două evenimente tragice din Europa, care au adus mari suferinţe, pierderi de vieţi omeneşti şi distrugeri uriaşe de bunuri materiale.

V.P.: Am intrat în primul război mondial la 15 august 1916. Am fost încadrat la Regimentul 16 Infanterie din Fălticeni, Divizia a 7-a Roman, având gradul de elev plutonier al Şcolii Militare de Infanterie din Bucureşti. Cu acest brav regiment, am participat la toate luptele eroice pe care le-am purtat mai târziu în Transilvania, iar după retragerea armatei în Moldova, am participat la luptele de la Oituz – Coşna – Târgu Ocna, până am fost siliţi să se încheie pacea de la Bucureşti. Tot în acest timp am fost obligaţi să ne luptăm şi cu foştii noştri aliaţi în regiunea Spâtăreşti-Cristeşti, Paşcani-Ştefăneşti, pe unde am trecut în Moldova. Atunci am trăit momente grele şi dramatice adică prin triunghiul morţii din jurul Iaşiului. Pentru modul în care mi-am făcut datoria pe câmpul  de luptă, am fost avansat la gradul de sublocotenent şi apoi de locotenent, am fost decorat cu „Ordinul Coroana României în grad de Cavaler” cu Spadă şi panglică de Virtute Militară”.

I.C.: Ştiu că în sufletul d-voastră domnule general ca de altfel în sufletul tuturor ostaşilor români, Unirea Neamului, a fost un testament, o poruncă a înaintaşilor, ca românii să trăiască laolaltă, pentru că ne unea acelaşi pământ, aceiaşi limbă, aceiaşi religie şi credinţă în Dumnezeu. Românii au o cugetare extrem de profundă: Dumnezeu ne-a dat cerul, iar pământul pe care-l avem de mii de ani a fost apărat cu sângele înaintaşilor noştri. Ce doriţi să spuneţi românilor despre acest lucru?

V.P.: După pacea de la Bucureşti, având gradul de locotenent, tot cu Regimentul 16 Infanterie, am luat parte la toate acţiunile militare pentru eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei şi unirea lor cu Patria Mamă – România. Am trecut în cele două provincii româneşti fiind chemaţi pentru a instaura ordinea. Trupele ruseşti în retragerea lor de pe front au jefuit tot ce le-a ieşit în cale, apoi au săvârşit crime oribile împotriva populaţiei româneşti. Am trecut în Bucovina prin Buneşti. Acest lucru a determinat ca la 28 noiembrie 1918, Bucovina să ceară unirea cu România. În prima jumătate a lunii decembrie 1918, după unirea Basarabiei, a Bucovinei şi a Transilvaniei cu Patria Mamă – România, armata română a trecut în Transilvania prin Tulgheş, la cererea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, pentru a ajuta pe fraţii transilvăneni, să se elibereze de sub dominaţia fostului Imperiu Austro-ungar şi să se unifice cu Patria Mamă – România. După intrarea armatei române în Transilvania trecând glorios prin Cluj, am participat la toate acţiunile militare, până am ajuns la linia provizorie de demarcaţie a generalului francez Berthelot, jalonată spre vest şi nordul Transilvaniei, de la Ciucea – Şimleul Silvaniei, Cehul Silvaniei, Hodod – Băseşti, Ardusat – Cicârlău – Baia Mare – Gutâi. Pe acele poziţii am stat până în luna aprilie 1919, purtând lupte defensive cu forţele armatei şi a reacţiunii civile ungureşti. Numai la 15 aprilie 1919, am trecut la ofensivă, spre vest şi nord. Regimentul 16 Infanterie, a atacat în direcţia Hodod – Tăşnad – Carei – Urziceni – Mateszalka – Nyregyhaza – Tokai. Pentru modul în care mi-am îndeplinit misiunea cu compania pe care am condus-o în acele lupte grele cu un duşman fanatic, am fost decorat cu Ordinul „Steaua României cu spadă în grad de Cavaler” şi cu panglica de Virtute Militară. La 23 aprilie 1919 a fost eliberat întregul ţinut la vest şi nord al Transilvaniei, cuprinzând şi Banatul – Aradul – Bihorul – Sătmarul şi Maramureşul, instalându-se peste tot administraţia românească. Ţin şi cu acest prilej să afirm că în toate aceste acţiuni ne-am luptat numai cu armata ungurească şi cu civili înarmaţi din gărzi paramilitare. În luna mai 1919, pe râul Tisa, la Nyregyhaza, armata ungurească ne-a atacat furibund, cu scopul de a ne alunga din Transilvania, pentru a reocupa Transilvania şi pentru a împiedica înfăptuirea hotărârii celor peste 100.000 de români de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918. Vă întreb domnule profesor dacă nu era armata română ce s-ar fi întâmplat? Mă întreb şi nu găsesc răspuns: de ce perioada anilor 1916-1919 nu au fost luaţi în calcul atunci când am fost trecut la pensie? De ce mi s-a şters stagiul de război? Am staţionat în localitatea Tokayului două săptămâni. Cetăţenii unguri ne-au primit bine. La plecare ne-au mulţumit pentru bunul tratament în relaţiile cu populaţia maghiară civilă.

I.C.: Domnule general, după ce se spune şi se ştie, armata română a ajuns la Budapesta. Vă rog să vă referiţi şi la această chestiune, despre care în judeţul Satu Mare se cunosc foarte puţine aspecte. O fi din frică? Din oportunism? A fost sau nu oportună prezenţa armatei române la Budapesta?

V.P.: Eu nu sunt fricos, mai ales că am împlinit 85 de ani. Eu sunt oştean şi oştenii sunt curajoşi. Noi vrem să spunem numai şi numai adevărul aşa cum a fost. Aveţi în faţă un martor în viaţă care vă vorbeşte destul de cursiv. Prin puternicul nostru atac am ajuns să trecem râul Tisa pe la Kisskoru şi să ocupăm Budapesta. În capitala Ungariei armata română a staţionat din iulie şi până în septembrie când s-a reîntors în ţară. Armata română a instaurat pacea în Transilvania dar şi în centru Europei. Atunci România a stabilit legăturile şi relaţiile cu Cehoslovacia, Iugoslavia, şi cu Polonia. Cu Ungaria s-a încheiat pacea abia în 1920 la Trianon şi să putem stabili frontierele de stat între Ungaria şi România. La întrebarea d-voastră dacă a fost sau nu oportună intrarea armatei române în Budapesta afirm că da. Mă întemeiez pe două chestiuni de fond: în primul rând, dacă armata română nu ar fi intrat în Budapesta, războiul cu Ungaria s-ar fi prelungit, iar în al doilea rând, armata română a înlăturat de la putere guvernul comunist condus de Bela Kohn, subordonatul Moscovei, adică Rusiei Sovietice. Să ştiţi domnule profesor că populaţia din Ungaria a primit bine armata română. Armata română a fost foarte umană cu populaţia civilă. Eu cred că răsturnarea guvernului prosovietic condus de Bela Kohn, vă va crea probleme dacă veţi publica interviul.

I.C.: Din alte discuţii cu d-voastră domnule general, am înţeles că pe lângă meseria arhivelor, aţi avut şi o pregătire deosebită în domeniul geodeziei şi topografiei. Cum aţi ajuns la aceste performanţe?

V.P.: după revenirea mea în România de la Budapesta, între anii 1919-1920, în cadrul tratativelor de pace încheiate la Paris, am urmat la Bucureşti cursurile teoretice şi practice de geodezie, topografie la Institutul Militar, care funcţiona pe lângă Marele Stat Major. Cu acel prilej mi-am însuşit multiple cunoştinţe tehnice pe care le posed şi astăzi. Atunci a început împroprietărirea ţăranilor prin Reforma Agrară promisă de Majestatea Sa Regele Ferdinand. Am  activat ca specialist în judeţul Prahova pentru cadastrarea terenurilor agricole.

I.C.: Domnule general, eu cunosc din documentele studiate în arhiva d-voastră personală, că aţi făcut parte din delegaţia României, pentru stabilirea frontierei dintre ţara noastră şi Ungaria. Vă rog, domnule general să împărtăşiţi opiniei publice din Satu Mare, despre această misiune extrem de importantă. De ce vă întreb? Pentru că despre acest lucru se cunoaşte foarte puţin.

V.P.: Da. Este adevărat. Am participat la acel act istoric pentru delimitarea noilor frontiere la vest şi la nord între România şi Ungaria. Şi mai concret am suferit enorm, că au rămas, pe teritoriul Ungariei peste 300.000 de români. Cum s-au derulat evenimentele? După terminarea studiilor urmate la Bucureşti, la începutul lunii septembrie 1921, a luat fiinţă Comisia Româno-Ungară, condusă de generalul francez Meumier, având ca membrii: un colonel englez, un colonel italian şi un colonel japonez, care reprezentau puterile învingătoare din primul război mondial, numiţi de Conferinţa de Pace de la Paris. Statele Unite ale Americii, nu au făcut parte din acea Comisie, pentru că nu a dorit să se ocupe sau să se amestece în problemele politice din Europa. Mai mult americanii, şi la Conferinţa de Pace cât şi după, erau de partea ungurilor. Pe lângă Comisia constituită cu sarcini precise privind delimitarea frontierelor între România şi Ungaria, a mai fost şi o altă comisie condusă de generalul Constantin Dumitrescu şi o comisie ungurească condusă de colonelul Dormandy. Comisia românească a avut reşedinţa la Oradea iar cea ungurească la Budapesta. Fiecare comisie lucra prin rotaţie, timp de şase luni. Încheierea misiunilor celor două comisii în anul 1925, când frontierele au fost definitivate între România şi Ungaria. Eu am făcut parte de la început din delegaţia României, învestit în această funcţie prin certificatul de membru emis de Preşedintele Consiliului de Miniştri al României, semnat de mareşalul Alexandru Averescu în calitatea lui de Prim-ministru, precum şi  certificatul unguresc, semnat de contele Bethlen, Preşedintele Consiliului de Miniştri al Ungariei. Vă rog să le priviţi. Le păstrez în arhiva mea personală. Ele sunt cam îngălbenite din cauza timpului trecut de atunci. Participarea mea la stabilirea frontierelor pe toată întinderea lor a fost de la triplex-confinium din judeţul Timiş şi până la localitatea Tur din judeţul Satu Mare. Peste tot am întâmpinat multe probleme litigioase, în special la Nădlac din judeţul Arad, la Cefa din judeţul Bihor, culminând cu judeţul Satu Mare, unde am întâmpinat multiple litigii statale, din cele mai complicate, care, la urmă, au fost stabilite definitiv, iar frontierele au fost predate României şi Ungariei, intrând în vigoare la 1 ianuarie 1925. La delimitarea frontierelor istorice, am lucrat patru ani, în colaborare cu oameni deosebiţi şi mari patrioţi ca: generalul Constantin Dumitrescu, cu părintele dr. Vasile Lucaciu şi Epaminonda Lucaciu şi cu mulţi alţi patrioţi români. toţi ne-am luat rămas bun în lacrimi cu mare durere în suflet, de la cei peste 300.000 de români rămaşi în Ungaria. Oare câţi mai sunt în zilele noastre?

I.C.: Domnule general văd în ochii d-voastră lacrimi. Vă rog să vă referiţi şi la delimitarea frontierelor cu Cehoslovacia, Polonia şi cu Uniunea Sovietică.

V.P.: Şi eu văd în ochii d-voastră lacrimi. De ce? Vă răspund eu. Sunteţi ca şi mine un  mare patriot. Dacă toţi activiştii de partid ar fi ca d-voastră, alta ar fi situaţia privind lupta pentru adevăr. În calitatea d-voastră de şef de catedră de istorie, trebuie să scrieţi şi să vorbiţi sincer despre adevăr. Din păcate sunteţi înconjurat de mulţi oportunişti şi fără verticalitate numai pentru a-şi păstra privilegiile. E urât să fii slugarnic. Din păcate românii trăiesc în genunchi, sunt umiliţi şi nu reacţionează faţă de colosul rusesc şi faţă de slugile lor din România. Să dea Dumnezeu să mă înşel. Aşa simt atmosfera existentă în România. Ca să răspund la întrebarea d-voastră: am participat şi la delimitarea frontierelor cu Cehoslovacia şi cu Uniunea Sovietică. În luna mai 1923, s-a constituit Comisia de delimitare a frontierei Româno-Cehoslovace, având ca preşedinte pe colonelul italian Pellicelli, iar delegaţia română a fost condusă de generalul Constantin Dumitrescu, om cu alese calităţi de diplomat, şi cu mare rutină în astfel de lucruri. Am făcut parte şi din această comisie până în 1925 de la triplesc confinius: Tur Satu Mare – Halmeu – Tarma, apoi pe firul apei râului Tisa (60 de km), pe crestele Munţilor Maramureşeni: Şerban şi Pop Ivan şi în continuare până la triplex confinium – muntele Stog. Aici am stabilit o frontieră, cu teren foarte variat şi cu multe probleme dificile de circulaţie pe care, însă, le-am rezolvat în mod amical cu statul Cehoslovac. De atunci s-au schimbat multe pe această frontieră, în detrimentul României, din cauza tăvălugului rusesc după al doilea război mondial. În anul 1924, pentru modul în care mi-am îndeplinit misiunea ca membru al acelor două comisii de delimitare a frontierelor cu Ungaria şi cu Cehoslovacia, am fost decorat cu ordinul „Coroana României în grad de ofiţer”. Din păcate am pierdut brevetul acestei decoraţii sau că mi-a fost luat în timpul percheziţiilor, dar el poate fi găsit la Arhiva Ministerului Afacerilor Externe – Direcţia Frontierelor – din anul 1924. După delimitarea frontierelor cu Cehoslovacia, în 1925, am fost mutat la Comisia de delimitare a frontierelor cu Polonia. Această comisie a fost constituită amical, formată din cele două delegaţii – română şi poloneză , fără a fi prezidată de o comisie interaliată. Din partea română, delegaţia a fost condusă de Arion, Ministru Plenipotenţiar, iar ulterior de generalul Gheorghe Drăgănescu. Ambele delegaţii – română şi polonă, au lucrat în perfectă colaborare, folosind o nouă metodă de lucru adică fotogrametria. Delegaţia română avea sediul la Cernăuţi, iar cea poloneză la Lemberg. Nu mai sunt în posesia Certificatului de trecere a frontierei. A avut aceiaşi soartă ca celălalt. Au trecut atâţia ani.

I.C.: Domnule general, până acum aţi descris nişte evenimente extraordinare. Toate sunt acoperite de documente. Aţi împlinit 85 de ani şi sunteţi foarte stăpân pe memorie. Vă rog să ne mai daţi şi alte date din viaţa d-voastră.

V.P.: Să continui cu amintirile. La sfârşitul anului 1926, am plecat de la comisiile de delimitare a frontierelor cu Polonia pentru a-mi face stagiul de front în grad de căpitan. Acest stagiu l-am făcut la Batalionul Şase Vânători de Munte, cu garnizoana la Aiud, după care în 1932 am trecut la Comandamentul Diviziei Întâi Vânători de Munte cu reşedinţa tot la Aiud. În anul 1934, am fost mutat din nou la front, la Şcoala de Subofiţeri, nou înfiinţată la Botoşani, unde am funcţionat până în 1938. Pentru bunele rezultate am fost mutat din nou la Ministerul Apărării Naţionale, unde am îndeplinit multiple funcţii şi sarcini importante. Printre ele amintesc: în anul 1939, când legionarii l-au asasinat pe Armand Călinescu, Prim Ministru şi Ministru de Război, armata română a reacţionat şi atunci cu unitatea mea de intervenţie din cadrul Ministerului Apărării Naţionale. Am ocupat Dealul Patriarhiei şi Parlamentul, pe care le-am ţinut ocupate circa o lună de zile, ca măsură de singuranţă împotriva legionarilor. Apoi în acelaş an, am fost mutat la Secretariatul General al Ministerului Apărării Naţionale. Acolo am îndeplinit sarcini multiple şi grele printre care amintesc: problema refugiaţilor veniţi în România din Basarabia în urma Diktatului Sovietic din 26-28 iunie 1940, apoi a refugiaţilor din Transilvania în urma Diktatului de la Viena din 30 August 1940 (eu m-am ocupat numai de militari). Am avut şi misiunea de a mă ocupa şi de refugiaţii polonezi în special de armata poloneză, care a fost cazată la Târgovişte, Târgu Jiu şi la Herculane. M-am ocupat şi de depozitarea cărbunilor în locuri bine camumflate în munţi. M-am ocupat şi de predarea buzduganului de aur oferit de armata poloneză Regelui Carol al doilea, la 8 iunie 1940, la marea serbare de la împlinirea a zece ani de domnie. La fel am participat şi la actul de abdicare a Regelui Carol al doilea la 4 septembrie 1940. În ceea ce priveşte primirea guvernului şi a armatei poloneze, urmărită îndeaproape de Germania nazistă, am închis ochii dacă pot să spun aşa, şi am rămas surprins că în mod tacit au plecat din România cu tot tezaurul lor prin Iugoslavia pentru a nu fi luaţi prizonieri. Din Iugoslavia au trecut toţi în apus în special în Anglia. Pentru toate aceste, am preluat din nou comanda de unitate, în octombrie 1940, când am fost numit comandant al Batalionului unu Infanterie Uşoară, unitate motorizată, corp aparte care avea garnizoana la Câmpina.

I.C.: Domnule general, după câte cunosc, d-voastră aţi îndeplinit şi o altă funcţie de comandant de Batalion. Cum s-a întâmplat acest lucru?

V.P.: Da, e adevărat, am fost şi comandantul Batalionului I Infanterie Uşoară. Am luat comanda acestei unităţi motorizate cu maşini Skoda, în garnizoana Bucureşti, unde a fost adusă pentru menţinerea ordinii împotriva legionarilor, care tulburau liniştea Capitalei. Batalionul a fost cazat în grajdurile de la Malmaison. Cazarma a fost dislocată de marele cutremur din 1940. Muncind cu pasiune ostăşească, de dragul unităţii, şi pentru a-mi face datoria, în scurt timp a ajuns cea mai bună şi frumoasă unitate din Bucureşti. Eram zilnic în stare de alarmă. În primele zile ale lunii ianuarie 1941, am acţionat energic pentru dezarmarea şi ocuparea Prefecturii Poliţiei Capitalei aflată în mâinile legionarilor conduşi de  colonelul Zăvoianu, el însuşi un legionar notoriu. După dezarmarea şi ocuparea Poliţiei Capitalei, ajunsă sub ocupaţie legionară, am procedat la reorganizarea şi încadrarea ei cu elemente de nădejde armatei. De acolo am trecut la comanda Batalionului meu, de dezarmare a Siguranţei Statului, înţesată cu legionari, unde am instalat la conducere un general activ şi foarte capabil. Numai de la Siguranţa Statului, am scos peste 500 de pistoale automate, care nu-şi aveau utilitate, primite de legionari de la Germania nazistă, pentru înarmarea tuturor simpatizanţilor legionari, al căror număr creştea mereu, devenind un real  pericol pentru siguranţa naţională.

I.C.: Domnule general, ştiu că aţi participat la înăbuşirea rebeliunii legionare. Aţi făcut deja câteva referiri. Generaţia mea şi a celor ce vor veni după noi, doresc să cunoască de la un martor ocular la acele evenimente triste din Istoria României.

V.P.: Rebeliunea legionară a avut loc în Capitală şi în alte localităţi din ţară, în zilele de 21-30 ianuarie 1941. În  acele împrejurări dramatice, generalul Constantin Sănătescu, care deţinea comanda militară în Capitală, la ordinele drastice a mareşalului Ion Antonescu (pe care viaţa îl va reabilita şi îi vor fi ridicate statui ale acestui mare patriot român), mi-a dat ordin să dezarmez şi să ocup ultima unitate de ordine a Capitalei. Regimentul de Gardieni Publici, care ataca Preşedenţia Consiliului de Miniştri. Prin acţiuni îndrăzneţe, făcând şi uz de tancuri, am reuşit ca acest Regiment a Gardienilor Publici să depună armele şi să se predea. După acea acţiune reuşită, din ordinul mareşalului Ion Antonescu şi a generalului Constantin Sănătescu, am trecut la dezarmarea şi curăţirea de legionari a Cartierului Bonaparte din jurul Preşedenţiei, apoi al străzilor Paris şi Roma, unde legionarii îşi aveau sediul central, asaltând casă cu casă până am ajuns în Piaţa Confederaţiei Balcanice. Cu acel prilej, am dus un adevărat asediu cu multiple peripeţii şi dificultăţi, din cauză că trebuia să cruţăm populaţia civilă nevinovată. Legionarii trăgeau în armată cu pistoalele automate primite de la Germania nazistă fără nici o milă. Legionarii erau dea-dreptul sadici. Pentru modul în care s-au comportat militarii din Batalionul condus de mine cu populaţia civilă şi pentru eliberarea ei de sub teroarea legionară, cartierul Bonaparte ne-a adus întreaga lor recunoştinţă. Am participat la strângerea cadavrelor iar pe răniţi i-au transportat la spital. Am avut 10 soldaţi morţi de gloanţe, iar 5 soldaţi au fost arşi de vii fiind stropiţi cu benzină de legionarii fanatici. Am mai înregistrat şi 150 de soldaţi răniţi. Printre cei răniţi a fost şi ofiţerul Săilă, rămas orb pentru totdeauna. Deci, a fost un trist şi greu tribut plătit de unitatea mea, pentru instaurarea ordinii în Capitală în lupta cu legionarii. Pe cale oficială, Batalionul 1 Infanterie Uşoară a fost citat prin ordin militar din Capitală şi pe întreaga ţară, pentru modul în care şi-a îndeplinit misiunea în apriga luptă împotriva legionarilor. Batalionul pe care îl conduceam, a primit misiunea de a apăra în continuare Preşedenţia Consiliului de Miniştri, precum şi sediul Marelui Stat Major. Această solicitare s-a datorat şi faptului că nu s-a avut încredere în escadronul de cavalerie condus de generalul Ioaniţiu, care avea o funcţie importantă. A decedat la Băneasa într-un accident de aviaţie în urma unui sabotaj.

I.C.: Domnule general, ce s-a întâmplat după rebeliunea legionară?

V.P.: După lichidarea legionarilor, Batalionul pe care îl comandam, a fost scos din grajdurile de la Malmaison şi am fost instalaţi în cazarma rămasă goală a Gardienilor Publici îmbâcsită cu legionari. Aici am stat până în toamna anului 1944, când această bravă unitate militară românească a fost desfiinţată de ruşi. După ce a luptat eroic la Băneasa – Otopeni şi apoi pe Mureş a plătit un mare tribut de sânge. În calitatea mea de comandant al acelui Batalion, am fost adus la Bucureşti. Îmi pun întrebarea şi acum la 85 de ani, de ce am primit noi misiunea de a lupta contra legionarilor? De ce acele împrejurări dramatice au fost lichidate doar de mareşalul Ion Antonescu? Sigur că au fost şi alţi generali dar factorul hotărâtor l-a îndeplinit mareşalul Ion Antonescu, la care o contribuţie importantă a avut şi generalul Constantin Sănătescu. În acea perioadă foarte mulţi tineri în frunte cu studenţii erau legionari. Mai e ceva important: nici unul din partidele politice existente în anii 1940-1941, n-au mişcat măcar un deget pentru a protesta împotriva legionarilor. Este de datoria cercetătorilor, a istoricilor, să dea răspuns la aceste observaţii. Eu ca martor ocular vă spun şi vă afirm, că, dacă armata, în frunte cu mareşalul Ion Antonescu nu intervenea, nu ştiu ce s-ar fi ales de România condusă de legionari.

Va continua.

 

prof.dr. Ioan CORNEANU

 

 

Comisia interstatală pentru stabilirea frontierei Cehoslovacia cu România în urma primului război mondial

(foto Muzeul Județean Satu Mare). POPESCU VICTOR al cincilea din partea stângă